Centrul Bisericesc Munchen Construm Noul Așezământ Înalțarea Sfintei Cruci Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

RO | DE

Text publicat iniţial ca introducere la cartea Slujba Învierii, Ed. Trinitas, 2000, 272 p., iar apoi, într-o formă revizuită, în broşura cu titlul Sfintele Paşti – icoana vieţii veşnice, Ed. Trinitas, 2002 și în Făclii de Înviere, Ed. Basilica, București, 2008, pp. 23-35.

Sărbătoarea Învierii Domnului sau Sfintele Paşti este numită în Ortodoxie „Sărbătoarea sărbătorilor” nu numai pentru că este cea mai mare sărbătoare, ci pentru că ea este icoana sfinţirii depline a timpului intrat în viaţă veşnică.

Învierea Domnului este „Sărbătoarea sărbătorilor” şi pentru că în ea se adună înţelesurile duhovniceşti şi tainice ale tuturor sărbătorilor din anul liturgic, toată teologia şi toată spiritualitatea, toată slujirea şi toată misiunea Bisericii în lume; în ea se cuprind sensurile divine şi ultime ale întregii creaţii privind spaţiul şi timpul, spiritul şi materia, istoria şi universul întreg1.

În sărbătoarea Sfintelor Paşti, memorialul unui eveniment unic din trecut este totodată pregustare a unui eveniment unic din viitorul definitiv al lumii. În Sărbătoarea Sf. Paşti, Biserica de pe pământ trăieşte cel mai intens vocaţia sa cerească: aceea de a fi „laboratorul învierii” (Sf. Maxim Mărturisitorul).

I. Slujba Învierii începe în afara bisericii pentru că această slujbă este icoana Învierii de Obşte şi a Judecăţii de Apoi

a) Trecerea de la întuneric la lumină, de la moarte la viaţă

La miezul nopţii Sfintelor Paşti, când întunericul are cea mai mare intensitate, în biserica locaş de cult se sting toate lumânările.

Spaţiul întunecos simbolizează „întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30) al morţii şi al iadului în care a coborât Hristos-Dumnezeu cu sufletul Său (cf. 1 Petru 3, 18-19).

Sufletul viu şi îndumnezeit2 al lui Hristos coborât la iad este simbolizat de singura candelă care rămâne aprinsă şi anume candela de pe Sfânta Masă din Sfântul Altar.

Când protosul (arhiereul sau preotul) aprinde lumânarea de Paşti din candela de pe Sfânta Masă, iese din altar şi o ridică în văzul tuturor, aceasta semnifică taina ridicării sau sculării lui Hristos din morţi (în limba greacă învierea este redată prin cuvântul anastasis care înseamnă ridicare, sculare).

Întrucât cuvântul „Paşte” (Pesah) avea la vechii evrei înţelesul de trecere, chemarea sau invitaţia: „Veniţi să primiţi lumină!” este chemarea de a trece de la întunericul morţii la lumina vieţii veşnice (cf. 1 Corinteni 15, 51-58), de la robia nonsensului şi absurditatea despărţirii de Dumnezeu, la libertatea pe care ne-o dăruieşte iubirea veşnică a lui Dumnezeu pentru lumea chemată la înnoire şi nemurire3.

b) De la Învierea lui Hristos la Învierea universală

Dintr-o singură lumânare a protosului se aprind toate lumânările clerului şi credincioşilor. Prin acest act liturgic se mărturiseşte simbolic adevărul că Hristos este „începătură (a învierii) celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20), „întâiul născut din morţi” (Coloseni 1, 18), „întâi născut între mulţi fraţi” (Romani 8, 29), „cel dintâi înviat din morţi ca să vestească lumină poporului (evreu) şi neamurilor” (Faptele Apostolilor 26, 23). Deci Învierea lui Hristos este începutul şi temelia învierii tuturor oamenilor.

