Centrul Bisericesc Munchen Construm Noul Așezământ Înalțarea Sfintei Cruci Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

RO | DE

Gânduri la primirea unui candidat ca novice în mânăstire

De curând  am avut bucuria de a putea vieţui alături de monahii benedictini în mânăstirea Chevetogne (Belgia). Este vorba de o cunoscută mânăstire în care monahii catolici benedictini îşi împlinesc rânduiala de rugăciune, o parte în ritul propriu latin, iar o parte în ritul bizantin (aparţinător Bisericii Ortodoxe), aceasta cu intenţia de a putea înţelege într-o măsură cât mai mare Ortodoxia şi de a o face cunoscută în spaţiul catolic occidental, în vederea refacerii unităţi tuturor creştinilor.

Încă din primele zile am remarcat acolo un tablou, aflat pe un perete în faţa uşii refectoriumului (trapezei), care înfăţişează scena relatată în Evanghelia de la Ioan, cap. 13, referitoare la „spălarea picioarelor“. Icoana înfăţişează în prim plan pe Mântuitorul îngenuncheat în faţa Sfântului Ap. Petru căruia tocmai îi spală picioarele. Sf. Petru este prezentat şezând pe un scaun, adâncit în gânduri, cu capul sprijinit într-o mână. În planul din spate sunt zugrăviţi ceilalţi Apostoli, iar în limba latină sunt redate cuvintele Mântuitorului: „Si non lavero te non habetis partem mecum/Dacă nu te voi spăla nu ai parte cu mine“ (Ioan 13, 8). Văzând acest tablou m-am întrebat: Oare ce a gândit Sf. Ap. Petru în acele momente? Ce schimbări se petreceau atunci în mintea lui? Care era intenţia Mântuitorului spălându-i picioarele? Ce trebuie să înţelegem noi în legătură cu episodul relatat? Deoarece vedeam tabloul de mai multe ori pe zi, purtam aceste întrebări cu mine până când, într-una din zile, am avut bucuria de a primi şi un răspuns, cu ocazia ceremoniei primirii unui candidat în calitatea de novice în cadrul mânăstirii.

În mânăstirile benedictine când cineva doreşte să intre într-o mânăstire, dacă i se acceptă aceasta, el rămâne două luni în calitatea de „postulant“ (candidat la monahism). După trecerea celor două luni, în cazul în care rămâne consecvent în hotărârea sa, abatele (stareţul) mânăstirii împreună cu întreaga obşte analizează într-o şedinţă specială comportamentul său decizând primirea sau refuzul candidatului. În cazul acceptării are loc ceremonia primirii în noviciat a postulantului, timp care durează doi ani şi în care acesta se va numi novice. După trecerea acestui răstimp (în care viaţa lui este urmărită de întreaga comunitate şi discutată în şedinţe ce au loc din 6 în 6 luni), în cazul unei dorinţe vii şi al unei angajări pozitive a novicelui în viaţa comunităţii, se face din nou o şedinţă în care abatele împreună cu obştea hotărăşte dacă novicele poate deveni monah în mănăstirea respectivă. Hotărârea fiind pozitivă, acesta depune voturile monahale devenind astfel membru deplin al comunităţii.

Am asistat aşadar la trecerea cuiva de la stadiul de postulant la cel de novice, în cadrul unei ceremonii impresionante, la care a participat întreaga obşte precum şi credincioşii prezenţi atunci în mânăstire. Pe lângă frumoasele cântări, m-a impresionat atunci în mod deosebit ceremonia spălării picioarelor viitorului novice.

Acesta a fost aşezat pe un scaun, abatele a venit în faţa lui, a îngenuncheat, şi după ce i  s-au adus cele necesare, a spălat picioarele celui care îi cerea să-l primească sub ocrotirea sa duhovnicească, le-a şters cu un prosop, iar apoi... s-a aplecat şi le-a sărutat. În cele din urmă şi-a reluat locul într-un jilţ în mijlocul comunităţii. Pe rând, de la cei mai mari până la cei mai mici, toţi vieţuitorii mânăstirii au venit şi, îngenunchind în faţa novicelui, i-au sărutat picioarele în timp ce se cânta un cântec inspirat din episodul spălării picioarelor din Evanghelia de la Ioan având refrenul: „Où sont amour et charité, Dieu est présent“ (Unde sunt dragoste şi iubire, Dumnezeu este prezent).

