Centrul Bisericesc Munchen Construm Noul Așezământ Înalțarea Sfintei Cruci Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

RO | DE

1. Preasfinţia Voastră, cu toate că, atât spovedania propriu-zisă cât şi paternitatea duhovnicească se întâlnesc în persoana preotului, putem face o diferenţă clară între acestea? Dacă da, în ce ar consta această disociere?

După cum este îndeobşte cunoscut, spovedania este Sfânta Taină a Bisericii noastre prin care, din darul lui Dumnezeu, omul primeşte, prin mijlocire preoţească, iertarea păcatelor în urma mărturisirii şi părăsirii acestora. E vorba de un dar extraordinar pe care Dumnezeu l-a dat omului pentru a-l ajuta în efortul  de eliberare de puterea răului şi de înaintare în bine.

Paternitatea duhovnicească are puncte comune cu spovedania, dar este ceva mult mai profund. Paternitatea, în general, înseamnă faptul de a dărui viaţă şi de a creşte, de a ocroti de a îndruma şi a ajuta această viaţă să crească şi să ajungă la împlinirea şi desăvârşirea ei. Părintele, Tatăl nostru al tuturor, este prin excelenţă Dumnezeu, creatorul şi purtătorul de grijă al întregului univers. Paternitatea duhovnicească nu este altceva decât o participare la această paternitate a lui Dumnezeu, astfel că părintele duhovnicesc primeşte şi îşi întăreşte această calitate nu din puterea lui proprie, ci din participarea la lucrarea iubirii dumnezeieşti de mântuire a oamenilor.

Părinte duhovnicesc devine cineva atunci când naşte o persoană la viaţa în Hristos şi în Dumnezeu şi ajută acea persoană să înainteze în acea viaţă spre o unire cât mai strânsă cu Dumnezeu. Paternitatea duhovnicească, prin urmare, îşi poate primi începutul în Sfintele Taine ale Botezului şi Euharistiei. Episcopul sau preotul care botează pe cineva şi-l împărtăşeşte cu Tainele cele dătătoare de viaţă ale Trupului şi Sângelui lui Hristos, naşte şi hrăneşte acea persoană spre viaţa veşnică în comuniune cu Domnul Hristos.

Paternitatea duhovnicească nu poate să aibă doar un caracter ocazional, punctual, fragmentar, ci presupune o relaţie de iubire, de îndrumare duhovnicească respectiv ascultare continuă. Prin urmare, atât Spovedania cât şi Botezul sau Taina Sf. Împărtăşanii pot să rămână simple acte sacramentale, izolate sau repetate sporadic, împlinite mai mult formal, sau pot să constituie baza şi elementele unei relaţii de paternitate-filialitate asumată şi trăită conştient. Clericul care săvârşeşte un botez, îl naşte pe de o parte la viaţa în Hristos pe cel botezat, dar nu-i devine acestuia în mod automat şi părinte duhovnicesc, dacă nu şi-l asumă spre îndrumare şi creştere în această viaţă, în nădejdea dobândirii comuniunii veşnice cu Dumnezeu; sau dacă nu este în situaţia să poată face acest lucru. La fel se întâmplă şi cu o spovedanie sau împărtăşanie, atunci când ele sunt acordate ocazional, sporadic, fără ca părintele care spovedeşte să-l asume (poată asuma) cu adevărat ca fiu duhovnicesc pe cel care i se spovedeşte.