Clerul şi credincioşii din biserică având lumânări aprinse în mână simbolizează pe toţi oamenii care de-a lungul veacurilor au crezut în Hristos Cel Înviat, s-au botezat în apă şi Duh Sfânt, Botezul fiind numit şi „sfânta iluminare” sau „luminare”, şi trăind potrivit poruncilor lui Hristos, prin rugăciune şi fapte bune, au lucrat la învierea duhovnicească a sufletelor lor din moartea păcatului (cf. Romani 6, 3-11; Apocalipsa 20, 4-6).

În unele biserici, procesiunea ieşirii din biserică cu icoana Învierii Domnului continuă cu înconjurul bisericii, ca simbol al mărturisirii Învierii Domnului în toată lumea, după cum în Sfânta şi Marea Vineri a fost înconjurată biserica cu epitaful sau icoana morţii Domnului. Procesiunea aceasta, ca înaintare în înconjurul bisericii, arată vestirea şi înţelegerea progresivă a tainei morţii şi Învierii Domnului; dar şi mărturisirea că Învierea lui Hristos este centrul credinţei creştine şi axa mântuirii lumii. Taina morţii şi Învierii Domnului este concentrată şi în simbolul Sfintei Evanghelii şi al Sfintei Cruci fără de care nu se fac aceste procesiuni. La sfârşitul procesiunii din afara bisericii se bine-vesteşte taina Învierii lui Hristos, prin citirea Sfintei Evanghelii după Matei (28, 1-16) în care Se arată mărturia femeilor mironosiţe despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Protosul binecuvântează poporul cu Sfânta Evanghelie ca semn că binecuvântarea vine peste ei şi pentru ei de la Însuşi Hristos Cel Înviat din morţi şi că întreg poporul credincios şi întreaga lume se îndreaptă spre Învierea de Obşte.

c) În Învierea lui Hristos se arată slava iubirii Sfintei Treimi

Apoi, cu faţa spre răsărit, protosul intonează cuvintele: „Slavă Sfintei, Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Clerul şi credincioşii stau cu faţa spre răsărit, pentru că la răsărit a fost sădit raiul (cf. Facerea 2, 8) pe care l-a pierdut Adam prin păcatul neascultării făcător de moarte, dar pe care l-a recâştigat Hristos, noul Adam, prin ascultarea până la moarte pe Cruce (cf. Luca 23, 43; Filipeni 2, 8-11). La răsărit s-a arătat steaua la prima venire a lui Hristos (cf. Matei 2, 2) şi de la răsărit se aşteaptă venirea în slavă a lui Hristos ca să judece viii şi morţii (cf. Matei 24, 27). De aceea şi altarul bisericilor ortodoxe este îndreptat spre răsărit, care simbolizează pe Hristos Însuşi. De fapt, Hristos este numit în cultul ortodox, „Soarele dreptăţii” şi „Răsăritul Cel de Sus”.

Îndată după citirea Sfintei Evanghelii a Învierii Domnului se aduce slavă Preasfintei Treimi, pentru că în taina morţii şi Învierii Domnului se arată iubirea nesfârşită şi negrăită a întregii Sfintei Treimi, Hristos-Domnul, Fiul lui Dumnezeu, înviază din morţi, dar Tatăl şi Sfântul Duh conlucrează la învierea umanităţii lui Hristos din moarte (cf. Romani 8, 11).

După cum întreaga Sfântă Treime se afla în lucrare când a fost făcut omul (cf. Facerea 1, 26), când S-a înomenit Dumnezeu, adică S-a întrupat Fiul (cf. Luca 1, 35), când S-a botezat Dumnezeu-Omul (cf. Matei 3, 16-17), tot aşa şi taina recreării omului prin moartea şi Învierea Domnului Iisus Hristos se împlineşte în prezenţa şi prin împreună-lucrarea Preasfintei Treimi.