Imaginea biblică era evidentă. Pe de o parte se reflecta episodul spălării picioarelor Apostolilor de către Mântuitorul (In. 13), pe de alta spălarea picioarelor Mântuitorului cu lacrimi, ştergerea şi sărutarea lor de către o femeie păcătoasă în casa fariseului Simon (Lc. 7, 36-50), în semn de cinstire, de manifestare a dragostei faţă de El.

Nu se putea ca cele ce se făceau acolo să nu atingă cea mai tare inimă, să nu dea naştere la o avalanşă de întrebări. Ce voia să spună abatele spălând picioarele viitorului novice şi apoi sărutându-le. Ce dovedeau aceşti monahi care veneau aplecându-se în faţa celui ce le solicita bunăvoinţa şi sărutându-i picioarele? Ce gândea mai ales cel ale cărui picioare erau sărutate, de către toţi cei mai mari decât el, care venise de fapt pentru a se smeri el însuşi în faţa lor şi a-i urma? Răspunsurile la aceste întrebări oferă tocmai explicaţia secretului vieţii în obştea monahală, cheia răspunsului la întrebarea: Ce înseamnă să fi călugăr?

Îl urmărim mai întâi pe abate. Conducător al comunităţii, învăţător, după chipul Mântuitorului se apleacă şi el în faţa celui care-i cerea să-i fie îndrumător pentru a-i spăla picioarele spunându-i parcă: „Dacă nu te voi spăla nu ai parte cu mine“. Adică, dacă nu te vei lăsa curăţit de tina păcatelor tale, dacă nu te vei supune celui în stare să te îndrume, nu vei avea cum să te curăţeşti, nu vei avea parte cu cei ce duc viaţă îngerească. Pe de altă parte, acest gest îi promitea novicelui că, în cazul în care se va supune cu mintea, se va putea curăţi, că stareţul va fi tot timpul gata să-l spele, să-l cureţe, să-l lumineze, iar dacă el venea cu oarecare întinăciuni sau avea să se lovească de altele, învăţătorul său stătea tot timpul gata să-l ridice, să-l curăţească.

Dar nu numai atât. Făcând acestea, stareţul voia să-i arate ucenicului că nu va găşi în el un stăpân, ci un tată; un tată care iubindu-şi fiul se apleacă în faţa lui pentru a-l spăla, pentru a-l curăţi. Dar lucrurile au şi un alt aspect. Stareţul se apleacă şi sărută picioarele ucenicului. Este imposibil să nu asociem aceasta cu sărutarea picioarelor Mântuitorului de către femeia păcătoasă. Prin aceasta abatele mărturiseşte că şi el este om cu slăbiciuni şi că în cel mic venit în faţa lui îl vede pe Însuşi Hristos, pe care acum fiind străin, după cuvântul evanghelic, îl primeşte (Mt. 25, 38). Cel mai mare se poartă ca cel ce slujeşte, văzând în cel mai mic pe Domnul său, pe cel pe care de acum încolo, el fiind mai mare va avea datoria sfântă de a-l sluji.

Acelaşi lucru l-au mărturisit şi ceilalţi monahi, membrii ai comunităţii. După ce împreună cu stareţul au acceptat ca postulantul să fie integrat în familia lor, acum, cu smerenie se pleacă şi ei în faţa fratelui lor mai mic ca în faţa Mântuitorului, sărutându-i picioarele, mărturisindu-i dragostea pe care sunt gata să i-o arate precum şi smerenia care va caracteriza relaţia lor cu el. Ei nu fi pentru el fraţii cei mari care îi dau ordine, ci fraţii care, iubindu-l, vor avea grijă de el ca de cel mai mic, îl vor ajuta în drumul lui, conştienţi fiind de slăbiciunile şi de nevoia de ajutor şi înţelegere pe care le au ei înşişi, conştienţi că, după exemplul Învăţătorului, cei ce vor să fie mai mari trebuie să slujească, să se micşoreze în faţa celor mici.