Pe de altă parte, îndrumarea duhovnicească, în cadrul Sfintei Spovedanii sau în afara ei, constituie o altă modalitate de naştere la viaţa în Hristos şi creştere întru ea. Această îndrumare presupune o relaţie de apropiere sufletească, de iubire între părintele duhovnicesc şi ucenicul pe care-l îndrumă. Ea se dezvoltă de obicei în cadrul Tainei Spovedaniei, uneori însă, mai ales în lumea monahală şi în afara acesteia; de obicei acolo unde părinţi sau maici mai în vârstă şi sporiţi duhovniceşte au în grijă spre formare duhovnicească pe cei mai tineri, pe surorile tinere în mănăstirile de maici, sau chiar credincioşi laici care vin la mănăstire pentru îndrumare. În cadrul îndrumării duhovniceşti în afara spovedaniei nu se poate acorda iertarea păcatelor, însă spovedania sacramentală este adeseori pregătită în acest cadru şi de asemenea, îndrumarea duhovnicească îl ajută pe fiul duhovnicesc să evite păcatul şi să se apropie cu inima de Dumnezeu.

2. Astăzi, în mănăstirile atonite şi în alte mănăstiri se practică mărturisirea zilnică a păcatelor şi a gândurilor către părintele duhovnicesc, fără ca aceasta să fie însoţită de dezlegarea preoţească. Care este scopul acestei mărturisiri zilnice, care este până la urmă, scopul acestei depline încredinţări către părintele duhovnicesc a fiului duhovnicesc?

Scopul acestei mărturisiri este tocmai îndrumarea, ajutorul pe care fiii/fiicele duhovniceşti îl pot primi de la părinţi sau maici duhovniceşti pe drumul cunoaşterii de sine, al evitării răului şi împlinirii binelui, în vederea eliberării de patimi şi a apropierii de Dumnezeu. De obicei, monahii/monahiile trăitori în mănăstiri, atenţi la viaţa lor sufletească pot evita păcatele grele şi au acolo şi un cadru în care se pot ocupa cu mai multă atenţie de mişcările, de înclinările sufletelor lor. În această lucrare, în acest efort ei/ele se încredinţează credinţei, îndrumării şi iubirii părinţilor/maicilor duhovniceşti, ca unora care au parcurs acest drum şi au câştigat o experienţă în lupta împotriva patimilor şi în viaţa duhovnicească, experienţă pe care sunt gata s-o împărtăşească cu iubire şi celor care se află mai la început de drum. Şi cât este de odihnitor să te ştii ajutat, purtat cu iubire pe care de o călăuză care cunoaşte bine drumul pe care trebuie să-l parcurgi!

3. De ce în lume nu există ca în monahism o relaţie mai strânsă între părintele duhovnicesc şi fiii duhovniceşti? Observăm că aici accentul cade pe spovedania propriu-zisă!

Tocmai pentru că în lume, foarte adesea nici preotul nici cei care se spovedesc nu au suficientă grijă, adeseori nici timpul sau condiţiile necesare pentru aceste chestiuni de fineţe duhovnicească. Dacă te spovedeşti o dată sau de două-trei ori pe an, sau o dată la mai mulţi ani, bineînţeles că te limitezi la păcatele şi chestiunile foarte grave şi nu mai poţi să faci analiza gândurilor, ca unul care ia aminte continuu la gândurile din minte şi discută zilnic cu părintele său despre acestea. Preotul din lume poate şi el dezvolta o relaţie strânsă cu fiii/fiicele duhovniceşti în cazul în care, pe de o parte, are şi el dispoziţia şi pregătirea necesară, iar, pe de altă parte, cei care vin la el sunt doritori de înaintare duhovnicească. În parohii, o relaţie mai strânsă se naşte cu credincioşii care vin des şi regulat la biserică, sunt doritori de înaintare duhovnicească şi se lasă călăuziţi în acest scop. Faptul însă că preoţii din lume sunt confruntaţi adeseori cu oameni foarte puţin credincioşi, care nu merg sau merg foarte rar la biserică, cu oameni care se spovedesc foarte rar sau care nici nu înţeleg ce e spovedania şi care e rostul ei, sunt confruntaţi cu multe situaţii negative, nepropice îndrumării sufleteşti, bineînţeles că îi afectează şi pe ei şi le atenuează disponibilitatea, capacitatea şi dorinţa de a mai săvârşi o îndrumare duhovnicească profundă. Astfel mulţi ajung să practice o spovedanie formală, foarte rapidă, pentru oameni cărora poate nici nu le pare rău de multe păcate săvârşite, poate nici nu conştientizează că sunt păcate şi de ce, spovedanie care Dumnezeu ştie cât folos mai are. Iar obişnuinţa cu cele negative te poate conduce ca nici să nu mai doreşti binele

