Centrul Bisericesc Munchen  Rumänische Orthodoxe Metropolie für Deutschland, Zentral- und Nordeuropa

RO | DE

Anul acesta se împlinesc o 100 de ani de la nașterea poetei Teodosia Lațcu. Cu toate că, conceptul de scriitor religios nu s-a bucurat de o circulaţie prea largă în literarura română, această ramură a culturii nu trebuie să fie minimalizată, mai ales că deține în structura sa elemente definitorii specificului nostru național. Așadar, în ciuda noilor orientări literare, revalorificarea scriitorilor religioși în spațiul public este de fapt o necesitate.

 

Mărturisirea părintelui Teofil Pârâianu: Pe maica Teodosia Zorica Laţcu, am cunoscut-o în mai 1954, la Mânăstirea Maicii Domnului, din localitatea Tudor Vladimirescu, in apropiere de Tecuci. Eram atunci acolo ca închinător. Era şi un bun prilej s-o întâlnesc, în Mânăstirea Vladimireşti, pe Maica Teodosia, cu numele civil de Zorica Laţcu. De Zorica Laţcu ştiam, până atunci, prea puţin, deşi puţinul se putea socoti şi mult, întrucât ce ştiam era important. Ştiam anume că publicase o carte de poezii religioase, cu titlul Osana Luminii, carte ce apăruse în editura Episcopiei Ortodoxe din Cluj în anul 1947. Făcusem cunoştinţă cu acea carte în vremea studenţiei mele, la Sibiu. Poeziile din Osana Luminii mi-au mers la inimă şi s-au aşezat acolo pentru totdeauna. Chiar învăţasem unele din ele şi eram bucuros să le spun şi altora. Aflasem la vreme de legătura poetei Zorica Laţcu cu Mânăstirea de la Sâmbăta şi de admiraţia pe care o avea faţă de Părintele Arsenie Boca. Întâlnirea cu Maica Teodosia Zorica Laţcu, n-a fost odihnitoare pentru mine, din pricina exprimării defectuoase pe care o avea în vorbire. Aveam impresia că face eforturi peste fire, pentru a spune ceea ce dorea să comunice. Pentru un motiv ca acesta, întâlnirea noastră de atunci a fost scurtă. Cu vremea am aflat că Maica Teodosia Zorica Laţcu a studiat filologie clasică, greacă şi latină, la Universitatea din Cluj, unde a mai studiat şi limba şi literatura franceză. Ştia şi germană, fiind dintr-o familie de intelectuali din Braşov, unde şi-a trăit copilăria şi adolescenţa. După studiile universitare a primit un post în cadrul Universităţii din Cluj în muncă de cercetare, post pe care l-a onorat până în 1948 când a plecat la mânăstire. La Mânăstirea Vladimirești a stat până la desfiinţarea mânăstirii, în 1956, când a fost arestată. Au urmat apoi trei ani de detenţie. După eliberare, s-a aşezat într-un sat din părţile Brăilei unde a locuit cu fosta ei colegă de chilie din mânăstire, care a ajutat-o şi unde a rămas până prin anii 70, când s-a întors în Braşov la casa părintească, unde a stat până în februarie 1990, când s-a întors la mânăstirea reînfiinţată. Sfârşitul vieţii pământeşti i-a venit Maicii Teodosia la data de 8 august 1990. A fost înmormântată în cimitirul mânăstirii din care a făcut parte. Dumnezeu s-o odihnească!

