Print

În Sf. Evanghelie de la Matei, în capitolul 8, versetele 5-13 şi în Sf. Evanghelie de la Luca, în capitolul 7, versetele 1-10 este relatată vindecare de către Mântuitorul Hristos a robului (sclavului) unui sutaş (căpitan) roman la rugămintea acestuia din urmă. Avându-l în vedere pe sutaşul care venise cu rugămintea de a-i fi vindecat sclavul, Mântuitorul S-a minunat şi a spus: „Adevăr grăiesc vouă, nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!” (Mt.8,10; Lc.7,9), iar apoi a adăugat că „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor şedea la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în împărăţia cerurilor, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară” (Mt.8,11-12)

Ce oare la făcut pe Domnul Hristos să se mire şi să-l admire pe acel căpitan, şi de ce a făcut El apoi această afirmaţie dură referitoare la fiii împărăţiei?

Mai întâi s-a mirat Mântuitorul de credinţa sutaşului (sutaş = conducător a 100 de oameni).  Acesta, deşi era păgân, politeist, făcea parte din armata romanilor asupritori, nu se sfiia să vină în faţa lui Iisus, a unui proroc israelit, a unuia care făcea parte dintre cei asupriţi; se cunoaşte dispreţul pe care şi-l purtau reciproc la acea oră iudeii şi romanii. Acel căpitan din rândul asupritorilor venea deci la Iisus, să nu uităm, expunându-se prin acest fapt la riscul de a fi luat în râs de camarazii lui de arme romani, care nu erau dintre cei mai evlavioşi, pentru că era convins că Iisus era mai mult decât un asuprit, decât un iudeu de rând. Nu ni se spune în Evanghelie ce credea exact sutaşul despre Hristos; că va fi Dumnezeu, că va fi un proroc sau simplu spus, un om al lui Dumnezeu. Cert este însă că sutaşul avea certitudinea să Hristos poate să-i vindece servul care era acasă slăbănog, în chinuri cumplite. Sutaşul credea că aşa cum el, om care era sub o stăpânire şi care avea puterea de a da ordine, în rânduiala firească a lucrurilor, celor pe care îi conducea, tot aşa Iisus poate să poruncească şi acolo unde raţiunea omenească nu poate pătrunde: „Zi numai cu cuvântul şi servul meu se va vindeca” (Mt. 8,7). Această certitudine îl făcuse să vină în faţa lui Hristos, cerând vindecarea servului său.

De asemenea S-a mirat Mântuitorul de dragostea acelui sutaş. Să nu uităm faptul că se are în vedere orânduirea sclavagistă. Cel care zăcea bolnav, nu era altcineva decât unul din sclavii sutaşului, asupra cărora el avea drepturi nelimitate, inclusiv cel de viaţă şi moarte. Şi se cunoaşte foarte bine tratamentul pe care îl aplicau, în general, stăpânii de sclavi sclavilor lor. Ori sutaşul nostru mergea la Iisus Hristos, cerându-i să-i vindece pe unul din sclavi, pentru care el avea sentimente de dragoste, de milă: „servul meu zace în casă cumplit chinuindu-se.”

Cele două virtuţi, mai sus menţionate, o includ şi pe a treia – smerenia. Nu poate iubi cineva care nu are smerenie, pentru că atunci iubirea lui se transformă în egoism. Nu poate crede cineva fără să fie şi smerit; altfel e cel mult idolatru. Şi sutaşul din Sf. Evanghelie era un om de o profundă smerenie. El, asupritorul, venea în faţa unuia dintre asupriţi, cerându-i o favoare; şi aceasta nici măcar pentru el ci pentru unul din sclavii săi. El stăpânul se străduia pentru binele sclavului său; un alt stăpân de sclavi poate că ar fi spus în o astfel de situaţie: „puţin îmi pasă, mai scapă lumea de o bestie”, dacă nu cumva i-ar fi luat viaţa, căci avea acest drept, pentru a scăpa mai uşor de o povară. În Sf. Evanghelie de la Luca virtuţile sutaşului sunt şi mai viu scoase în relief. Sf. Evanghelist Luca spune că sutaşul, nici măcar nu s-a socotit vrednic să meargă personal în faţa Mântuitorului, sau să-L cheme în casa lui (Lc.7,6-7), ci a trimis la Iisus nişte „bătrâni ai iudeilor” cu rugămintea de a-i vindeca servul. Aceşti bătrâni iudei, mergând la Iisus, au făcut o declaraţie uimitoare, referitoare la sutaş. Ei I-au spus Mântuitorului, referindu-se la sutaş: „Vrednic este să faci asta pentru el, că iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o.” Această mărturie este o carte de vizită extraordinară pentru sutaşul la care ne este luarea aminte. El, asupritorul, de religie politeistă, era unul care făcea bine celor asupriţi, le zidise chiar un locaş de rugăciune. Iarăşi ne putem imagina zeflemeaua la care putea fi supus din partea camarazilor săi ostaşi, care sigur îi vor fi zis: „ce măi, ai început să faci biserici evreilor?”