4. Preotul-duhovnic îşi împlineşte lucrarea sa în temeiul instituţional al harului primit prin Taina preoţiei, în timp ce părintele duhovnicesc ajunge la această condiţie pe căi necontrolate instituţional. Putem face în Ortodoxie o paralelă între părintele duhovnicesc şi Dumnezeu Tatăl, pe de o parte, şi preotul slujitor şi Dumnezeu Fiul, pe de altă parte? Mai ales că preoţia lui Hristos se desfăşoară nu în temeiul propriei voinţe, ci în ascultare deplină de Dumnezeu Tatăl!

Mai întâi aş dori să subliniez faptul că toate formele de exercitare a paternităţii sunt de fapt lucrări ale harului Duhului Sfânt. Şi în Spovedanie ca şi în toate celelalte Sfinte Taine lucrează acelaşi Duh Sfânt, acelaşi har mântuitor prezent şi în lucrarea de îndrumare duhovnicească practicată de persoane harismatice. Fiecare cleric săvârşitor al Sfintelor Taine este chemat şi ar putea să devină şi părinte duhovnicesc săvârşindu-şi lucrarea cu iubire jertfelnică, cu asumare a copiilor duhovniceşti, aşa cum şi îndrumarea harismatic-duhovnicească trebuie să se încadreze în rânduielile Bisericii pentru a nu deveni haotică, anarhică. Astfel că nu cred că s-ar putea face paralela de care vorbiţi, deoarece, cum am spus de la început, toate formele de manifestare a paternităţii duhovniceşti sunt o participare la paternitatea dumnezeiască, descoperită nouă în şi de către Domnul Iisus Hristos. Întreita Sa slujire de arhiereu, profet şi împărat a fost o slujire a omului pentru a-l restabili şi înălţa pe acesta din urmă în calitatea lui de fiu al lui Dumnezeu. Domnul Hristos i-a şi învăţat pe ucenicii Săi şi prin ei pe noi toţi să nu numim pe nimeni „tată” sau „învăţător” pe pământ, având în vedere prin aceasta tocmai faptul că orice paternitate pe pământ nu există prin sine, ci este o manifestare a paternităţii dumnezeieşti, o creştere în aceasta. Să amintim aici exemplul Sf. Apostol Pavel, Apostol care a îmbinat în sine în chip desăvârşit lucrarea sfinţitoare sacramentală cu cea harismatică şi care spunea, adresându-se fiilor lui duhovniceşti: „Că de-aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi; că pe voi eu v-am născut întru Hristos Iisus prin Evanghelie” (1 Cor. 4,15), având în vedere întreaga sa lucrare desfăşurată cu multă credinţă, iubire jertfelnică şi osteneală, lucru mărturisit în alt loc: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi!” (Gal. 4,19). Vedem că Sf. Pavel, deşi îşi asumă întru totul cele ale paternităţii, se ştie părinte duhovnicesc al copiilor săi duhovniceşti, născuţi şi crescuţi de el în Hristos, este conştient că Părintele prin excelenţă este Dumnezeu căruia Îi slujeşte că căruia, prin această slujire, doreşte să-i crească copiii desăvârşiţi pe cei slujiţi de el. Tot ceea ce el întreprinde, întreaga sa activitate exercitată cu iubire în vederea mântuirii celor care cred este pentru ca aceştia să ajungă „la unitatea credinţei, şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos (Ef. 4,13).

5. Preasfinţia Voastră, în istoria Vechiului Testament, Dumnezeu intervenea adesea, dincolo de cadrul instituţional al funcţionării vieţii religioase, prin profeţi. Pot fi consideraţi prorocii, corespondenţii părinţilor duhovniceşti?