Câteva aspecte cronologice

Zorica Laţcu s-a născut în ziua de 17 martie 1917, într-o familie de intelectuali ardeleni. Tatăl, Ioan Laţcu, doctor avocat, a ocupat pentru un timp funcția de şef al Baroului Braşov, iar mai târziu a fost ales Prefect al orașului Brașov. Zorica a venit pe lume într-un moment de cotitură în istoria României. Erau anii Primului Război Mondial, în țară domnea haosul, foametea, România fiind întru totul prinsă la mijlocul unui joc politic periculos. Frica mamei s-a răsfânt și asupra fiicei, copila născându-se cu un handicap locomotor, la acesta adăugându-se și alte greutăți de ordin trupesc, de exemplu o deficiență în vorbire. Cu toate acestea, s-a dovedit a fi înzestrată cu o inteligență sclipitoare. Încă din copilărie studiase limbile franceză și germană. După terminarea liceului, a urmat cursurile Facultății de Filologie, secția Limbi clasice: greacă şi latină, la Universitatea din Cluj. După absolvire a fost oprită de Sextil Puşcariu pentru a lucra la întocmirea Dicţionarului limbii române. Sextil Puşcariu, încântat de începuturile creației sale poetice, a fost cel care a îndemnat-o să frecventeze cercul literar care se formase în jurul lui Lucian Blaga. Începând cu anul „1941 ajunge să publice în revista Gândirea, întâi poezii inspirate din mitologia greacă şi, mai târziu, cu tematică creştină, pline de vibraţie mistică. Primul său volum, intitulat Insula Albă, a apărut în 1944, la Editura Dacia Traiană din Sibiu. Patru ani mai târziu, îi apare Osana Luminii, la Editura Episcopiei din Cluj şi, în 1949, Poemele Iubirii, la Editura Ramuri din Craiova. Ultimul volum de versuri i-a fost dedicat părintelui Arsenie Boca, stareţul de atunci al Mănăstirii Sâmbăta de Sus, pe care poeta l-a preţuit foarte mult şi l-a avut ca povăţuitor”, după cum ne mărturisește părintele Teofil Pârâianu. În 1948, primind binecuvântarea părintelui Arsenie Boca, se retrage din viaţa civilă la Mănăstirea Vladimireşti. Nu după mult timp, mai exact la data de 26 octombrie, este călugărită cu binecuvântarea Episcopului de Oradea, Nicolae Popovici, pe care îl avea de mulți ani ca duhovnic, primind la botezul monahal numele Teodosia, fecioara care se cinsteşte în Biserica Ortodoxă la data de 29 mai. În cadrul Mănăstirii Vladimirești maica Teodosia a ocupat funcția de secretară. A continuat să traducă din lucrările Sfinților Părinți, să compună poezii, cântece și câteva piese de teatru, desigur, toate de inspirație religioasă.   

Mărturisirea lui Petre Pandrea

În anul 1952, Petre Pandrea, de profesie avocat, cunoscut la acea dată în spațiul public și ca intelectual de vază, cu o notorietate de invidiat datorită carierei sale strălucite în domeniul juridic și jurnalistic, răspunde invitaţiei din partea unui prieten de a vizita împreună cu familia Mănăstirea Vladimireşti. După ce viaţa l-a trecut prin noroiul protipendadei bucureştene, găsește în cadrul intim al mănăstirii o oază de liniște.
Doctor în Drept şi Filozofie la Berlin şi Bucureşti, cu stagii universitare la Heidelberg, Leipzig, Paris şi Roma, avocat, sociolog, jurnalist, eseist, teoretician al culturii, critic literar, scriitor, unul dintre cei mai iluştri oameni de cultură ai perioadei inter- şi postbelice, Petre Pandrea a excelat graţie minţii sale ascuţite pe mai multe planuri, fie că le evocăm pe cele literare, fie că le luăm în considerare pe cele juridice. Ca avocat, fără a-i păsa de eventualele consecințe (de numeroase ori a fost dat afară din Barou și în câteva rânduri arestat), a pledat adeseori, chiar și gratuit, în favoarea unor persoane aflate la ananghie sau căzute în dizgrație politică. Desigur, toate aceste fapte bune le făcea doar dacă era convins de sinceritatea celor aflați la grea încercare sau prigoniți în urma noilor directive guvernamentale. Ca o paranteză la cele relatate menționăm faptul că, între anii 1940-1944  a fost de patru ori arestat, după care reabilitat. Ca mai apoi să fie din nou reținut, mai exact între anii 1948-1952 și 1958-1964, din care a executat 7 ani de temniță grea la Ocnele Mari, una dintre cele mai dure închisori de la noi din țară.

Fire disciplinată, Petre Pandrea, ca de altfel și alți intelectuali ai vremii, obișnuia să noteze cele mai importante evenimente din viața sa într-un jurnal. Volumul memorialistic, Călugărul Alb este dedicat în întregime prezentării Mănăstirii Vladimireşti, după cum a perceput-o la acea vreme. Iată ce notează la un moment dat finul observator: „Fenomenul Vladimireşti are în mine un cronicar fidel, atât cât poate fi fidelă o oglindă sau o fotografie. (...) Fenomenul Vladimireşti este un fenomen declanșat de țăranii locului, de oameni simpli, plugari, în urma unei crize adânci sufletești.”  