Dacă nici în moartea Sa ca om, Fiul nu se desparte de Tatăl şi de Duhul Sfânt4, cu atât mai mult acum în învierea trupului Său din morţi, lucrată prin puterea Dumnezeirii, Fiul rămâne unit cu Tatăl şi cu Duhul.

Învierea lui Hristos arată puterea de viaţă făcătoare a Preasfintei Treimi, iar viaţa pe care Sfânta Treime o dăruieşte lumii prin Hristos Cel Înviat este viaţa veşnică.

d) Învierea lui Hristos este biruinţa asupra iadului şi a morţii

Îndată după preamărirea Sfintei Treimi se cântă de către cler şi apoi de către cântăreţi şi credincioşi troparul Sfintelor Paşti: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Clerul reprezintă pe Sfinţii Apostoli care, cei dintâi, au vestit în lume, prin predica lor, adevărul Învierii lui Hristos (Faptele Apostolilor 2, 22-35; 3, 14; 4, 10; 8, 35; 13, 33; 17, 3 şi 31; 23, 6).

Apoi, prin predica lor şi a urmaşilor lor au crezut în Hristos şi în Înviere, mulţimile de oameni din toate neamurile.

Troparul Învierii, cântat pe glasul al V-lea, este o cântare de biruinţă şi de bucurie care devine în acelaşi timp mărturisirea şi respiraţia spirituală a Bisericii din noaptea de Paşti şi până la sărbătoarea Înălţării Domnului.

Acest tropar ne minunează în acelaşi timp prin simplitatea formei şi prin bogăţia conţinutului. În el se concentrează toată Evanghelia sau Bunăvestirea iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, toată credinţa şi speranţa Bisericii Ortodoxe, care trăieşte din taina şi pentru taina învierii.

Troparul are trei părţi: o mărturisire, o tâlcuire şi o profeţie.

Mărturisirea: „Hristos a înviat din morţi”. Tâlcuirea: „cu moartea pe moarte călcând”. Profeţia: „şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Credinţa în Învierea lui Hristos este esenţa credinţei apostolice. De aceea, Sfântul Apostol Pavel zice: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea (predicarea) noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (1 Corinteni 15, 14).

Atât de necesară, de preţioasă şi de bucuroasă este această mărturisire a adevărului Învierii lui Hristos, încât ea a devenit salutul creştin ortodox în perioada dintre Sărbătoarea Învierii şi Sărbătoarea Înălţării Domnului. În această perioadă în care se cântă troparul Învierii Domnului, în casă, la locul de muncă, dimineaţa şi seara, ziua şi noaptea, creştinii ortodocşi se salută între ei cu cuvintele Hristos a înviaţi, Adevărat a înviat! Acest salut pascal sub formă de mărturisire de credinţă este forma prescurtată a troparului Sfintelor Paşti şi ne ajută să vedem pe orice om ca pe o lumânare de Paşti aprinsă şi menţinută în lume de iubirea lui Hristos, ca pe un pelerin călătorind spiritual spre Învierea cea de Obşte, ca pe o icoană luminată de candela dorinţei de nemurire şi a speranţei în iubirea veşnică a lui Dumnezeu.

Tâlcuirea tainei Învierii lui Hristos: „cu moartea pe moarte călcândarată că Învierea lui Hristos nu este reanimarea unui cadavru sau revenirea la viaţa pământească amestecată cu moartea sau inevitabil îndreptată spre moarte, ci Învierea lui Hristos este omorâre a morţii5 şi inaugurare a vieţii veşnice pentru omenire, Învierea Sa este începutul desfiinţării morţii ca stare neconformă cu vocaţia omului ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu (cf. Evrei 2, 14-15; 1 Corinteni 15, 22 şi 26; Apocalipsa 21, 4).

