Print

La început a fost îndoiala. Cu aceste cuvinte ar trebui să înceapă orice elogiu adus modernității și, implicit, istoriei recente a omului. Trăim sub imperiul îndoielii și al îndoielilor întemeietoare. Îndoiala, spiritul critic, rațional/-ist, luciditatea și beneficiile ei de sub zorii Rațiunii, sînt cadrul în care noi, astăzi, concepem istoria umanității și o descriem, cel mai adesea, rescriind-o. Cum s-a ajuns ca în plin elan descriptiv-raționalist să apară cea mai mare enigmă pentru rațiune, tema subconștientului freudian, interesează azi doar în măsura în care căutarea psihanalitică slujește mitului raționalist, respectiv acela al demitizării iraționalului.

Contemporanul lui Descartes, Caravaggio (1571-1610), pictează tabloul celebru „Necredința Sfîntului Toma“, în care descrie examinarea plină de circumspecție de către Toma a coastei lui Iisus Hristos. Mai mult decît simpla înfățișare a unui instantaneu, Caravaggio cuprinde întreaga narațiune iconică a episodului biblic în doar cîteva gesturi: Iisus se oferă pe Sine mîinilor și spiritului unui sceptic, lui Toma, care caută proba Învierii în mod punctual, „local“, în vreme ce, de fapt, existența Mîntuitorului i se descoperă generos, plenar, în toată splendoarea și lumina pe care o emite chipul Său blînd, transfigurat, și trupul descoperit, vulnerabil. Există o diferență între pictura artistului italian și iconografia răsăriteană, una insignifiantă sub aspect estetic, dar fundamentală din punct de vedere teologic. În icoanele ortodoxe, Sfîntul Toma este pictat într-o atitudine de contemplație față de Iisus, fie în genunchi în fața lui Hristos, dar cu fața plecată la pămînt, fie cu brațele ridicate a uimire și a laudă (ca exprimînd expresia de la Ioan 20:28: „Domnul meu și Dumnezeul meu!“), fie chiar cu mîna sau degetul întins spre coastă, dar niciodată atingînd-o. Cu toată această diferență, tabloul lui Caravaggio și icoanele ortodoxe păstrează un element comun: sugestia întîlnirii inefabile și indelebile dintre îndoială și obiectul ei, mai bine spus dintre necredință și încredințare.

Cum s-a ajuns la echivalarea îndoielii cu necredința? Răspunsul simplu ar fi că acest lucru se datorează moștenirii mentalității iudeo-creștine și felului ei de a citi realitatea reprezentată de îndoială. Îndoiala își avea, deja, la momentul apariției lui Iisus Hristos, istoria ei negativă, ca necredință a poporului ales, menționată pe parcursul Vechiului Testament. Una dintre ideile exprimate de Mîntuitor în Evanghelie nu face decît să reia cuvintele profeților Isaia, Iezechiel și Osea: „Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine“ (Matei 15:8). Mai mult, necredința însemna ateism, tratat cu acea sentință aspră din Psalmul 52:1: „Zis-a cel nebun întru inima sa: «Nu este Dumnezeu!»“. Și în afara paradigmei iudeo-creștine, ateismul era privit cu neînțelegere și asprime. Plutarh spune: „Nu a existat niciodată un stat ateu, poți călători în jurul lumii și poți găsi orașe fără ziduri, fără rege, fără monedă, fără teatru sau gimnaziu, dar nu vei găsi niciodată vreun oraș fără Dumnezeu, fără rugăciune, fără oracol, fără sacrificiu. Mai degrabă poate să stea un oraș fără ziduri, fără temelii, decît un stat fără credința în Dumnezeu“ („Adversus Colotem“, Moralia, VI. 265, ed. Tauchnitz).

Și totuși, nu această necredință este vizată de tabloul lui Caravaggio și, potrivit lui, nici de episodul evanghelic însuși, ci scepticismul și îndoiala de care, precum o boală, Mîntuitorul îl vindecă pe Toma. El este în acest sens primul modern, întîiul cartezian și empirist, cel care continuă îndoiala din grădina Edenului. Acea îndoială primordială stă la baza cunoașterii așa cum și-au confiscat-o Adam și Eva. Dialogul dintre șarpe și Eva este ilustrativ: Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pămînt, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mîncaţi roade din orice pom din rai?“ Iar femeia a zis către şarpe: „Roade din pomii raiului putem să mîncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Să nu mîncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!“ Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mînca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul“.

Această îndoială este dusă mai departe de Apostolul Toma pe terenul îndoielii absolute. Nu al necredinței, ci al îndoielii dureroase pentru cel îndoielnic, așa cum este îndoiala iubitului gelos față de cea căreia îi cere dovezi inepuizabile de iubire, sau a îndoielii poporului ales în fața rugului aprins, a poporului idolatru în fața altarului lui Ilie Tesviteanul sau a tîlharului de-a stîn-ga de pe cruce, cel care îi cere lui Iisus Hristos dovada dumnezeirii Sale.

Cum se rezolvă această îndoială absolută în planul credinței? Prin ceea ce Părintele Dumitru Stăniloae numea „prezența străvezie, diafană“ a lui Dumnezeu, iar H.-R. Patapievici – „invizibilul văzut“, cel care scapă dimensiunii manifeste a realității și examinării ei critice, raționale, pentru a se adresa nu minții, ci persoanei întregi reprezentată de sceptic. Credința, în acest sens, nu reprezintă o aglomerare de date și informații, ci un organ suprarațional, o chemare, o relație și o punere în dialog. De aici și cuvintele preotului din Sfînta Liturghie: „Cîți sîntem credincioși, iară și iară cu pace, Domnului să ne rugăm!“.

Există, desigur, și forme anchilozate ale credinței, false de-a binelea, atunci cînd credinciosul se instalează foarte confortabil în actul credinței și fie se ascunde sub autoritatea ei, fie o instrumentalizează pretextînd că o apără, în realitate folosind-o ca armă împotriva aproapelui. Este ceea ce s-a reproșat felului în care a procedat teologia scolastică, tributară viziunii juridice și legaliste a lui Tertullian, prin care s-a simțit nevoia ca credința, Biserica, Dumnezeu Însuși să fie apărați de dușmani, fie ei necredincioși sau eretici (de multe ori echivalîndu-se erezia cu necredința). Pericolul îi pîndește însă pe toți credincioșii, din toate timpurile, care fac din credință o simplă practică a formelor de credință, ducînd-o în zona descrisă de Jaroslav Pelikan în cuvintele: „Tradiţia este credinţa vie a celor morţi, tradiţionalismul este credinţa moartă a celor vii“. Împotriva unei astfel de „credințe“ scrie teologul grec Christos Yannaras formidabilul său eseu „Contra religiei“, în care critică, de la Apus la Răsărit, felul cum credința, desprinsă de evlavie și practică a rugăciunii, și înțesată de prescripții cvasi-absurde asemănătoare celor iudaizante din primele secole creștine, poate deveni, ea însăși, un idol, o anticredință. Este punctul în care ateismul pragmatic al credinciosului se întîlnește cu realismul util al ateului. În fond, ambele au aceeași sursă: certitudinile nesigure și îndoielile absolute.

Autor: Daniil Iacșa, doctor în teologie cu o teză despre Cele trei Adunări Ecumenice Europene. O perspectivă ortodoxă (2014), preot și realizator de emisiuni religioase.

Sursa: Articol apărut în Dilema veche, nr. 830, 16 - 22 ianuarie 2020