Petre Pandrea nu a fost niciodată, după cum el însuşi mărturiseşte, un spirit religios cu aplecări spre bigotism. Era mai degrabă un individ sceptic, dotat mai ales cu un iscusit talent de comunicare şi negociere. Cu toate acestea, patru maici i-au atras îndeosebi atenţia: măicuţa stareţă Veronica, Tiberiada, Teodosia Lațcu şi Mihaela Iordache. Acestea sunt supuse unei analize, realizată cu multă luciditate. Redăm în continuare un fragment care enunță poate cel mai clar caracterul maicilor amintite: „Maica Veronica semăna cu o magnolie, uneori cu o umilă, gingaşă şi campestră zambilă roz. Tiberiada îmi amintea de busuioc. Teodosia era un crin solitar alb de bibliotecă. Scrie versuri şi drame claudeliene, îmi trimitea, în franţuzeşte, corespondenţa referitoare la treburile juridice ale mănăstirii. Mihaela n-avea nimic floral sau vegetal în ea. N-o puteam asemăna decât cu platina. Îmi evoca metalul dens şi nobil al platinei. Era aproape inumană. Sau era supraumană? Depăşise prin jertfă, disciplină, voinţă stadiul omului? Am studiat-o cu atenţie, cu luciditate crudă şi aproape fără pic de simpatie. (...) Patriarhul Marina îi spunea, nu degeaba, spiriduşul Vladimireştiului! Oho, Mihaela era un spiriduş mefiant!”  Jovialitatea surprinde lectorul, mai ales când, din paginile ulterioare, aflăm faptul că maica Mihaela (este vorba de maica Mihaela Iordache, care în anul 1955 a fost condamnată la 25 de ani de temniță grea și a murit în închisoarea Miercurea Ciuc, în anul 1963, cu puțin timp înainte de a fi dat decretul de amnistie generală a tuturor deținuților politici) obişnuia să-şi întreţină musafirul, și nu numai, dezbătând diferite subiecte, folosind o „franceză predilectă”. La aceste conversaţii participa şi maica Teodosia, care uzând de faptul că „maica de platină” Mihaela nu cunoștea limba germană, pentru a o necăji, îi răspundea interlocutorului în nemțește. De fiecare dată când aveau loc astfel de „hârjoneli nevinovateˮ, Petre Pandrea, care era nu numai un vorbitor fluent, ci și un bun cunoscător al spațiului politic german, se amuza copios. În ciuda acestor jocuri copilărești, în interiorul mănăstirii „totul se petrecea după regulile celei mai stricte de bună cuviinţă, ca într-un internat şcolar, ca într-un pension de domnişoare.”  
Petre Pandrea nu-l omite din analiza sa pe duhovnicul mănăstirii, părintele Ioan Iovan, „un teolog emerit şi un orator extraordinar”.  Portretul pe care ni-l oferă este edificator: „Părintele Ioan Iovan are o dicţiune baritonală splendidă şi e un orator de mase rurale neîntrecut. Duminica începe munca de la ora 7 dimineaţa şi o termină la ora 14. Timp de 7 ore se află în tensiune nervoasă retorică, broboane de sudoare, abia perceptibile, îi apar pe fruntea largă eminesciană, ochii îi sunt în flăcări, albul pielii de pe frunte şi faţă, în contrast cu barba şi pletele negre, capătă o culoare, aproape de cupru, sub influenţa icterului virulent abia terminat şi iarăşi eflorescent din cauza posturilor şi a efortului.”  
Părintele Ioan Iovan, al optulea copil al preotului Gavril Iovan și al preotesei Maria, s-a născut la 26 iunie 1922, într-un sat din județul Bihor. A urmat cursurile școlii primare în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Cu toate că erau vremuri de restriște, în urma Războiului Ardealul de Nord fiind cedat Ungariei, în 1946 la Facultatea de Teologie din Sibiu tânărul teolog și-a sustinut licența, cu lucrarea Sfanta Euharistie și viața mistică.
Prin anul 1946, printr-un coleg de facultate o cunoaște pe Zorica Lațcu (viitoarea maică Teodosia).  Dornic de a se perfecționa la limba greacă, Silviu (Ioan fiind numele de călugărie) a luat câteva ore de meditație. În urma acestora, între cei doi s-a înfiripat o legătură duhovnicească. În 1947 tânărul teolog este admis la doctorat, la catedra de Dogmatică a părintelui Dumitru Stăniloaie.
În vara aceluiași an, părintele Arsenie Boca s-a hotărât să țină la Mănăstirea Sâmbăta de Sus o serie de Cuvinte înălțătoare, adresate cu precădere intelectualilor și studenților, interesați de aspectele vieții duhovnicești. La aceste cateheze au participat un număr impresionant de tineri și mireni, printre aceștia numărându-se și Silviu Iovan și Zorica Lațcu.

