Interviu despre Învierea Domnului
-Prea
Sfinţite Părinte Sofian, care este semnificaţia sărbătorii Paştilor?
-Cuvântul
„paşti” provine din limba ebraică şi înseamnă trecere. Poporul evreu la
Paşti sărbătorea trecerea prin Marea Roşie dinspre robia egipteană spre
libertatea din pământul făgăduinţei, numit Canaan. În creştinism Paştile au
primit un conţinut nou. Noi serbăm Paştile întru pomenirea răscumpărării
întregului neam omenesc prin Patimile, Moartea şi Învierea lui Iisus
Hristos. Ele constituie cea mai veche sărbătoare creştină; au început a fi
serbate imediat după Învierea lui Hristos, fiind prăznuite de Sf. Apostoli,
care au generalizat sărbătoarea în rândul credincioşilor. „Drept aceea, să
prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al
vicleşugului, ci cu azimile curăţiei si ale adevărului“ (I Cor. 5,8), spunea
Sfântul Apostol Pavel, adresându-se creştinilor din Corint.
-Care este
însemnătatea morţii şi învierii Mântuitorului Hristos?
-Fiul lui
Dumnezeu S-a întrupat, a devenit om ca noi, arătându-ne în persoana Sa
divino-umană maxima posibilitate la care umanul se poate uni cu divinul,
deoarece, cum spun Sfinţii Părinţi, omul are posibilitatea de a se uni cu
Dumnezeu în măsura în care Dumnezeu S-a unit cu omul în Iisus Hristos. La
sfârşitul unei vieţi de aproximativ 33 de ani El S-a adus pe sine jertfă de
bună voie pentru păcatele întregii lumi care se depărtase de Dumnezeu prin
neascultarea adamică; El, cel fără de păcat, a luat asupra sa păcatele
întregii umanităţi, prin ascultarea şi jertfa Sa ne-a împăcat cu Tatăl,
deschizându-ne, prin Învierea Sa calea către înviere şi viaţa veşnică
împreună cu El. Noi ştim că aşa cum Hristos a înviat şi noi vom învia, cum
spune Sfântul Apostol Pavel, pentru a ne înălţa acolo unde firea omenească a
fost înălţată în Iisus Hristos şi pentru a petrece veşnic în împărăţia
dragostei dumnezeieşti. La Paşti, ca la orice altă sărbătoare de altfel, noi
nu comemorăm Învierea lui Hristos, ci o aducem în prezentul nostru, sau mai
bine zis intrăm noi în prezentul veşnic al lui Dumnezeu, trăind evenimentul,
stând şi noi în faţa Mântuitorului înviat, bucurându-ne de înviere ca
odinioară ucenicii Săi.
-Ce aduce
nou în viaţa fiecărui creştin acest act dumnezeiesc al Învierii Domnului?
- Învierea lui
Hristos este noutatea absolută. Prin Înviere nouă oamenilor ni s-a deschis
posibilitatea de a trăi într-o altă dimensiune, de a trăi în nădejdea
învierii noastre şi a vieţii veşnice, cum am spus. Adică avem posibilitatea
ca viaţa noastră de acum să fie o pregătire pentru învierea noastră spre a
trăi veşnic împreună cu Hristos Cel înviat. Asta înseamnă că ceea ce pentru
noi există cu adevărat este viaţa ce va să fie. Noi existăm, trăim acum,
pentru a exista în viitorul pe care ni-l asigură tuturor Învierea lui
Hristos. Viitorul ştim că e subminat de moarte, ori prin Înviere Hristos a
biruit moartea. Un om mort este un om fără viitor. Prin Hristos noi avem un
viitor veşnic, prin credinţă suntem orientaţi spre Dumnezeu, spre viaţa în
înviere, de dincolo de momentul fizic al morţii, spre viitorul veşnic al lui
Dumnezeu. Primi creştini trăiau intens faptul că nu avem aici cetate
stătătoare, ci aşteptăm pe cea care va să fie. Adevărata lor existenţă le-o
dădea ceea ce aşteptau. Ei erau în afara legii. Erau deci în afara
posibilităţii de a avea ipostas. Prin botez mureau pentru viaţa aceasta,
politic, nu erau recunoscuţi, faţă de familie erau adesea distanţaţi prin
credinţa lor. Deci toată existenţa lor o luau din ceea ce avea să fie.
