Centrul Bisericesc Munchen Construm Noul Așezământ Înalțarea Sfintei Cruci Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

RO | DE

…două „domenii” care, împreună cu arta și filosofia, sunt definitorii pentru om, ca moduri de înțelegere și exprimare a lumii. Două domenii care sunt adesea văzute sau prezentate ca și contradictorii. Credința nu neagă știința, însa din interiorul științei se ridică adesea voci negative despre credință. Un caz particular este cel al fizicii (domeniu din care fac parte ca cercetător în fizica nucleară), care are un succes remarcabil în înțelegerea și descrierea universului pe baza forțelor fundamentale și a constituenților elementari ai materiei și radiației (luminii). Această înțelegere este într-adevăr impresionantă, în mod evident din punct de vedere practic, al tehnologiei, unde descoperiri fundamentale cum ar fi undele electromagnetice, razele X, laserul, tranzistorul și circuitele integrate, supraconductivitatea, diodele luminoase (toate încununate cu premii Nobel pentru fizică) au dus la aplicații practice care acum au devenit cotidiene. Însă partea cea mai remarcabilă a succesului fizicii este cea conceptuală, care se bazează pe un aparat matematic sofisticat (teoria cuantică a câmpurilor pentru legile la nivel sub­atomic) și care a dus la predicții teoretice ce au fost validate de descoperirea experimentală. Exemple sunt mediatorii așa-numitei forțe nucleare slabe, care guvernează dezintegrările la nivel sub-nuclear, bozonii W și Z (care sunt echivalenți din punct de vedere cuantic cu lumina, cu deosebirea că posedă masă) sau bozonul Higgs, recent (2012) descoperit la CERN.

De asemenea, remarcabilă este concluzia, la care s-a ajuns în ultimele decenii, că tăria forțelor fundamentale și anumiți parametri ce caracterizează materia (cum ar fi masele cuarcilor up și down) au valori caracterizate de un așa-numit „reglaj fin”. Asta înseamnă că mici variații ale acestor valori duc la un univers cu totul diferit de cel în care trăim noi, un univers în care existența vieții ar fi imposibilă.

Fizicieni de cel mai mare calibru, genii ale căror descoperiri științifice definesc înțelegerea actuală a universului, cum ar fi: Newton, Faraday, Maxwell sau Charles Townes (inventatorul laserului), au fost credincioși. Aceasta e o dovadă clară că nu există vreo incompatibilitate între credință și știință, cum se percepe câteodată. Această percepție vine probabil dintr-o interpretare rigidă a metodelor științei (metodă bazată pe interogație, pe îndoială) și credinței (văzută îngust ca acceptare necondiționată a anumitor practici).

Caracterul de cercetare este în credință la fel de puternic ca și în știință – vezi pilda lui Toma „necredinciosul”, care a cerut să pună mâna sa în rănile cuielor și a suliței, iar Iisus Hristos i-a oferit ocazia, apreciindu-i dorința sinceră de a se convinge cu toate mijloacele posibile. Învierea Mântuitorului a fost ceva concret, nu abstract, și Toma a fost îndreptățit să o constate. Avem nevoie în credință de necredință ca îndoială sănătoasă asupra a ceva specific. Întrebarea „fac bine ce fac acum?” este la fel de prețioasă pentru un cercetător veritabil ca și pentru un creștin veritabil. Numai întrebându-ne asta la orice pas facem progrese, atât în știință, cât și în credință. Și desigur că în ambele drumul nu este drept, ci sinuos; facem greșeli (păcate, în credință) – important e să le recunoaștem și să revenim la principiile de referință. În ambele, cunoașterea „metodei” este vitală.

Și invers, în știință avem nevoie de credință. În primul rând, credem în existența unor legi ale naturii, legi care sunt determinate la Creație și care nu s-au schimbat de atunci și credem că vor rămâne valabile și în viitor. Noi recunoaștem aceste legi la fiecare Vecernie când citim în Psalmul 103, psalmul Creației: „Cel ce ai așezat pământul pe temeliile lui și nu se va clătina în veacul veacului”. Detalii, finețuri ale legilor naturii, descoperim și vom continua să descoperim continuu, cu mila Domnului. Eu cred că Dumnezeu ne-a dat la Creație capacitatea de a înțelege universul, pe lângă „stăpânirea pământului” (Facerea 1, 28). De fapt, orice cercetător trebuie să creadă în capacitatea lui de a înțelege lumea fizică, altfel n-ar încerca să o cerceteze. Această capacitate este subliniată și de felul „miraculos” în care anumite concepte matematice pur abstracte se aplică în natură, modelând realitatea, despre care fizicianul Eugen Wigner (premiul Nobel în 1963) a zis că „e un dar minunat, pe care nu-l înțelegem, nici merităm, și pentru care trebuie să fim recunoscători”.