Profeţia – mărturisire a viitorului omenirii – conţinută în troparul Sfintelor Paşti „şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” nu se referă doar la acei oameni înviaţi din morţi care s-au arătat în sfânta cetate a Ierusalimului după Învierea lui Hristos (Matei 27, 52-53), ci mai ales la faptul că Învierea lui Hristos este „începătură (a învierii) celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20), căci după cum „toţi (oamenii) mor în Adam, aşa vor învia toţi în Hristos” (1 Corinteni 15, 22; cf. Romani 14, 9; Efeseni 4, 8-10; Filipeni 2, 7-11).

Profeţia din troparul Sfintelor Paşti este de fapt profeţia pe care Hristos însuşi a făcut-o spunând: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (al Fiului Omului) şi vor ieşi cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29).

Aşadar, troparul Sfintelor Paşti leagă în modul cel mai intens şi mai clar taina Învierii lui Hristos de taina Învierii de Obşte.

Dar pentru că însuşi Hristos-Domnul a profeţit că învierea de Obşte sau Învierea universală la sfârşitul veacurilor va fi urmată de Judecata de Apoi sau judecata finală şi universală a istoriei omenirii, slujba ortodoxă a Sfintelor Paşti prevede cădirea simbolică a Evangheliei Învierii înspre cele patru puncte cardinale, folosind versetele din Psalmul 67, 1-3 (uşor modificate), care se referă profetic la taina învierii şi a judecăţii:

„Înviază Dumnezeu, risipindu-se vrăjmaşii Lui şi fugind de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Precum se împrăştie fumul şi nu mai este; precum se topeşte ceara de la faţa focului.

Aşa pier păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, iar drepţii se veselesc”.

Învierea lui Hristos ca biruinţă asupra morţii şi asupra iadului este mai întâi de toate biruinţă asupra „diavolului care are stăpânirea (împărăţia) morţii” (Evrei 2, 14-15).

Vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai mântuirii omului la care se referă slujba Sfintelor Paşti sunt în primul rând diavolul, moartea şi iadul. Aceasta ştim din Sfânta Scriptură care ne învaţă că: „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale. Iar prin invidia diavolului moartea a intrat în lume” (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24).

Satan sau diavolul este şarpele înşelător care a îndemnat la păcat sau neascultare pe Adam şi Eva (vezi Facerea 3, 13; Romani 7, 11; Apocalipsa 12, 9; 20, 2; 20, 7 şi 8); „el, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume „ca să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3, 8), să înlocuiască stăpânirea lui Satan, adică împărăţia păcatului şi a morţii, cu împărăţia iubirii şi vieţii veşnice (2 Corinteni 15, 24-28; Coloseni 1, 12-13).

Lupta şi biruinţa lui Hristos asupra diavolului începe cu ispitirea din pustie (cf. Matei 4, 1-11) şi se continuă prin toate alungările de demoni din oamenii posedaţi (Marcu 3, 15). Lupta se înteţeşte în timpul Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului care culminează cu moartea Sa pe Cruce, dar la viclenia, trădarea şi ura semănată de demoni, Iisus nu răspunde cu viclenie şi ură, ci cu adevăr şi iubire. Iisus respinge atât ispitele plăcerii, cât şi cele ale durerii, prin care demonii voiau să-L îndepărteze de la iubirea fată de Dumnezeu şi faţă de oameni (cf. Luca 4, 13 şi 22, 53; Ioan l3, 2 şi 27; 14, 30; Luca 22, 3 şi 31). De aceea, moartea pe cruce a lui Hristos este, de fapt, biruinţă asupra puterilor demonice vrăjmaşe lui Dumnezeu şi oamenilor: „dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Coloseni 2, 15).

De asemenea, viaţa creştină este şi ea luptă spirituală cu puterile demonice care îndeamnă pe oameni la păcat şi moarte (cf. Efeseni 6, 11-18).

Sfânta Scriptură ne mai arată că „vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este moartea” (1 Corinteni 15, 26).

