Centrul Bisericesc Munchen Construm Noul Așezământ Înalțarea Sfintei Cruci Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

RO | DE

Este adevărat că viaţa duhovnicească a credincioşilor români plecaţi în străinătate se diminuează? Nu aţi întâlnit cazuri de oameni care, venind aici şi fiind supuşi responsabilităţilor cotidiene şi poate simţindu-se singuri, s-au apropiat mai mult de Dumnezeu?

Într-adevăr, viaţa duhovnicească a multor români ortodocşi care vin în Germania are de suferit datorită grijilor imediate cu care se confruntă oamenii precum şi, adeseori, neglijenţei sau indiferenţei faţă de chestiunile ce ţin de identitatea lor, de menirea şi sensul vieţii omului în lume, de chemarea lui veşnică. Identitatea religioasă, ca şi cea etnică sau culturală, trebuie îngrijită, cultivată conştient şi cu osteneală. Mediul social cosmopolit şi multireligios nu favorizează acest lucru, ci dimpotrivă, conduce spre o relativizare a valorilor, spre o nivelare, căreia trebuie să i te împotriveşti cu tărie pentru a evita o aplatizare spirituală. Bineînţeles că este nevoie de o aşa numită integrare sau inculturalizare în mediul în care trăieşti, dar asta nu înseamnă o negare a propriei tale identităţi, o tăgăduire de sine, ci trebuie să aibă loc tocmai pe baza unui anumit fond identitar. Altfel, negarea de sine generează mai devreme sau mai târziu probleme majore de conştiinţă, care stau la baza atâtor destine ratate şi conflicte umane tot mai des întâlnite în lumea noastră.

Desigur există şi destul de mulţi oameni care, confruntându-se cu greutăţile vieţii în străinătate, îşi pun serios şi responsabil problema identităţii lor, a sensului vieţii şi atunci apare şi chestiunea raportării la Dumnezeu şi la oamenii din neamul lor. Pe de o parte însingurarea străinătăţii, pe de alta confruntarea cu toate alterităţile prezente în ea te conduc, dacă gândeşti lucrurile, spre întrebări referitoare la propria identitate, la legătura cu cei care au o identitate asemănătoare, deci la comuniunea de destin cu aceşti oameni şi la modul de interacţionare cu ei. Viaţa în străinătate este prin sine o provocare căreia, atunci când îi răspunzi, afli mai multe despre tine însuţi, te înţelegi mai bine prin raportarea la cei care sunt altfel decât tine, îţi identifici propriul sistem de valori şi ai astfel posibilitatea să trăieşti raportându-te conştient la aceste valori, aceasta şi prin confruntarea cu cei care au alte valori de referinţă.

Care ar fi una din cele mai mari nelinişti sau probleme ale românilor ortodocşi cu care ajungeţi să intraţi în contact? Reuşesc ei să găsească răspunsuri la problemele lor în Biserică?

Probleme care apar la majoritatea românilor care trăiesc în străinătate se referă la: Cum va arăta partea ultimă a vieţii lor? Unde se va petrece asta, în Germania sau în România? Cum va arăta relaţia cu cei de aproape ai lor în condiţiile respective? Ce se va întâmpla cu copiii lor, care se nasc sau/şi cresc aici? Un necaz destul de răspândit este tocmai singurătatea. Oamenii vin încoace, desprinzându-se adeseori din sânul familiei lor, de rudele, cunoscuţii, de prietenii lor. Cât timp sunt tineri, cu putere de muncă, sănătoşi, visând la un viitor fericit, această înstrăinare ia adeseori o înfăţişare benefică. Dar pe măsură ce omul înaintează în vârstă, puterile îi scad, sănătatea se şubrezeşte, cele visate se împlinesc doar în parte, el conştientizează tot mai mult importanţa legăturilor sufleteşti, a comuniunii cu semenii săi. De asemenea, este foarte greu pentru tinerele familii să crească copiii, în lipsa bunicilor acestora sau a prietenilor, a vecinilor cu care s-ar fi putut ajuta în condiţiile din România. Pentru cei tineri o chestiune dificilă este desigur şi aceea a găsirii unui soţ, a unei soţii de acelaşi neam şi aceeaşi credinţă. Răspunsuri în Biserică reuşesc să găsească o parte din cei care le caută cu adevărat, deoarece întâlnirea cea mai dificil de realizat este cea cu tine însuţi. Doar dacă eşti dispus să te întâlneşti cu adevăratul tău eu, îl vei întâlni pe Dumnezeu şi, prin raportarea la El, te vei întâlni în adevăr şi cu semenii tăi. Altfel există riscul ca multe lucruri să le facem într-o amăgire de sine, care ne împiedică de la întâlnirea adevărată a lui Dumnezeu sau a semenilor.