Un mare fizician al secolului XX, Freeman Dyson, a observat că „există o imagine deformată a științei, pentru că se învață în școală că știința este o colecție de adevăruri bine stabilite. De fapt, știința nu este o colecție de adevăruri. Este o continuă explorare de mistere. Oriunde explorăm lumea înconjurătoare, găsim mistere.” Fizica secolului XX a produs o adevărată revoluție în înțelegerea universului, dar a scos la iveală mistere, aspecte fundamentale ce au rămas neînțelese, fiind acceptate (iată acte de „credință” în știință) ca principii ale fizicii cuantice – adică axiome, fundamente care nu pot fi demonstrate –, cum ar fi: statistica cuantică (Fermi-Dirac, Bose-Einstein), principiul de incertitudine (al lui Heisenberg) sau dualitatea undă-corpuscul (Einstein, de Broglie).

Mai mult, observațiile și modelele astrofizice arată că 95% din componența universului ne este încă necunoscută. Capacitatea noastră de a descrie lumea fizică este impresionantă, dar se aplică doar la 5% din univers. Această capacitate este afectată și de un neajuns conceptual, acela că forța gravitațională încă nu a putut fi înțeleasă din punct de vedere cuantic, cum sunt celelalte forțe fundamentale (electromagnetism și forțele nucleare tare și slabă). Chiar dacă aceste neajunsuri ar putea fi de moment și vor fi depășite de descoperirile viitorului, știința nu ne va putea da cuvinte ca acestea: „ocolește răul și fă binele, caută pacea și mergi pe urmele ei” (Psalmul 33, 13), cuvinte care nu pot veni decât din raportarea noastră la Dumnezeu. Așa cum nu din valorile științei, ci din raportarea sa la Dumnezeu a putut Maxwell să declare: „Fericit este acela care vede în lucrul ce-l face azi o parte intimă a unui lucru mult mai mare și o mărturie a lucrării Veșniciei.”

Dr. Habil. Anton Andronic, Darmstadt

Anton Andronic (n. 1966) este absolvent al Facultății de Fizică din București și doctor al Institutului Național pentru Fizică și Inginerie Nucleară din București. În prezent este cercetător permanent la Institutul de Cercetare cu Ioni Grei GSI din Darmstadt, doctor docent al Universității Darmstadt și membru al grupului care desfășoară experimentul ALICE de la acceleratorul Large Hadron Collider de la CERN, Geneva. Pe lângă articolul anterior, domnia sa a răspuns și la câteva întrebări:

Care sunt pentru dumneavoastră revelațiile lui Dumnezeu în fizică?
În primul rând reglajul fin al tăriei forțelor fundamentale și al proprietăților constituenților elementari de materie și radiație.

Cât la sută se știe din fizica Universului?
Greu de spus cu exactitate. Se cunoaște mult, dar și mult a rămas de cunoscut. Știm că doar 5% din univers este materia și lumina obișnuită, restul este un mister al fizicii. Chiar și partea asta de 5%, pe care o înțelegem destul de bine, mai are mistere, iar surprize pot să apară încă.

Există un „plafon” dincolo de care știința fizicii nu poate pătrunde?
Există; este momentul Creației Universului, caracterizat de densități de energie enorme. În aceste condiții se admite că legile fizicii nu mai au valabilitate. De altfel, spațiul și timpul sunt la acel moment oarecum nedefinite, își pierd „soliditatea” obișnuită.

 

Care sunt limitele științei fizicii, cum se pot recunoaște onest și cum se pot depăși?
Limitele sunt multe, unele sunt clar recunoscute „din interior”, altele pot încă să apară ca surprize, descoperiri neașteptate, ale viitorului. Se pot depăși prin idei curajoase, care pot să revoluționeze înțelegerea actuală. Un exemplu din trecut este cel al fizicii cuantice, care a fost revoluționară; a rămas însă în anumite detalii misterioasă până acum, la mai mult de 100 de ani de la descoperire.