Aceasta înseamnă credinţă. Să crezi că exişti, că există ceilalţi, lumea,
doar pentru că o să existe în viitor.
-Cum poate
cineva să fie părtaş al acestui mod nou de a privi lucrurile?
-Prin botez.
Fiecare dintre noi la botez suntem renăscuţi spre acest mod nou de a trăi
pentru comuniunea veşnică cu Hristos. Pentru primii creştini botezul era o
experienţă unică. Cel ce se boteza trecea printr-o moarte şi învia la o
viaţă. Murea şi învia. Spunând că murea, înseamnă că nu se mai putea baza pe
existenţa sa biologică. Când îmi întemeiez existenţa pe existenţa biologică,
atunci trăiesc biologic. Cu botezul omul este chemat să nu se întemeieze pe
existenţa biologică, care cuprinde moartea şi e deci o existenţă mincinoasă.
Cu botezul botezatul spunea că nu aceasta e baza existenţei lui. Moare cu
Hristos şi înviază cu El, adică îşi întemeiază existenţa lui pe Învierea lui
Hristos. Când am hotărât să mor cu Hristos şi să înviez cu El, atunci fac
pasul credinţei. Trăiesc în Hristos. Nu mai trăiesc eu, ci trăieşte Hristos
în mine. Nu mai consider existenţa biologică, pe care mi-au dat-o părinţii,
ca bază a existenţei mele, ci existenţa ce mi-o dă Hristos. Trebuie să
redescoperim faptul că fiecare dintre noi cei care suntem botezaţi facem
acest pas al credinţei, care înseamnă că ce-mi oferă Hristos, acesta e
viaţa, ipostasul meu. Ce-mi oferă însă? Promisiunea că şi eu o să înviez
într-o zi cu El, că moartea a fost biruită, că voi trăi veşnic cu El. Mă
cheamă să mă întorc spre viitor, să iau siguranţa mea din viitor şi nu din
trecut. Această întoarcere spre viitor este saltul credinţei. Toate le văd,
judec, le dau sens cu privire la viitor. Văd un om şi nu mă interesează ce a
fost, ci ce ca fi. Credinţa este adeverirea celor nădăjduite, cum spune
Sfântul Apostol Pavel, învierea este o realitate acum încă nevăzută.
Învierea lui Hristos şi a noastră este singura formă de credinţă deplină. Nu
există credinţă, dacă nu credem în Învierea lui Hristos. Credinţă înseamnă
deci că ne orientăm spre viitor. Tot cultul nostru e orientat spre viitor.
-Oamenii
astăzi, deşi cred în Învierea lui Hristos, sunt totuşi neîncredinţaţi în
sufletul lor. Cum putem să ne încredinţăm de faptul că Hristos a înviat, că
suntem chemaţi la aceste realităţi minunate?
-„Să ne curăţim
simtirile, şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumina
Învierii”, spunem într-una din cântările de la Paşti. Pentru a percepe ceva
din Dumnezeu, trebuie să devenim cât mai asemănători cu el, pentru a-L vedea
pe Cel curat trebuie să te curăţeşti şi tu. Astfel că singura cale de a
ajunge la încredinţare este aceea de a o dori şi de a o căuta în mod
practic, cu toată viaţa noastră. Miza este uriaşă; trebuie ca şi efortul
nostru să fie pe măsură. Sfântul Vasile cel Mare amintea adesea un cuvânt al
Mântuitorului, care spune că „din pricina înmulţirii fărădelegii iubirea
multora se va răci”. Doar în măsura în care ne debarasăm de mizeria din noi
putem să-L înţelegem pe Cel curat, doar trăind aşa cum ne cere Dumnezeu vom
înmulţi iubirea şi credinţa. Cred că este esenţial faptul de a încerca să-i
iubim cu adevărat pe ceilalţi oameni, deoarece constat că de obicei oamenii
îşi instrumentalizează semenii în diverse scopuri. Să ne asemănăm cu
Dumnezeu în iubire şi astfel vom înţelege ceva din Dumnezeu.
-Ce părere
aveţi despre anumite rătăciri apărute în ultima vreme, cum sunt cele
referitoare la „mormântul regăsit al lui Hristos” sau cele din „Codul lui da
Vinci”, iar exemplele ar putea continua?