În România aveam mai multe obiceiuri la biserică, pe care aici nu le avem. Nu este Ortodoxia de aici mai puţină, nu ne pierdem identitatea?

Aici trebuie spus că obiceiurile constituie, în cazul nostru, modul de exprimare, expresia unei credinţe interioare, în anumite condiţii concrete de viaţă. În acelaşi timp împlinirea anumitor obiceiuri bune, a tradiţiilor religioase hrăneşte, fortifică credinţa celui/celor care le practică. Deoarece există şi obiceiuri fără o relevanţă asupra conţinutului credinţei, cum ar fi, de pildă, modul diferit în care se prepară pâinea numită „Paşti” în Ardeal faţă de Muntenia, sau altele chiar nocive, ca venitul la biserică spre sfârşitul slujbei, bârfa în biserică în timpul slujbei sau faptul de a pune un bănuţ în mâna mortului „ca să aibă cu ce să plătească la vămi”. Referindu-ne însă la obiceiurile bune, cum ar fi faptul de a merge duminica la biserică, de a ţine zilele de post de peste an, de a ne ruga dimineaţa şi seara, de a ne purta cu respect faţă de cei în vârstă,bineînţeles că renunţând la ele sau practicându-le sporadic identitatea noastră este periclitată. Părintele Teofil de la Mănăstirea Sâmbăta spunea că „cu credinţa e cum îi cu cultura. Te ţii de ea o sporeşti, nu te ţii o pierzi şi pe cea pe care ai avut-o”. Importantă este o continuă atenţie, o stare de prezenţă, cum ar spune părintele Arsenie Papacioc, spre a înţelege, în dialog cu preotul duhovnic/paroh, fondul anumitor obiceiuri pe care le avem, deci miezul credinţei noastre, pe care o vom exprima în condiţiile noastre concrete de viaţă. Adeseori nu vom putea împlini în condiţiile de diasporă ritualul înconjurării bisericii în Vinerea Mare sau la Paşti, de exemplu, sau alte obiceiuri referitoare la mersul la cimitir. Dar ne putem crea condiţiile să participăm mai intens la slujbele sărbătorilor menţionate ca şi la orice altă slujbă, putem să ne rugăm pentru cei răposaţi, să mergem la cimitirul în care sunt înmormântaţi, să chemăm preotul acolo pentru o rugăciune, să trăim având în vedere faptul că absolut toţi vom intra într-o altă dimensiune a vieţii după trecerea din viaţa biologică prezentă. Şi atunci trăirea noastră religioasă va găsi modalităţi de exprimare în condiţiile de viaţă pe care le avem. Nu putem să înconjurăm biserica la Paşti, dar putem foarte bine să plecăm din timp să ajungem punctuali la slujbă, să participăm activ la ea până la finalul acesteia. Nu avem biserica aproape ca în Ţară, să putem intra pentru puţin timp zilnic în ea, dar putem să ne rugăm acasă şi să mergem la biserică duminica – cu excepţii desigur – străduindu-ne să înţelegem cât mai bine conţinutul credinţei şi să trăim în consecinţă. Obiceiuri religioase au putut oamenii să-şi creeze şi în închisoare şi în timp de prigoană, dacă au fost credincioşi, la fel cum alţii împlinesc în condiţii de deplină libertate doar exterior anumite obiceiuri fără a şti ce conţinut au ele, dintr-o modă sau inerţie. Importantă este raportarea vieţii noastre la Dumnezeu, căci aceasta ne va învăţa şi calea de a o împlini.