La sfârșitul verii, Silviu Iovan a revenit în Cluj întrutotul schimbat. De mulți ani, între familia preotului Gavril Iovan și Episcopul Nicolae Popovici exista o vădită prietenie. Această legătură duhovnicească s-a perpetuat și între tânărul Silviu și Preasfinția Sa. Cu ocazia unei întrevederi i-a mărturisit vlădicii hotărârea sa de a intra în cinul monahal. Căutându-și un loc prielnic, pentru a dezvolta o mișcare spirituală de anvergură națională, alege Mănăstirea Vladimirești. Astfel, cu binecuvântarea Episcopului Nicolae Popovici în cadrul Mănăstirii Sihastru, mănăstire de călugări din eparhia Galațiului, este călugărit de Episcopul Antim Nica. De către mentorul său spiritual Episcopul Nicolae Popovici este hirotonit diacon, în anul 1948, și ridicat la rangul de ieromonah în 1949, primind încuviințarea de a sluji în cadrul Mănăstirii Vladimirești.

Pentru a ne introduce în admosfera eclezială a Mănăstirii Vladimirești, Petre Pandrea ne povestește, folosind câteva metafore edificatoare, un moment solemn petrecut în cadrul unei slujbe liturgice. „La o predică despre Sfântul Duh din 13 iunie 1954, cu mii de ascultători cu capete plecate şi lacrimi furişate, vântul puternic de stepă al Vladimireştilor care rostogolea cuvintele de aur ale pocăinţei s-a transformat brusc în vijelie şi era cât pe ce să-l ridice pe ieromonah şi să-l arunce în văzduh. Mă aflam la picioarele lui, pe un scaun de onoare, şi am simţit că ielele sau duhurile pure au vrut să-l ridice. Părintele Ioan cuvânta inspirat, nepăsător la vântoasa care se pornise, storcând lacrimile auditoriului. Mi-a stors şi mie câteva, fiindcă eram obosit, nedormit de câteva nopţi, melancolizat de meserie şi-mi aminteam de morţii mei şi de câţiva morţi familiali, răpuşi recent, unul după altul. Şi chiar un mandarin imperturbabil îşi poate şterge o lacrimă pe furiş prăvălindu-i-se seninătatea în râpa infamiei de sub tălpi! Nu mai plânsesem de mult la o liturghie, mai exact de la o liturghie pascală, oficiată, hoţeşte, pe furiș în puşcărie, la Ocnele Mari, sub nasul temnicerilor, de către bunii noştri preoţi ortodocşi, atât de slăbănogi – vai Doamne!”  Reprivindu-l din nou observă faptul că „părintele Ioan s-a sinucis aproape prin posturi lungi, prin nopţi de veghe, prin studiu, prin osârdie la slujirea liturghiilor. (...) Este galben ca tămâia, foarte slăbit, extenuat, aproape macabru.”  
În urma schimbărilor politice survenite în ţară, zdruncinatul an 1954 nu a adus prea multe bucurii Mănăstirii Vladimirești. Pe neașteptate, asupra sfântului locaș s-a abătut o problemă juridică. Ca urmare, Petre Pandrea devine avocatul „ales al celor 46 monahi de la Mănăstirea Sihastru şi al celor 318 de călugăriţe de la Vladimirești, în frunte cu părintele Ioan Iovan.” Deoarece a acceptat să fie avocatul celor două locașe de cult, cu jovialitate, maica „de platină” Mihaela l-a înzestrat pe mărinimosul avocat cu o nouă denotaţie. „Titulatura de episcop judiciar am primit-o de la maica Mihaela, spirituşul Vladimireştilor. Ea mi-a dat şi rangul de călugăr alb.”  Și nu a greșit, dacă luăm în considerație sârguința cu care Petre Pandrea a luptat în favoarea noilor năpăstuiți. Iată ce notează acesta la un moment dat în jurnalul său: „De o sută de zile mă zbat, alerg, pledez, scriu epistole, tratez cu conclave în delegaţii, în calitate de avocat al celor două mănăstiri. O mare onoare, o răspundere istorico-juridică şi o năpastă a căzut pe umerii mei.”  În pofida acestui zbucium, în noaptea de 29-30 martie 1955 organele abilitate au intrat violent în mănăstire și l-au arestat pe ieromonahul Ioan Iovan și maicile din comitetul de conducere, printre acestea numărându-se și Teodosia și Mihaela.