Învierea lui Hristos din moarte este, aşadar, începutul acestei biruinţe. De aceea, în noaptea de Paşti sunt arătate în procesiune atât Crucea Răstignirii cât şi Icoana Învierii Sale.

Cădirea în forma crucii însoţită de recitarea versetelor în care se binevesteşte biruinţa asupra demonilor şi asupra morţii, se anticipează Judecata de Apoi şi veselia drepţilor se încheie cu proclamarea solemnă: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (Psalmii 117, 24) şi cu doxologia: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”

Aceasta înseamnă că cei care cred în înviere vor preamări veşnic pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, bucurându-se de slava învierii ca slavă a iubirii Preasfintei Treimi pentru lume.

Toaca şi clopotele sună în timp ce se anunţă prin cântare taina Învierii, pentru a amplifica bunăvestirea şi bucuria învierii lui Hristos, precum şi chemarea Bisericii la împărtăşirea tuturor de vestea biruinţei asupra morţii.

În lumina tainei Învierii lui Hristos şi în taina iubirii Preasfintei Treimi se rosteşte Ectenia mare, adică rugăciunea pentru Biserică şi pentru universul întreg.

e) Troparul Sfintelor Paşti confirmă Evanghelia Învierii.

După Ectenia mare, protosul rosteşte cu glas mare de trei ori către credincioşi, înspre apus, înspre miazăzi şi înspre miazănoapte: Hristos a înviat! Iar ei răspund: Adevărat a înviat!

Răspunsurile credincioşilor arată că adevărul învierii lui Hristos a fost primit de ei pentru a-l transmite mai departe lumii; astfel fiecare creştin ortodox este un vestitor al Învierii Domnului, urmând pildei femeilor mironosiţe şi Sfinţilor Apostoli. Fiecare creştin ortodox care înţelege şi iubeşte salutul pascal este un misionar-vestitor al luminii şi bucuriei Sfintelor Paşti.

II. Slujba Sfintelor Paşti se continuă în biserică, deoarece biserica este icoana Ierusalimului ceresc, a Împărăţiei cerurilor.

a) Intrarea în Biserică – intrare în slava Celui Înviat şi înălţare în lumina cerească

După partea întâi a Slujbei Învierii, săvârşită în afara locaşului de cult, în unele Biserici Ortodoxe surori (mai ales slave) şi chiar în unele părţi ale României6, intrarea clerului şi credincioşilor în biserică este însemnată de un moment solemn, asemănător intrării în biserica nouă care urmează a fi sfinţită în interior.

Protosul bate de trei ori cu Sfânta Cruce în porţile încuiate ale bisericii, rostind cuvintele din Psalmul 23, 7-10: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice, şi va intra Împăratul slavei!”.

Un glas dinăuntru bisericii întreabă: „Cine este Împăratul slavei?”. Iar protosul răspunde: „Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în războaie”.

A treia oară, însă, răspunsul este mai scurt şi mai precis: „Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei”.

Atunci se deschid porţile bisericii, iar protosul, clerul şi credincioşii intră în biserica plină de lumină şi slavă liturgică.

Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce se pun pe Sfânta Masă în Sfântul Altar, iar icoana învierii Domnului pe tetrapod în faţa credincioşilor, simbolizând pe Hristos Cel Înviat prezent în mijlocul ucenicilor Săi, dar şi prezent împreună cu îngerii şi sfinţii din ceruri.

Momentul solemn de intrare în biserică, după binevestirea Învierii, are o dublă semnificaţie: biruinţa lui Hristos asupra morţii şi asupra iadului (cf. Psalmii 67, 21; 106, 14-16) dar şi trecerea-înălţarea umanităţii asumate de El la viața cerească veşnică. Taina învierii lui Hristos cuprinde în sine sau anticipează şi taina înălţării la cer a naturii Sale umane, fiindcă Învierea trupului lui Hristos nu este revenirea lui la viaţa pământească, ci trecerea la viaţa cerească, nestricăcioasă, netrecătoare şi nemuritoare.