Care este latura cea mai dificilă a păstoririi Preasfinţiei Voastre într-o ţară străină?

Referitor la credinţă, o foarte des întâlnită superficialitate, faptul că oamenii cel mai adesea trăiesc social în religie nu religios în societate. În condiţiile străinătăţii acest lucru e accentuat de presiunea socială a duhului timpului, prin mentalităţile şi practicile sociale locale, care se exercită şi asupra credincioşilor Bisericii noastre, care, având adeseori un complex de inferioritate sau dorinţa de a deveni ca ceilalţi, adoptă, adeseori fără discernământ, idei sau practici de viaţă ale societăţii, care sunt nocive pentru identitate şi viaţa lor. Greutatea cea mare aici este faptul că oamenii nu se gândesc că un mod deficitar de viaţă îţi influenţează gândirea şi te transformă în timp în sensul în care gândeşti sau trăieşti. Părintele Teofil spunea cu referire la asta: „Ce faci te face” sau „Dacă faci altfel de cum crezi, cu timpul ajungi să crezi cum faci”. Referitor la Biserica noastră ca instituţie o mare dificultate este faptul că prea puţin avem conştiinţa că trebuie se fim organizaţi. Românii ortodocşi sunt învăţaţi din Ţară cu faptul că erau membrii ai Bisericii şi bineînţeles sunt din punct de vedere sacramental, dar instituţional ar trebui să se anunţe şi să se înscrie în parohii când vin în ţările din Occident. Adeseori ne confruntăm în această ţară foarte organizată – Germania – cu situaţia că suntem întrebaţi câţi membri are Mitropolia noastră sau comunităţile din anumite oraşe, iar răspunsurile noastre nu pot fi decât mai mult decât relative. Ceva de genul celor istorisite într-un manual de literatură pe care-l aveam în clasa a IV-a: „-Câţi oşteni are Vodă?” -Mulţi şi puţini şi dacă vrei să şti câţi, mergi şi-i numără!” Foarte mult ne-ar fi uşurată situaţia, dacă credincioşii noştri ar înţelege că în această societate organizată şi Biserica trebuie să funcţioneze instituţionalizat şi organizat şi s-ar comporta în consecinţă.

Ce se discută la sinoadele episcopilor şi cum ne afectează pe noi?