Care credeți că este diferența între starea de spirit a unui cercetător credincios și a unui cercetător ateu? Au emoții, sentimente diferite?
Nu știu dacă e vreo diferență specială între cercetători sau orice altă profesie. Desigur, munca în cercetare dă ocazia cunoașterii unor detalii subtile ale Creației, însă simpla privire a unui cer înstelat poate face pe oricine să se minuneze.

Ce i-ați spune unui tânăr care e pasionat de fizică, dar neagă sau disprețuiește ideea de Dumnezeu?
Ce aș spune oricărui tânăr care neagă pe Dumnezeu: e o greșeală de proporții, care nu are nicio bază rațională. Eu însumi am făcut-o dintr-un nonconformism prost înțeles. Dau slavă Domnului că m-a întors la credință.

Albert Einstein avea în biroul său tablourile a trei oameni de știință: Isaac Newton, Michael Faraday și James Clerk Maxwell.

Isaac Newton (1642-1727)

„Necesitatea metafizică oarbă, care este fără îndoială aceeași totdeauna și peste tot, n-ar putea produce nicio varietate a lucrurilor. Toată diversitatea de lucruri pe care o vedem potrivită diferitelor timpuri și locuri n-ar putea să apară decât din ideile unei Ființe, care există cu necesitate.

Cel care gândește pe jumătate nu va crede în Dumnezeu; dar cel care gândește cu adevărat trebuie să creadă în Dumnezeu.”

 

Michael Faraday (1791-1867)
Faraday a fost unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai tuturor timpurilor. Unii l-au numit cel mai mare experimentator din istoria științei.

După un prânz cu Faraday, John Tyndall – unul din biografii săi – descria rugăciunea acestuia ca fiind „cererea unui fiu în inima căruia Dumnezeu trimisese Duhul Fiului Său, și care cu încredere deplină cerea o binecuvântare de la Tatăl său.”

Apropiindu-se de sfârșitul vieții, îi scria unui cunoscut: „Sunt, sper, foarte recunoscător că, în timp ce puterea și cele ale vieții îmi scad, nădejdea cea bună rămâne în mine, ceea ce face contemplarea morții să fie o mângâiere și nu o frică. Această pace este numai și numai darul lui Dumnezeu, și din moment ce El este Cel care dă, de ce să ne fie frică? Darul Său cel negrăit prin Fiul Său cel iubit este temeiul unei nădejdi neîndoielnice, și în aceasta stă odihna pentru cei care (ca tine și ca mine) ne apropiem de sfârșitul răgazului nostru aici, jos.”

Ultimele lui cuvinte, atunci când a fost întrebat dacă s-a gândit la ocupația lui în viața viitoare, au fost: „Voi fi cu Hristos, și asta este de ajuns.”

James Clerk Maxwell (1831-1879)
„O epocă științifică s-a sfârșit și o alta a început cu James Clerk Maxwell”, spunea Albert Einstein.

Încă de mic copil, James arăta cel mai mare interes pentru felul cum merg lucrurile. Mama lui scria unei prietene că, la numai doi ani și jumătate, micuțul James „are mult de lucru cu ușile, încuietorile, cheile… Și «Arată-mi cum merge asta» nu-i lipsește din gură.” Avea o memorie extraordinară. La opt ani recita pasaje lungi din Milton și întreg Psalmul 118 (176 de versete). Deja cunoștea foarte bine Sfânta Scriptură și putea să indice versetul la aproape oricare citat din Psalmi.

În timpul studenției la Cambridge, cunoașterea propriei credințe creștine, dar și cea științifică și umanistă (citea pe clasicii greci în original, de exemplu) au crescut rapid. A intrat în societatea de dezbateri „Apostolii”, prilej cu care s-a adâncit în teme de credință. Într-un eseu scria:

„Creștinismul este singurul sistem sau formă de credință care renegă asemenea pretenții [de subiecte tabu]. Numai aici totul este liber. Poți să zbori până la capătul pământului și să nu găsești niciun alt dumnezeu decât pe Autorul mântuirii. Poți să cauți în Scriptură și nu vei găsi niciun text care să te oprească din explorările tale…”