În acest sens, cuvintele „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre” sunt înţelese şi ca intrare a trupului omenesc al lui Hristos Cel înviat în împărăţia cerurilor, acolo unde El ca Dumnezeu era totdeauna: „Îngerii se minunează văzând un om mai presus decât ei. Tatăl primeşte pe Acela pe Care îl are în şanuri de-a pururea; Duhul Sfânt porunceşte tuturor îngerilor Săi: Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre! Toate neamurile bateţi din palme, că S-a suit Hristos unde era mai înainte” – se spune în Slujba Înălţării Domnului7.

Trecerea umanităţii lui Hristos de la moarte la viață, de la stricăciune la nestricăciune, de la viaţa pământească la viaţa cerească este cântată în toată slujba Utreniei şi a Ceasurilor Sfintelor Paşti. Mormântul din care a înviat Hristos-Domnul este asemănat cu Raiul: „Ca un purtător de viaţă, ca un mai înfrumuseţat decât Raiul cu adevărat şi mai luminat decât orice cămară împărătească s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre”8.

Învierea lui Hristos este biruinţa cerului asupra iadului, adică triumful comuniunii de viaţă şi iubire veşnică asupra stării de singurătate şi înstrăinare extremă care este iadul. În cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte în noaptea de Paşti se spune: „Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad (...). Iadul a primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul”.

Sărbătoarea Învierii Domnului, ca anticipare a învierii de Obşte şi ca pregustare a bucuriei veşnice, face din biserică icoana şi arvună a împărăţiei cerurilor, a cerului nou şi a pământului nou, a Ierusalimului ceresc împodobit cu lumină neînserată ca o mireasă, despre care vorbeşte cartea Apocalipsei (21, 1-27). De aceea, cântăm cu bucurie: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit”9.

Sfintele Paşti sunt pregustare a vieţii şi bucuriei lui Hristos Cel Înviat, înaintare către bucuria deplină a împărăţiei cerurilor: „O Pastile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu. Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale se cântă în Canonul Învierii10.

Această cântare a devenit rugăciune de împărtăşire euharistică, arătând astfel că toate Sfintele Taine ale Bisericii sunt pregustare a vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, Sfântul Nicolae Cabasila a spus că „Biserica este anticamera împărăţiei lui Dumnezeu”.

b) Bucuria Sfintelor Paşti – arvuna Bucuriei veşnice

În noaptea de Paşti, Biserica trăieşte, aşadar, în modul cel mai intens taina identităţii şi chemării sale, ca prezenţă tainică a Împărăţiei lui Dumnezeu în lume, ca poartă către viaţa cerească. În Biserica primară, cei care doreau să devină creştini se botezau în noaptea de Paşti, pentru a arăta că prin Botez şi prin Sfânta Împărtăşanie pregustau din viaţa Sfintei Treimi şi din bucuria lui Hristos Cel Înviat. Sinaxarul de Paşti ne spune că în Sărbătoarea Învierii prăznuim multe taine ale iubirii lui Dumnezeu pentru oameni:

„Numim sărbătoarea de azi Paşti, după cuvântul care în vechiul grai evreiesc însemnează trecere; fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus, la început, lumea dintru nefiinţă întru fiinţă. In această zi, smulgând Dumnezeu pe poporul Israelitean din mâna Faraonului, l-a trecut prin Marea Roşie şi tot în această zi, Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât din ceruri şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei. Iar acum, smulgând tot neamul omenesc din legăturile iadului, l-a suit la cer şi l-a adus iarăşi la vechea vrednicie a nemuririi (...).

Drept aceasta, bucurându-ne peste fire, prăznuim, cu strălucire, Învierea, închipuind bucuria cu care s-a îmbogăţit firea noastră prin îndurarea milostivirilor lui Dumnezeu. De asemenea, dându-ne unul altuia obişnuita sărutare de Înviere, prăznuim şi risipirea vrajbei, arătând prin aceasta unirea cu Dumnezeu şi cu îngerii Săi”.