Întotdeauna evenimentele tulburătoare nu iau în subconştientul uman o formă pasivă, ele sunt involuntar active, încărcate cu un mesaj, cu un regret. După câteva zile de la tragicul eveniment, stând „de vorbă cu cerul și cu sine însuşi”, Petre Pandrea în fața hârtiei goale, dezamăgit de întreaga situație, se întreabă retoric: „Au obţinut autoritățile ceva prin aceste arestări?!” Deoarece a acceptat să fie avocatul mănăstirii, fără niciun motiv „călugărul alb”, după încheierea procesului, a fost exclus din Barou.   

Monah sub vremurile vechi  

Maica Teodosia, în ciuda handicapului locomotor, a executat trei ani în închisoarea Miercurea Ciuc. După ce a fost eliberată, a locuit cu domiciliu obligatoriu în satul Gurguieţi, din județul Brăila. În anul 1970 s-a mutat la Braşov, în casa părintească. Trăia modest dintr-o pensie mică. Deoarece trupul nu o mai ajuta, avea angajată o doamnă, care venea o dată pe săptămână pentru a-i face menajul. În fiecare toamnă, după 15 septembrie, mergea la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Părintele stareţ Veniamin Tohăneanu îi acorda găzduire pentru două-trei săptămâni. Pentru a-și ocupa timpul, adeseori îi dicta părintelui Serafim Popescu diferite traduceri din Sfinții Părinți. Cu toate că se simțea din ce în ce mai slăbită, mergea în fiecare duminică și în zilele de sărbătoare la biserica Sfântul Gheorghe, din Brașov. În cinstea Maicii Domnului, prin anul 1980, a compus o piesă de teatru dedicată Bunei Vestiri. În primăvara anului 1990, în ziua de Buna Vestire, piesa a fost pusă în scenă de colectivul de tineri de la biserica Sfântul Gheorghe.

În timpul rămas liber, maica Teodosia dădea meditaţii la limbi străine, îndeosebi la germană, franceză, greacă, latină. Obişnuia să pregătească elevi pentru Seminarul Teologic, Institutul Teologic şi teologi pentru examenul de doctorat. De Sfintele Sărbători avea mare grijă să trimită felicitări în versuri tuturor celor dragi. Părintele stareţ Veniamin Tohăneanu şi Înaltpreasfințitul Teofil Herineanu, al Clujului, ocupau un loc de frunte în sufletul sfinției sale.
Părintele Arsenie Boca a fost cel care a îndemnat-o să facă cât mai multe traduceri din scrierile Sfinților Părinți. În perioada 1980-1984, cu ajutorul părintelui Bodogae Teodor a făcut parte din colectivul de traducere al colecției Părinţi şi scriitori bisericeşti. Amintim câteva dintre lucrările la care maica Teodosia a contribuit substanțial:  Din lucrările exegetice la Vechiul Testament, Origen – Scrieri alese, partea I, II şi IV, Contra Celsus; Tâlcuire la titlurile psalmilor – de Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre moarte şi nemurire - dialog cu sora sa Macrina - ale celui între Sfinţi, Părintele nostru Grigore. Cuvântările ascetice ale Sfântului Isaac Sirul, Sfântului Simeon Noul Teolog.
După câțiva ani, traducerile din Sfinții Părinți au fost sistate. Motivul autorităților comuniste a fost așa zisa „lipsă de hârtie!” Când maica Teodosia l-a vizitat pe duhovnicul inimii sale, părintele Arsenie Boca, la biserica Drăgănescu, în anul 1985, crezând că traducerile nu au fost realizate corect sau a greșit cu ceva, părintele a asigurat-o că „- Nu maică, sunt prea bune, dar nu le plac lor!”

Doamna Vlad, din Brașov, a fost cea care a ajutat-o la transcrierea traducerilor sale, după dictare. Amintim faptul că, după ce a ieșit din închisoare maica Teodosia cu greu își mai putea mișca mâinile. Când era singură, în lipsa prietenei sale, traducea câte o pagină din Sfinții Părinți, notând-o într-un caiet, „aşa cum putea, mai ales că scria foate greu, practic indescifrabil.” Când se aduna un capitol îl trimitea părintelui Bodogae, la Sibiu, pentru a le cumula cu restul capitoletor traduse de ceilalți traducători.