-Părintele
Arsenie Boca, un mare duhovnic al neamului nostru, care a iniţiat la
Mănăstirea de la Sâmbăta, mănăstire unde m-am format şi eu, o mişcare de
înnoire spirituală în rândul credincioşilor, spunea că: în mintea strâmbă şi
lucrul drept se strâmbă”. În societatea noastră actuală atât de intoxicată
şi obsedată de bolile care o caracterizează, anormalul a devenit normal.
Oameni orbiţi de propriile păcate nu mai sunt capabili să creadă şi, mai
mult, instrumentalizează chiar şi credinţa în scopul propovăduirii
necredinţei proprii. Obsedaţi de sex, nu mai sunt capabil să creadă într-un
ideal de curăţie, astfel că Îl văd şi pe Hristos după chipul lor, încercând
să impună imaginea unui Hristos care ar fi trăit în păcatele lor. Suntem în
trista situaţie ca unele grupări care se numesc creştine să aducă argumente
în favoarea homosexualităţii, de pildă, folosind chiar Biblia în care acest
păcat este condamnat categoric. Pe lângă faptul că trăiesc această
anormalitate pe care o şi predică, mulţi folosesc aceste subiecte pentru
simplul fapt că produc senzaţie şi le aduc profit material. Pentru ei
important este că filmele sau cărţile respective se vând bine. Părerea mea
despre ele este că sunt rodul unor minţi bolnave, care nu mai au un criteriu
sigur de judecată, ci răspândesc drept adevăr propriile fabulaţii negative.
-Care sunt
provocările la care un tânăr trebuie să facă faţă în această perioadă?
-Pe lângă
diversitatea şi atracţia pe care o exercită răul astăzi, cred că în
societatea noastră europeană tot mai multiculturală, pluriconfesională şi
multireligioasă, greutatea cea mai mare o constituie tocmai faptul de a găsi
adevărul. În jurul nostru există o mare diversitate de teorii religioase şi
parareligioase, care se prezintă drept deţinătoare ale adevărului. Pentru un
tânăr care nu s-a născut sau nu a crescut încadrat într-o tradiţie este
foarte greu să discearnă unde este adevărul. Aceasta cu atât mai mult cu cât
Biserica poate să îi apară – şi din pricina neputinţei clericilor de a
actualiza mesajul evanghelic – ca ceva învechit, depăşit, care nu se
potriveşte omului aşa-zis modern. Aici vedem marea responsabilitate pe care
o purtăm noi, cei din Biserică, pentru toţi cei din jurul nostru. Cei din
afară trebuie să vadă în viaţa noastră, nu doar în vorbele noastre, că
adevărul nostru nu e o teorie searbădă, învechită, ci este o Persoană, este
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Trebuie să se vadă relaţia
noastră vie cu El, bucuria mântuirii care să ne caracterizeze viaţa. Dacă
noi, cei din Biserică ne străduim să trăim în comuniune vie cu Iisus
Hristos, atunci înseşi vieţile noastre vor fi o mărturie pentru adevăr.
Pentru tineri o greutate mare o constituie şi faptul de a se încrede în
experienţa altora; ei vor să facă propria experienţă. Îmi aduc aminte, la
Părintele Teofil de la Sâmbăta, în timp ce eram şi eu acolo, a venit un
inginer, căruia Părintele i-a spus cum vede el lucrurile. Inginerul l-a
întrebat atunci: - Părinte, dar dumneavoastră când aţi ajuns la concluziile
astea? Părintele i-a răspuns: - Mă, n-are importanţă când am ajuns eu;
important e că tu poţi să începi cu ele.
-În
încheiere, dacă doriţi să adresaţi un cuvânt de învăţătură tinerilor noştri
cititori: profesori şi elevi!
-Să-L caute cu
toată fiinţa pe Iisus Hristos, să aibă mereu în vedere finalul lucrurilor pe
care le întreprind şi să încerce să conştientizeze măreţia chemării noastre,
de a trăi pentru înviere şi pentru comuniune veşnică cu Dumnezeu şi
întreolaltă. Le doresc tuturor bucuria fiilor lui Dumnezeu şi le spun din
toată inima: „Hristos a înviat!”.
Episcop-vicar Sofian Braşoveanul
(03.04.07, München)