* * *

Icoană şi pregustare, mărturisire şi celebrare a Învierii lui Hristos şi a învierii de obşte, a Judecăţii de Apoi şi a bucuriei veşnice din împărăţia cerurilor: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că a înviat Hristos, Bucuria cea veşnică11. Sărbătoarea Sfintelor Paşti ne arată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi pentru întreg universul.

c) Învierea lui Hristos – lumina vieţii creştine

Sfintele Paşti ne îndeamnă să ne luminăm viaţa prin iertare şi iubire faţă de orice om, ca semn al întâlnirii noastre tainice cu Hristos Cel înviat: „Ziua învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem «fraţilor» şi celor care ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru înviere”12.

Sărbătoarea Sfintelor Paşti îndreaptă întreaga viaţă creştină spre înviere şi spre împărăţia cerurilor. Deoarece fiecare săptămână începe în calendar cu Ziua Învierii sau Ziua Domnului (Dies Dominica), cu Duminica, toată viaţa creştină trebuie să fie timp de pregătire pentru Învierea de Obşte şi pentru bucuria vieţii veşnice în iubirea lui Hristos, a Preasfintei Treimi.

Pentru că Hristos Cel Înviat a făgăduit să fie cu noi, prin Sfântul Duh, în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 20; Ioan 16, 7 şi 14), Sfinţii Apostoli ne îndeamnă: „Bucuraţi-vă pururea în Domnul. Şi iarăşi zic: bucuraţi-vă! ” (Filipeni 4, 4).

Bucuria Sfintelor Paşti se împărtăşeşte Bisericii din Hristos Cel Înviat, prăznuit ca fiind „Bucuria cea veşnică”. Bucuria aceasta este mai tare decât suferinţa şi moartea, tocmai pentru că nu este bucurie din lumea aceasta marcată de păcat, de suferinţă şi moarte, ci este darul ceresc al lui Dumnezeu-Tatăl arătat nouă în Hristos Cel Înviat din morţi. Ea este bucuria intrării omului în slava vieţii veşnice a lui Dumnezeu. De aceea, ca şi sufletele curăţite şi înnoite prin rugăciune şi post, prin pocăinţă şi împărtăşire euharistică, veşmintele liturgice de Paşti sunt albe ca lumina, iar credincioşii ortodocşi poartă haine noi, după ce au zugrăvit şi împodobit casele lor ca să fie pline de lumină.

Biserica întreagă cântă de Sfintele Paşti: „Acum toate s-au umplut de lumină: cerul şi pământul şi cele de sub pământ”. Învierea este aşadar sensul sau rostul ultim al întregului univers!

Lumânările şi ouăle roşii de Paşti simbolizează viaţa mai tare decât moartea; ele arată biruinţa Crucii sau biruinţa iubirii răstignite asupra patimilor egoiste şi asupra urii.

Bucuria şi pacea Sfintelor Paşti vin din bucuria şi pacea lui Dumnezeu împărtăşite oamenilor.

Cine le caută cu dor le primeşte în dar!

 

1 „Cine cunoaşte taina Crucii şi mormântul lui Hristos cunoaşte înţelesul făpturilor. Cel care a învăţat înţelesul ascuns al Învierii cunoaşte rostul pentru care Dumnezeu de la început a făcut tot ceea ce există” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 11, PG 91, 1360).

2 În slujba Canonului Sâmbetei Mari, care precede Slujba învierii se spune: „Iadul întâmpinându-Te, Cuvinte, s-a amărât, văzându-Te om îndumnezeit rănit de bătăi şi Atotputernic, şi de înfricoşatul Tău chip a rămas jură glas” (Cântarea a IV-a); iar la sfârşitul Canonului Sâmbetei Mari se cântă troparul: „Când Te-ai pogorât la moarte Cela ce eşti viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii, iar când ai înviat pe cei morţi din cele de dedesubt toate puterile cereşti au strigat: Dătătorule de viaţă, Hristoase, Dumnezeul nostru, slavă Ţie”.