Profeţii au exercitat în Vechiul Testament un anumit tip de slujire desluşind, înţelegând cumva, întrevăzând mesajul dumnezeiesc către lume, mesaj pe care l-au transmis oamenilor uneori foarte direct, alte ori în moduri mai puţin convenţionale. În viaţa şi activitatea lor există într-adevăr şi elemente ale paternităţii duhovniceşti.

La nivel general, ei se adresau conducătorilor religioşi şi politici sau întregului popor tocmai pentru a ţine şi îndruma poporul conform voinţei dumnezeieşti, doreau ca poporul evreu de atunci să rămână şi să crească, aşa cum îl chema Dumnezeu să fie, ca popor ales, ca neam sfânt. Profeţii şi-au îndeplinit slujirea cu o absolută dăruire pentru ca poporul şi conducătorii lui să rămână în credinţă şi mulţi din ei şi-au dat chiar viaţa pentru a-şi împlini această slujire. Ei nu se numeau atunci părinţi, deoarece nici Dumnezeu nu era numit Tată în Vechiul Testament, relaţia cu El consumându-se în alte cadre, în care oamenii se raportau cu multă teamă la Dumnezeu, Căruia le era teamă chiar şi să-I pronunţe numele.

La nivel particular, găsim nişte exemple extraordinare de exercitare a paternităţii şi filialităţii spirituale. Voi menţiona două. În cel dintâi îl vedem pe tânărul Samuel, fiul duhovnicesc al preotului Eli, slujindu-i lui Dumnezeu sub îndrumarea părintelui său duhovnicesc. Necunoscând glasul dumnezeiesc, tânărul nu-şi dă seama de chemarea divină şi, atâta timp cât aude totuşi o voce care-l cheamă, se îndreaptă spre Eli. Aceasta se repetă de trei ori. Eli, dându-şi seama ce se întâmplă îl învaţă să asculte glasul Domnului: „Şi Domnul l-a chemat din nou pe Samuel, a treia oară; iar el s-a sculat şi s-a dus la Eli şi i-a zis: «Iată-mă, de vreme ce tu m-ai chemat!» Atunci Eli a cunoscut că Domnul era Cel care-l chemase pe băieţel. Şi a zis: «Întoarce-te şi te culcă, fiule! Şi dacă te va mai chema, tu să zici: Vorbeşte, Doamne, că robul Tău Te ascultă!» Iar Samuel s-a dus şi s-a culcat în locul său. Iar Domnul a venit şi a stat şi l-a chemat aşa cum o făcuse întâia oară. Iar Samuel a zis: «vorbeşte, că robul Tău Te ascultă!»” (1 Rg. 3, 8-10.). În acest caz este vorba de o minunată rezumare a stării fiului duhovnicesc faţă de părintele său duhovnicesc şi faţă de Dumnezeu, al Cărui glas ucenicul este îndemnat de învăţătorul său să-l asculte.

Într-o altă situaţie este vorba de exemplul, în mod categoric unic în Vechiul Testament, al urmării unui om de către un altul. În cartea a treia a Regilor este descris modul în care profetul Ilie Tesviteanul, în urma întâlnirii cu Dumnezeu pe muntele Horeb, îl cheamă într-un mod unic şi impresionant pe Elisei să-l urmeze: Ilie îi aruncă pe umeri tunica sa ca semn al harismei profetice (3 Rg. 19, 9-21.). Elisei şi-a lăsat familia şi lucrul său şi, „…s-a ridicat şi a mers după Ilie şi-i slujea” (3 Rg. 19, 21). Despre el se spune că era „cel care turna apă pe mâinile lui Ilie (3 Rg. 3, 11), adică trăia alături de părintele său duhovnicesc, pe care îl slujea. Impresionant este modul în care este transmisă harisma profetică de la Ilie la Elisei înainte ca cel dintâi să se înalţe la cer într-un „car de foc”. Atunci Elisei grăi: „Părinte, părinte”, iar în urma înălţării lui Ilie primi îndoit duhul profeţiei (4 Rg. 2, 1-15). Tunica apare din nou ca garanţie a transmiterii harismei profetice şi Elisei, din fiu duhovnicesc al lui Ilie, devine părinte duhovnicesc al întregului popor al lui Israel, care prin regele Ioaş recunoaşte în Elisei însăşi paternitatea duhovnicească a lui Ilie, strigând „Părinte, părinte”( 4 Rg. 13, 14).