Aflându-se pentru o vreme în preajma sfinției sale, doamna Vlad ne mărturisește câteva momente edificatoare: „În perioada când s-a ocupat mai ales de traduceri, simţind o scădere a vederii, m-a rugat să o însoţesc la medicul oftalmolog, pentru consultaţii. Acolo, erau mai multe persoane care aşteptau la rând. Aşteptând şi noi, la un moment dat, o doamnă în vârstă - de naţionalitate maghiară, foarte discret, m-a chemat într-o parte şi m-a întrebat, dacă persoana pe care o însoţesc este fiica familiei avocat Laţcu Ioan. Am răspuns afirmativ, la care doamna zice: Ne-am  cunoscut în  copilărie, pe când aveam între 11-15 ani, când  mergeam vara cu părinţii la Bran şi era acolo şi familia Laţcu cu fetiţele; dar atunci era  mult mai  bolnavă,  cu mersul și vorbirea. Persoana nu s-a recomandat cu numele, nici eu nu am întrebat, dar era foarte bucuroasă să constate o ameliorare. Atunci, mi-am dat seama că şi eu o cunoscusem pe la 30 de ani şi cu adevărat mişcările dezordonate erau mult mai pronunţate.” De fapt, după ce a intrat în monahism și a primit botezul călugăresc starea sa de sănătate s-a ameliorat simțitor, fapt sesizat și de Petre Pandrea. După ce a ieșit din închisoare, datorită condițiilor de-a dreptul inumane, sănătatea din nou i s-a deteriorat vizibil. Adeseori nu putea să-și țină în mână nici paharul cu apă.  
Maica Teodosia a păstrat o relaţie bună cu familia, ne referim la sora sa, nepoata şi nepotul.  „În iarna anului 1982 a fost foarte răcită, după care s-a simţit slăbită şi mai rău cu sănătatea. M-a rugat, ne povestește doamna Vlad, să o însoţesc la notariat, unde și-a întocmit Testamentul, cedând în favoarea nepoatei Marina casa părintească. Tot în această iarnă mi-a dictat o scrisoare adresată părintelui stareţ Veniamin Tohăneanu, pe care îl  ruga, să vină  cu părintele Serafim  Popescu (duhovnicul dânsei în acea vreme) ca să o spovedească. Se simţea istovită de ani şi suferinţă.” După binecuvântarea primită maica și-a revenit și a continuat să traducă și să mediteze tineri la cele patru limbi străine pe care le cunoștea.
În ziua de 28 noiembrie 1989, aflând de plecarea la cele veşnice a părintelui Arsenie Boca, posomorâtă de o asemenea pierdere, în cinstea duhovnicului inimii sale a compus poezia Omagiu părintelui drag. Odată cu această jertfă zburată la cer, evenimentele din țară au început să se precipite. Și astfel, timpul vechi a început să-și reînnoiască haina. După mulți ani de pribegie, în ziua de 3 februarie 1990 maica Teodosia a revenit în Mănăstirea Vladimirești.
Dar, nu după mult timp, în ziua de 4 august 1990, maica Teodosia a fost supusă unei noi întervenți chirurgicale. Fiind istovită din punct de vedere trupesc, după ce o viață întreagă „amarul și dulcele s-au făcut cruceˮ, maica Teodosia voia să plece la cer. Astfel că, în postul Maicii Domnului, în ziua de 9 august 1990, după ce i s-a oficiat în mod special Sfântul Maslu la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în prezența părinților Serafim Popescu şi Teofil Pârâianu, Domnul a chemat-o la cer. Când s-a terminat slujba „maica Teodosia a decedat”. Astfel, „perla monahismului românesc”, după cum o numise cu mulți ani în urmă Patriarhul Justinian, la vârsta de 73 a trecut la cele veșnice. La slujba de înmormântare, alături de un numeros sobor de preoți în frunte cu Înaltpreasfințitul Casian Gălățeanul, a fost prezent și părintele Ioan Iovan, fostul duhovnic al mănăstirii, căruia în timpul studenției i-a predat limba greacă și alături de care a fost nelipsită sufletește.
Maica Teodosia a avut o bogată activitate scriitoricească. Pe lângă lucrările menționate, deoarece avea înclinații poetice, s-a ocupat și de traducerea şi versificarea Imnelor Sfântului Simeon Noul Teolog. Dar, contribuția sa cea mai importantă a fost la traducerea Filocaliilor, alături de părintele Dumitru Stăniloae. Grație reputației sale teologice părintele Dumitru Stăniloae era foarte solicitat. Datorită acestui aspect, sfinția sa când se apuca de tradus din lucrările Sfinților Părinți nu avea timp să și revizuiască textele. De acest aspect se ocupa maica Teodosia, care era perfecționistă din fire. Nu accepta, din nebăgare de seamă, să fie omis vreun amănunt sau un detaliu. Era foarte meticuloasă în tot ceea ce făcea, mai ales când era vorba de opera Sfinților Părinți.