3 „Prin moarte ai prefăcut omorârea, prin îngropare stricăciunea, că nestrcăcios ai făcut trupul pe care l-ai luat, cu dumnezeiască cuviinţă făcându-l nemuritor; că trupul Tău, Stăpâne, n-a văzut stricăciune; nici sufletul Tău n-a rămas în iad, care este lucru necuvenit” (Cântarea a V-a din Canonul Sâmbetei Mari).

4 Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paşti conţine, spre sfârşit, şi un tropar (devenit rugăciune de tămâiere a Sfintei Mese), unde se arată că unirea ipostatică a Dumnezeirii şi umanităţii lui Hristos, precum şi unitatea Preasfintei Treimi sunt mai tari decât moartea – despărţire a sufleului de trup: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul, şi pe tron ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”.

5 „Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începutul altei vieţi, veşnice” (Cântarea a VII-a din Canonul Învierii).

6 Vezi, Tipicul bisericesc, Ed. IBMOR, Bucureşti, 1976, p. 182, unde se face precizarea că „această practică este proprie slujbei de sfinţire a bisericii şi ea nu este pomenită nici în rândurile slujbei din Penticostar şi nici în Tipicul mare”. Totuşi, considerăm că, din punct de vedere teologic, această practică nu diminuează, ci accentuează mai mult sensul spiritual mistagogic al sărbătorii Învierii Domnului, ca sărbătoare a biruinţei lui Hristos asupra iadului şi trecere-înălţare a omului de pe pământ la cer. De altfel, tradiţia liturgică ortodoxă se îmbogăţeşte prin adâncirea înţelesurilor duhovniceşti ale credinţei Bisericii apostolice.

7 Stihira I, Vecernia mare de la Slujba Înălţării Domnului, Penticostar, Bucureşti, 1999, p. 245. De altfel, Psalmul 23 care conţine expresia „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre” se referă la înălţarea spre locul sfânt al Domnului.

8 Troparul al II-lea din Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paşti. În Luminânda de la Utrenia Paştilor se spune: „Cu trupul adormind ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând; Paștile nestricăciunii, lumii de mântuire”.

9 Cântarea a IX-a din Canonul Învierii.

10 Troparul al II-lea după Cântarea a IX-a din Canonul Învierii.

11 Cântarea I, stihira a III-a din Canonul Învierii.

12 Slavă… și acum… de la Laude, Utrenia Învierii.

Calendar

Duminică 26 martie
    
Duminica Cuv. Ioan Scararul; Soborul Arhanghelului Gavriil; Sf. Mc. Montanus, preotul şi soţia sa Maxima (Post)
    
09:30 Ceasurile şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare
(Alte Haidhauser Kirche)

Mai multe ...

Programul slujbelor

Slujbele de peste săptămână (luni-sâmbătă) au loc la Capela Sfântul Siluan (Paul-Heyse Str. 19, D-80336 München).

Duminica, Sfânta Liturghie se slujește la Alte Haidhauser Kirche (Kirchenstraße 37, D-81675 München).

Mai multe detalii

Din activitatea Preasfințitului Părinte Sofian Cuvinte de viață

Agenda

2017.03.24 Seara,  săvârşeşte Vecernia cu Litie, la Capela Sf. Siluan; în continuare program de spovedanii.

2017.03.25 Slujeşte Sf. Liturghie şi predică la Capela Sf. Siluan.

2017.03.26 Împreună cu Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, slujeşte Sf. Liturghie şi predică la Parohia Bunavestire din München (paroh P.C. Pr. Simion Felecan), cu prilejul hramului; participă la agapă.






Mai multe