Pentru toate aceste virtuţi ale lui, pentru credinţa, smerenia, iubirea, pentru tăria de caracter pe care a avut-o, sutaşul s-a învrednicit de admiraţia Mântuitorului: „Adevăr vă grăiesc, nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!” acest om este deci mai credincios decât cei care se socotesc pe sine drepţi şi credincioşi, decât cei care se numesc fii ai împărăţiei, dar nu sunt. Iar acestor fii ai împărăţiei Mântuitorul le-a făcut o profeţie care ar trebui să ne pună pe gânduri şi pe noi, actualii fii ai împărăţiei.

Întrebarea care se pune este suntem noi fii de azi ai împărăţiei vrednici, prin faptele noastre, de a fi împreună cu Dumnezeu, de a sta acolo unde este Avraam, Isaac şi Iacov. Afirmaţia Mântuitorului este categorică: „Mulţi de la răsărit şi de la apus – pe care noi poate că îi criticăm sau dispreţuim pe diferite motive – vor veni şi vor şedea la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob, în împărăţia cerurilor.” Nu cumva ne complăcem noi „fiii împărăţiei” într-o afirmare a faptului că noi suntem mai buni ca alţii, în timp ce poate că acei „alţii sunt mai buni decât noi? Afirmaţia Mântuitorului, făcută atunci cu referire la evrei, cum că „fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară”, este la fel de actuală şi azi, în cazul în care cei chemaţi să fie „fii ai împărăţiei”, se comportă altfel decât ar trebui să se comporte fiii lui Dumnezeu.

Ce ar trebui să facem? Răspunsul este foarte simplu: Să avem şi noi virtuţile sutaşului; să avem credinţă, să avem dragoste, să avem smerenie, să avem tărie de caracter. Pentru că avea aceste virtuţi, sutaşul a fost admirat de Mântuitorul. Dacă le vom avea şi noi vom fi şi noi admiraţi; numai să le avem cu adevărat.

Şi pentru noi cei de azi sutaşul din Capernaum mai este un model de urmat încă în cel puţin două privinţe.

El este mai întâi un model de stăpân de casă, un model de conducător. Câţi, astăzi, nu cred că faptul de a avea o funcţie de conducere este un prilej de asuprire şi exploatare a celor conduşi. Câţi nu-şi doresc astăzi funcţii de conducere numai pentru a-şi satisface unele interese proprii pe seama faptului de a minţii, înşela sau abuza de putere. Nu aşa a procedat sutaşul din Capernaum. El îşi iubea supuşii şi le dorea binele; nu numai că îl dorea dar chiar făcea ceea ce putea el face în vederea acestui bine. Un conducător, deci, care doreşte să fie fiu al împărăţiei, va trebui să ştie că el este conducător în serviciul celor pe care îi conduce, nu în dauna lor, că, după cuvântul Mântuitorului, cel care vrea să fie mai mare, trebuie să fie slujitorul celorlalţi, iar cel care vrea să fie întâiul, să fie tuturor slugă (cf. Mt.20,26-27). Şi să nu uităm că Mântuitorul a făcut chiar de atunci precizarea că „Ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa să fie între voi, ci acela care va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi acela care vrea să fie întâiul între voi, să fie tuturor slugă” (Mt.20,25-27). Toţi cei care creştini fiind, vor fi şi în situaţia de conducători, va trebui să ia serios în consideraţie aceste cuvinte. În caz contrar, calitatea de creştin, de „fiu al împărăţiei”, se poate pierde.

Mai este un model acest sutaş din Capernaum şi în ce priveşte relaţiile interconfesionale. El îi iubea pe cei asupriţi atunci şi le ridicase chiar un locaş de rugăciune. Ar trebui să ne ruşinăm noi creştinii, de câte ori ne certăm între noi pentru ceva, de câte ori, atunci când suntem de confesiuni diferite, în loc să ne rezolvăm litigiile creştineşte, ajungem la cuvinte şi gesturi în contradicţie cu credinţa noastră, sau chiar în faţa tribunalelor, făcându-ne astfel de ruşine în faţa celor necredincioşi, cum spunea Sf. Ap. Pavel corintenilor (vezi I Cor.6,1-8). Ar fi poate timpul să ne schimbăm şi noi optica faţă de cei ce nu cred ca noi, şi în loc de „a le scoate ochii” că nu cred drept, să ne bucurăm de ei că cred şi să-i ajutăm să-şi manifeste şi ei nestingheriţi credinţa, la fel cum vrem să facem şi noi.

Iată, aşadar, virtuţile principale care l-au învrednicit pe sutaşul din Capernaum de a fi aşezat înaintea aşa zişilor „fii ai împărăţiei”. Oare unde va fi locul nostru? Răspunsul depinde de credinţa şi de faptele fiecăruia dintre noi. Să privim şi la sutaşul din Capernaum şi să ne învrednicim de a fi numiţi fii ai lui Dumnezeu, fii ai împărăţiei. Să trăim o viaţă care să-I facă bucurie lui Dumnezeu, şi care să aducă bucurie în jurul nostru, şi atunci cerul va fi acolo unde suntem noi.