Despre meticulozitatea maicii ne vorbește și părintele Teofil Pârâianu: „Îmi spunea maica Teodosia că atunci când a scris poezia Filă de acatist a venit de la biserică într-o vineri seara acasă (se afla atunci la Cluj) şi s-a aşezat să scrie. Şi a scris paisprezece poezii,  paisprezece variante de poezie, care ar fi putut fiecare avea titlul Filă din acatist. Şi aşa a trecut vremea, a uitat să se culce, a trecut o zi după vineri, iar duminică dimineaţă, fără să ştie că-i duminică, s-a dus la serviciu. Şi când a vrut să intre, portarul a întrebat-o: « Domnişoară, ce vreţi să faceţi? » şi ea a răspuns : « Am venit la serviciu » şi portarul i-a spus: « Dar, astăzi e duminică ». Şi atunci şi-a dat seama cum a trecut vremea, pe neştiute, de vineri seara până duminică dimineaţa. Aşa a apărut poezia aceasta. La acea vreme se lucra și sâmbăta.” În continuare redăm o variantă din cele paisprezece variante ale poeziei Filă din acatist.

Filă de acatist

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.

Bucură-te, floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.

Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.

Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară
Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.

Poezia religioasă a maicii Teodosia a început să fie cunoscută publicului larg după anul 1990. Redescoperirea poetei s-a datorat în mare parte părintelui Teofil Părăian, care o admira foarte mult, atât ca monahie cât și ca scriitor. În nenumăratele sale conferinţe şi dialoguri susținute prin ţară, pentru a reînvia tradiția ortodoxă, a găsit răgaz să recite și din poeziile maicii Teodosia. Într-o conferință, rememorând-o, a povestit publicului o întâmplare emoționantă: „Maica Teodosia a reţinut în memorie o scrisoare, nişte rânduri scrise pe o carte poştală cu nişte aprecieri pe care le-a făcut cineva, aflat atunci pe front, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, citind poezia Epitalam, publicată într-o revistă. Revista a ajuns din întâmplare la cei de pe front şi unul dintre cei care a citit poezia aceasta i-a scris autoarei următoarele rânduri: «Într-un fund de Rusie, într-o zi cu viscol şi furtună, amestec de iarnă şi început de primăvară, mi s-a luminat gândul în colţul de insulă greacă evocat de caldele, limpezile şi desăvârşitele versuri închinate nunţii lui Kalliroe. Vă mulţumesc pentru clipa senină şi pură pe care mi-aţi dăruit-o într-o vreme şi într-un cadru de tristă şi murdară animalitate». Nici maica Teodosia n-a ştiut, nici eu nu ştiu cine le-a scris, dar în orice caz sunt aprecieri care merită să fie luate în seamă.”

În continuare redăm în întregime poemul, ca drept mărturie vie a valorii sale poetice.  

Epitalam

Iată, fecioare din Chios, răsare Luceafărul serii.
Marea e lină, văzduhul e greu de miresmele verii.
Torţele ard luminos şi răsună de cântece casa;
Doris, frumosul pescar, în iatac îşi aşteaptă mireasa.
Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Tu erai cea mai frumoasă din hora fecioarelor noastre.
Mulţi cunoscut-au puterea privirilor tale albastre,
Mulţi au dorit trupul alb şi buzele dulci ca o floare,
O, Kalliroe; tu ştii că pe mulţi azi în suflet îi doare.
Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Doris, frumosul pescar, are-o luntre cu zece vintrele
Albe - şi mrejele lui totdeauna de peşte sunt grele.
Glasul lui dulce în noapte departe pe apă răsună,
Părul lui moale luceşte, când trece sub raza de lună.
Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Doris, deschide, deschide, să intre mireasa în casă.
Tu ai să-i smulgi de pe faţă frumosul ei văl de mătasă.
Noi o să ducem la temple miresme curate şi miere,
Pentru Hymen Hymenaios, Athene şi vajnica Here.
Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Zeus, stăpânul cel drept, să vă dea din belşug fericire.
Zile senine de muncă să cereţi, şi nopţi de iubire.
Braţele albe să fie un leagăn de dulce-alintare,
Pentru micuţul ce vine ca preţ al durerii amare.
Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Nu vei mai merge cu noi în câmpiile ude de rouă,
O, Kalliroe, de-acum vei intra în viaţa cea nouă.
Buzele noastre surâd, dar de lacrimi ni-s genele pline,
Când vă urăm cu iubire un ultim: rămâneţi cu bine.
Tace şi vântul în ierburi şi tace şi marea căruntă.
Haideţi, fecioare din Chios, sfârşit-am cântarea de nuntă.