Întrebarea acesta trădează o percepţie negativă asupra celor discutate de episcopi; de parcă sinoadele ar fi locul unor conspiraţii. Aşa că mă bucur de ea, deoarece îmi dă ocazia de a oferi o clarificare. În sinoade se discută chestiuni organizatorice precum şi cu caracter pastoral-misionar sau liturgic ale Bisericii. Dar cel mai bine să exemplificăm. La şedinţa din 28-29 octombrie 2014 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la Bucureşti, principalele chestiuni discutate au fost cea a orei de religie, respectiv a găsirii de modalităţi ca aceasta să nu fie restricţionată în şcolile româneşti şi cea a cardurilor de sănătate. Aici, chiar dacă s-a înţeles că aceste carduri se introduc din motive practice şi de combatere a înşelăciunii, avându-se în vedere temerile unor credincioşi referitoare la posesia şi folosirea acestor carduri, s-a propus găsirea unor soluţii şi pentru cei care din motive de conştiinţă refuză cardul. Aceste decizii au fost ulterior comunicate Statului român şi deja s-au dat legi care ţin cont de ele. La şedinţa din 5-6 februarie 2015 două teme importante au fost: 1. Cooperarea pastorală transfrontalieră a eparhiilor ortodoxe române cu cele din apropierea graniţelor României, în scopul derulării unor proiecte şi programe comune pastoral-misionare, social-filantropice şi cultural-educaţionale şi 2. Evaluarea periodică de către centrele eparhiale a monahilor şi preoţilor care desfăşoară activităţi de comunicare în spaţiul virtual, pentru ca această activitate să fie făcută pentru a promova misiunea, viaţa spirituală şi unitatea Bisericii, nu în detrimentul acestora. Într-adevăr ne influenţează viaţa astfel de decizii; important este în ce sens… La şedinţa de acum câteva zile (6-7 martie 2015), la München, a Conferinţei Episcopilor Ortodocşi din Germania am discutat despre găsirea modalităţilor de predare a religiei ortodoxe în şcolile bavareze, despre traducerea textelor de slujbă în limba germană şi despre alcătuirea unor materiale care să prezinte teologia ortodoxă în Germania, pentru a putea fi percepuţi de populaţia locală. Tot în acest sens, avându-se în vedere unele declaraţii denigratoare la adresa Ortodoxiei ale Preşedintelui Parlamentului European, s-a alcătuit o scrisoare deschisă adresată acestuia, în care i se prezintă poziţia ortodoxă, atrăgându-i-se atenţia că afirmaţiile sale nu reflectă adevărul şi pot produce neînţelegeri şi tensiuni inutile şi că ar fi bine să se informeze obiectiv asupra Ortodoxiei.

Facem parte dintr-o comunitate, dar nu simţim ca aparţinem de ea. Mai degrabă este o adunare decât o comunitate. Ce se poate face pentru creşterea sentimentului comunitar? Ce înseamnă "Liturghia de după Liturghie"?

Foarte probabil că faceţi parte dintr-o adunare, nu dintr-o comunitate. Pentru ca adunarea să se transforme tot mai mult în comunitate este nevoie de efortul celor adunaţi. Faptul că suntem adunaţi duminica la slujbă, adeseori o sumă de individualităţi cu interese particulare, nu face nicidecum din cei aflaţi laolaltă o comunitate. Comunitatea bisericească presupune mai întâi o comuniune sacră în jurul lui Domnului nostru Iisus Hristos. Aceasta înseamnă participarea la viaţa sacramentală a Bisericii, unirea cu ceilalţi prin împărtăşirea cu aceleaşi Sfinte Taine, asumarea calităţii de copil al lui Dumnezeu şi frate, soră al/a tuturor celorlalţi copii ai Lui. Pe de altă parte realitatea comunităţii, a comuniunii sacramentale trebuie prelungită în cotidianul vieţii în aşa numita „Liturghie de după Liturghie”. Aceasta presupune asumarea unui mod de viaţă creştin, atât personal cât şi comunitar, a unei vieţi în acord cu credinţa mărturisită şi trăită sacramental în biserică. Faptul de a consolida comunitatea, de a dezvolta sentimentul comunitar, presupune mult talent atât din partea clericilor care păstoresc comunităţile parohiale şi care trebuie să identifice talentele enoriaşilor şi modul în care aceştia şi-ar putea aduce aportul la susţinerea comunităţii, cât şi din partea enoriaşilor care trebuie să-şi asume jertfa de a-şi pune energiile în lucru având în vedere şi trebuinţele comunităţii, atât ca întreg cât şi ca persoane particulare. E vorba de un efort pe care trebuie să-l facem conştient şi susţinut împotriva valului de individualizare, de fragmentare care vine spre noi din partea societăţii în care trăim.

Mă simt foarte singură, chiar şi atunci când sunt cu alţii. Uneori chiar şi atunci când mă rog. Cum să mă rog ca sa nu mă mai simt aşa? Cum pot să depăşesc sentimentul de singurătate?