6. Este absolut necesar ca părintele duhovnicesc să fie şi preot?

Evident nu, paternitatea duhovnicească putând să se manifeste şi prin intermediul unei relaţii duhovniceşti nesacramentale, aşa cum am arătat, însă pentru deplinătatea lucrării ei este nevoie şi de lucrarea preoţească pe care Dumnezeu a lăsat-o în vederea lucrării de mântuire a omului, de creştere a acestuia ca fiu al lui Dumnezeu.

7. Preasfinţia Voastră, vorbiţi-ne despre pastoraţia credincioşilor în Occident. Cum reuşesc preoţii, în special în Posturile principale ale Bisericii, să îi spovedească pe credincioşii care foarte adesea se află la sute de kilometri distanţă faţă de sfintele locaşuri de închinare.

Pastoraţia este în general aceeaşi peste tot. În Occident ea poartă unele caracteristici cum sunt distanţele uneori mari până la locaşurile de închinare, lipsa adeseori a unor biserici proprii şi necesitatea de a săvârşi slujbele la ore nepotrivite sau în timp restrâns, în spaţii nu totdeauna propice, amprenta pe care societăţile în mijlocul cărora trăim o pun şi asupra noastră a tuturor. Pe de altă parte destul de mulţi credincioşi trăitori în diasporă ajung să-şi pună cu mai multă seriozitate problema propriei identităţi, a raportării lor la sine, la Dumnezeu şi la întreaga lume, astfel că ajung să trăiască cu foarte mare seriozitate o viaţă de oameni credincioşi, să participe conştient la slujbele Bisericii, să se informeze referitor la învăţătura acesteia, să se împărtăşească cu Sfintele Taine, să fie activi în viaţa parohiilor şi a comunităţilor în general. Bineînţeles că şi preoţii îşi împlinesc datoria în măsura posibilităţilor şi a talanţilor fiecăruia. Şi în Occident ca oriunde, este necesar ca preoţii să trăiască şi să transmită credinţa cu nădejde în Dumnezeu şi cu dragoste şi dăruire faţă de oameni, iar unde acest lucru se face se văd desigur şi roadele. Şi aş încheia cu un cuvânt de mulţumire faţă de preoţii noştri prin credinţa şi osteneala cărora au luat naştere şi fiinţează parohiile noastre. Să ne ajute Dumnezeu tuturor să avem credinţă în El şi inimă iubitoare şi compătimitoare faţă de aproapele nostru şi acestea ne vor călăuzi spre a trăi ca fii ai Lui şi fraţi întreolaltă.

Interviu realizat de diac. Ştefan Sfarghie cu P.S. Episcop vicar Sofian Braşoveanul
Text preluat din Ziarul Lumina, 11 noiembrie 201

Calendar

Joi 11 mai
    
Sf. Sfinţit Mc. Mochie; Sf. Chiril şi Metodie, apostolii slavilor
    
08:00 Utrenia
18:00 Vecernia

 

Mai multe ...

Programul slujbelor

Slujbele de peste săptămână (luni-sâmbătă) au loc la Capela Sfântul Siluan (Paul-Heyse Str. 19, D-80336 München).

Duminica, Sfânta Liturghie se slujește la Alte Haidhauser Kirche (Kirchenstraße 37, D-81675 München).

Mai multe detalii