Imnurile Sfântului Simeon Noul Teolog, pe care nu numai că le-a tradus, ci le-a și versificat, au avut o deosebită influență asupra liricii sale poetice. În poezia Focul, metaforele pe care le utilizează sunt asemănătoare cu cele folosite de sfântul părinte.

Focul

Căsuţa mea de scânduri s-a aprins.
Ardea în noapte. Focul a cuprins
Şi tindă, şi odăi, şi coperiş.
Voiam să plec din casă pe furiş,

C-o legătură-n mână. N-am putut.
În val de flăcări albe m-am zbătut;
Vecinii toţi dormeau; şi de-n zadar
Plângeam, închisă-n grinzile de jar.

Şi, ca să pot scăpa din casa mea,
Am lepădat şi haina, căci ardea
Şi-am aruncat şi legătura-n foc.
Mă-năbuşeam şi nu vedeam deloc;

Cuprinsă de uimirea morţii, stam
În oarbă nemişcare. Aşteptam
Să ardă-n mine tot, să fiu un scrum
Şi vântul să mă vânture pe drum.

Am auzit un zvon de prăbuşiri,
Şi casa mea pieri; subţiri, subţiri,
Se ridicară palele de fum...
În goliciunea mea pornii la drum.

Cerşeam lumini şi-n pragul nopţii reci
S-au fost deschis zări albe de poteci.
Curată ca o candelă-n altar,
Cu trupul plin de răni şi greu de har,

M-am pomenit urcând pe scări cereşti,
Spre miezul dragostei dumnezeieşti.
Ştiam acum că focul fost-a pus
În casa mea, de mâna lui Iisus.

Cu toate că ar mai fi mult mai multe lucruri de spus, ne oprim aici, considerând că cele câteva aspecte enunțate sunt suficiente pentru a-l motiva pe cititor să-i parcurgă poezia cât și să mediteze asupra întregii sale vieți, de la care putem învăța, poate cel mai bine, ce înseamnă smerenia dar și smerirea omului de-a lungul unei întregi vieți, în care „inima omului cu inima Domnului au bătut și s-au răstignit laolaltăˮ. Din păcate, o mare parte din poemele sale s-au pierdut, dar cele câteva frânturi poetice rămase ne conving pe deplin de faptul că maica Teodosia a fost un intelectual de seamă al culturii române, apreciată atât de fețele bisericești, cât și de nume de referință din cadrul literaturii, mai ales datorită minții sale sclipitoare. Conceptul de scriitor religios nu s-a bucurat de o circulaţie prea largă în literarura română, în consecinţă astăzi există mari dificultăţi de definire. Din considerente politice, până nu demult, dimensiunea religioasă a unor creatori români a fost insistent ascunsă, deformată sau minimalizată. În pofida acestor aspecte, timpul vechi dă semne de reînnoire, și chiar dacă după perioada postdecembristă maica Teodosia la început a fost evocată timid, acum ea își așteaptă eventualii exegeți.  
 
(Autor: Camelia Suruianu. Text preluat din Revista Tabor, Anul XI, Nr. 8, august/2017, pg. 71-80)




Programul slujbelor

Duminica, Sfânta Liturghie se slujește la Alte Haidhauser Kirche (Kirchenstraße 37, D-81675 München), de la ora 10:00.

Slujbele de peste săptămână (luni-sâmbătă) au loc la Capela Sfântul Siluan (Paul-Heyse Str. 19, D-80336 München).

Luni, Joi, Sâmbătă

08:00 - Utrenia

18:00 - Vecernia

Miercuri

08:00 - Utrenia

18:00 - Rugăciunea lui Iisus

Vineri

08:00 - Utrenia

18:00 - Sf. Maslu

Notă: În anumite zile, este posibil să intervină schimbări. Pentru a vizualiza programul lunii curente, vă rugăm să mergeți aici