Maxwell era convins că cercetarea științifică și învățăturile Bibliei erau nu numai compatibile, ci ar trebui să fie legate. Această convingere se regăsește într-o rugăciune găsită printre notițele lui: „Dumnezeule Atotputernice, Care ai creat pe om după Chipul Tău și l-ai făcut un suflet viu ca să Te caute pe Tine și să stăpânească peste creaturile Tale, învață-ne cum să cercetăm lucrurile mâinilor Tale, pentru a supune pământul în folosul nostru, și să ne întărim în slujirea Ta; pentru a primi Cuvântul Tău cel binecuvântat, ca să putem crede în Cel pe Care Tu L-ai trimis, pentru a ne dărui cunoașterea mântuirii și iertarea păcatelor. Pe toate le cerem în numele Aceluiași Iisus Hristos, Domnul nostru.”

Printre datoriile de onoare, moștenite de la tatăl său, era aceea de a citi în fiecare noapte din Biblie servitorilor de la conacul său de la Glenlair.

A murit la numai 48 de ani de cancer abdominal. A îndurat boala fără să se plângă, fără ca bunătatea să-i fie știrbită sau credința împuținată. În apropierea morții i-a spus unui coleg de la Cambridge: „M-am tot gândit în ultima vreme cât de delicat am fost tratat totdeauna. N-am avut niciodată în viață o zdruncinătură serioasă. Singura dorință pe care o mai pot avea este ca, asemenea lui David, să-mi slujesc generația după voia lui Dumnezeu și apoi să adorm.”

Charles H. Townes (1915-2015)
Laureat al premiului Nobel și inventator al laserului, Charles H. Townes spunea:

„Cred că nu există o întrebare mai importantă decât: care sunt scopul și sensul vieții noastre și ale universului. Știința vrea să cunoască mecanismele universului, religia – sensul. Cele două nu pot fi separate. Pe viitor ele trebuie să conveargă.

Oamenii de știință, îndeosebi fizicienii, recunosc că lumea noastră este una foarte specială. Lucrurile trebuie să fie aproape exact cum sunt pentru ca noi să existăm. Este un univers fantastic de specializat, dar cum oare s-a întâmplat asta?

Nu cred deloc că știința este completă. Nu înțelegem totul, și putem observa, chiar în sânul științei, multe lucruri inconsistente. Trebuie să recunoaștem că nu înțelegem. Știința are credință. Noi formulăm axiome. Nu putem demonstra aceste postulate, dar avem credință în ele.

Cunoașterea științifică, în concepția omului de rând, vine în urma unor deducții logice, sau prin acumulări de date care sunt analizate prin metode consacrate, pentru a deduce generalizări numite legi. Dar această percepție este una deformată. Majoritatea descoperirilor științifice importante se fac cu totul diferit și sunt mult mai asemănătoare cu revelația.

Cred cu tărie în existența lui Dumnezeu, bazat pe intuiție, observații, logică și, de asemenea, pe cunoașterea științifică. Ca persoană religioasă, simt cu tărie prezența și acțiunea unei Ființe creatoare care este mult dincolo de mine și, totuși, totdeauna personală și apropiată.”

Calendar

Miercuri 26 Iulie

Sf. Cuv. Ioanichie cel Nou de la Muscel; Sf. Sfinţit Mc. Ermolae; Sf. Mc. Paraschevi din Roma (Post)
    
08:00 Utrenia
18:00 Rugăciunea lui Iisus

 

 

Mai multe ...

Programul slujbelor

Slujbele de peste săptămână (luni-sâmbătă) au loc la Capela Sfântul Siluan (Paul-Heyse Str. 19, D-80336 München).

Duminica, Sfânta Liturghie se slujește la Alte Haidhauser Kirche (Kirchenstraße 37, D-81675 München).

Mai multe detalii

Din activitatea Preasfințitului Părinte Sofian Cuvinte de viață

Agenda

2017.07.26 Împreună cu P.C. Pr. Marius Jidveian, este primit de primarul oraşului Passau, dl. Jürgen Dupper, pentru a discuta referitor la situaţia parohiei ortodoxe româneşti din acest oraş.

2017.07.27 Seara, săvârşeşte Vecernia la Capela Sf. Siluan.

2017.07.28 Seara, săvârşeşte Taina Sf. Maslu la Capela Sf. Siluan; în continuare program de spovedanii.



Mai multe