Bineînţeles că cel mai prins în iureşul emotiv al evenimentului era cel a cărui viaţă intra acum pe un nou drum. Mai întâi se prezentase în faţa stareţului în genunchi solicitând primirea în mânăstire, după care fusese aşezat pe un scaun pentru ca stareţul să îngenunche şi el în faţa lui pentru a-i spăla şi apoi săruta picioarele, exemplul său fiind urmat de toţi monahii. Venise cerând să fie învrednicit a sluji şi iată că toţi se plecau în faţa lui slujindu-i, arătându-i de fapt ceea ce avea la rândul lui de făcut pe viitor. Lăsase în urma lui o viată, părinţi, fraţi, prieteni, cunoscuţi şi răsplata pentru aceasta nu întârzia să se arate. Noii lui fraţi, în frunte cu părintele lor, se bucurau să-l primească în comunitatea de iubire a lor. Părăsise poate unele vanităţi, smerindu-se, acceptând să fie cel din urmă, şi iată-l deja cinstit de toţi, văzând că cel ce se smereşte e cu adevărat cel mai mare.

Ce va trebui să facă el de acum pentru a avea parte cu Hristos, cu stareţul său, cu noii lui fraţi? Odată sfârşită ceremonia, el, noul novice, avea să meargă pentru a-şi ocupa locul cel din urmă. Acolo se va învrednici de acum înainte să primească dragostea îndrumătorului său, a fraţilor lui, răspunzând la rândul lui cu dragoste, va trebui să se lase continuu curăţit de insuficientele sale, plecându-se în faţa celor ce ştiu mai mult decât el. Şi nu va fi uşor. Va trebui uneori să urmeze sfatul celui mai mare chiar împotriva raţiunii sale care gândind încă lumeşte nu va înţelege noile realităţi duhovniceşti în mijlocul cărora trăieşte. Avea de urmat  pe linia unei continue dăruiri şi depăşiri de sine. Se simţea ca o furnică ce dorea să escaladeze muntele nepătimirii. Dar avea un mare ajutor. În primul rând Hristos, în numele Căruia se întâmplau toate acestea, despre Care ştia că îl va ajuta în orice încercare dacă va fi sincer în năzuinţa sa spre desăvârşire. Apoi îi va sta aproape stareţul, părintele lui spiritual împreună cu toţi ceilalţi fraţi monahi, cu aceleaşi idealuri, şi care îi arătaseră deja atâta dragoste, promiţându-i că vor fi alături de el pe parcursul călătoriei sale.

Acum era spălat, curat, avea parte cu ceilalţi. Dar pentru a se menţine în această stare de luminare va trebui să fie tot timpul gata a se lăsa spălat, curăţit. Făcându-se mic va fi mereu mare, va fi mereu în comuniune cu Hristos, cu stareţul, cu toţi fraţii săi, care acum se micşoraseră în faţa lui.

Felicitările, urările noastre? Sunt rugămintea de a se ruga şi pentru noi în faţa Mântuitorului; o datorie în plus. Noi nu avem pentru ce să-l felicităm. Acum doar a păşit pe un nou drum. Dacă îl va urma consecvent, îl va felicita, îl va încununa Hristos.

Ieromonah Serafim Pătrunjel - 27.01.1998, Chur, Elveţia
(actualmente Episcopul Sofian Braşoveanul)

10.04.2015
Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus (1998)

Calendar

Joi 11 mai
    
Sf. Sfinţit Mc. Mochie; Sf. Chiril şi Metodie, apostolii slavilor
    
08:00 Utrenia
18:00 Vecernia

 

Mai multe ...

Programul slujbelor

Slujbele de peste săptămână (luni-sâmbătă) au loc la Capela Sfântul Siluan (Paul-Heyse Str. 19, D-80336 München).

Duminica, Sfânta Liturghie se slujește la Alte Haidhauser Kirche (Kirchenstraße 37, D-81675 München).

Mai multe detalii