Aş spune mai întâi că cuvântul „monah” în româneşte vine din grecescul „monahos”, care înseamnă singur. Monahul trăieşte prin definiţie o viaţă în însingurare, în îndepărtare de oameni, chiar de cei foarte apropiaţi, pentru a fi cu Dumnezeu, pentru a-şi găsi împlinirea prin raportarea intensă, continuă la Dumnezeu. Adeseori această însingurare ia forme radicale, în pustie spre exemplu, dar monahul nu are totuşi sentimentul singurătăţii, ci pe cel al comuniunii, al împreună petrecerii cu Dumnezeu spre Care tinde tot mai mult. Este vorba deci nu de o singurătate sufletească, ci de una fizică, în vederea cultivării comuniunii sufleteşti, fiinţiale intense, profunde, atât cu Dumnezeu cât şi cu oamenii de care monahul s-a înstrăinat aparent prin depărtarea fizică. Prin raportarea vieţii lui la Dumnezeu şi prin asumarea destinului propriu în comuniune cu Dumnezeu şi cu toţi cei care au răspuns chemării Lui, monahul se află într-o singurătate fizică plină de iubire faţă de oameni şi de comuniune cu toţi sfinţii care s-au desăvârşit prin credinţă, astfel că însingurarea fizică devine un cadru propice al comuniunii autentice. Bineînţeles că problema se pune altfel cu privire la o persoană care nu este monah şi care-şi doreşte să aibă un prieten, o prietenă, un soţ sau o soţie, un ajutor pentru vremuri mai grele. Dar cred că şi astfel de persoane pot învăţa de la exemplul monahului faptul că singurătatea nu poate fi învinsă doar prin faptul de a fi împreună cu alţii, ci doar pe baza unei poziţionări corecte a noastră faţă de Dumnezeu şi prin El faţă de noi înşine şi de întreaga lume. Să încercăm să ne asumăm viaţa cu responsabilitate şi credinţa cu eroism şi atunci, deşi nu vom scăpa de greutăţi, vom avea bucuria împlinirii destinului în comuniunea tuturor celor care au trăit şi s-au desăvârşit prin credinţă. De asemenea, cine doreşte comuniunea de un anumit tip cu o altă persoană, trebuie să-şi asume şi greutăţile acestei comuniuni cu alteritatea celuilalt. Orice comuniune presupune pe de o parte asumarea unui mod de viaţă, pe de alta renunţarea la tine, dăruirea de sine către celălalt în vederea realizării comuniunii. De exemplu, ca şi creştin serios nu o să-mi caut un soţ, o soţie în discotecă. La fel, când am un prieten, nu-i pot pretinde să facă totul exact ca mine căci altfel mă enervează... Astfel că sentimentul de singurătate este în general o expresie a unei neîmpliniri personale, a unei oarecare nemulţumiri faţă de sine, şi poate fi contracarat pe măsură ce ne punem viaţa în slujba unui ideal nobil, pe măsură ce trăim o anumită împlinire, o realizare a destinului nostru, pe măsură ce reuşim să ne dăruim prin iubirea pentru celălalt. Şi voi încheia tot cu nişte cuvinte din mediul monahal, aparţinând Părintelui Teofil care spunea că mănăstirea este „tinda raiului”, „poarta cerului”, „casa lui Dumnezeu”şi „locul împlinirilor”. Dacă trăieşti mereu spiritual în casa lui Dumnezeu şi eşti în locul împlinirilor, eşti şi fericit în ciuda unor neajunsuri exterioare care rămân simple chestiuni de detaliu. Dumnezeu să ne ajute să fim împliniţi şi fericiţi!

Calendar

Joi 11 mai
    
Sf. Sfinţit Mc. Mochie; Sf. Chiril şi Metodie, apostolii slavilor
    
08:00 Utrenia
18:00 Vecernia

 

Mai multe ...

Programul slujbelor

Slujbele de peste săptămână (luni-sâmbătă) au loc la Capela Sfântul Siluan (Paul-Heyse Str. 19, D-80336 München).

Duminica, Sfânta Liturghie se slujește la Alte Haidhauser Kirche (Kirchenstraße 37, D-81675 München).

Mai multe detalii