Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
 

centrul bisericesc München

E. Duminica de după sărbătoarea Înălţării Mântuitorului

1. Iisus Hristos în lumina textelor de slujbă pentru Duminica a şaptea după Paşti

2. Maica Domnului în aceleaşi texte

3. Însemnătatea şi rolul Sfinţilor Părinţi de la Niceea, precum şi lauda lor

4. Spiritualitatea ortodoxă ce se desprinde din textele de slujbă de la Duminica Sfinţilor Părinţi

A.              Duminica de după sărbătoarea Înălţării Mântuitorului

                                               „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă“

Duminica a şaptea după Paşti este consfinţită de Biserica noastră pomenirii Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu, care la sinodul I de la Niceea, în anul 325, au mărturisit dumnezeirea lui Iisus Hristos împotriva lui Arie, alcătuind şi un simbol de credinţă (primele opt articole din Crez), referitor la Dumnezeu Tatăl şi la Dumnezeu Fiul.[1] Pomenirea Sfinţilor Părinţi de la acest sinod s-a aşezat în această duminică pentru că şi lucrările sinodului au început în timpul Cincizecimii dar mai ales pentru că hotărârile lui  privesc mărirea lui Hristos cel înviat, pe Care Biserica îl vesteşte mai ales în timpul Cincizecimii [2] , motivaţie asupra căreia Penticostarul, oprindu-se, ne spune prin Sinaxarul zilei: „Prăznuim sărbătoarea de azi din următoarea pricină: Domnul nostru Iisus Hristos, după ce S-a îmbrăcat în trup şi a adus la îndeplinire toată negrăita iconomie cea pentru noi, S-a întors iarăşi la scaunul părintesc. Sfinţii voind însă a arăta că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut cu adevărat om şi că S-a înălţat la ceruri om şi Dumnezeu desăvârşit şi S-a aşezat de-a dreapta măririi întru cele înalte şi că acest sinod al sfinţilor părinţi, L-a propovăduit şi L-a mărturisit pe Fiul deofiinţă şi de o întocmai cinstire cu Tatăl, pentru acest cuvânt, după slăvita Înălţare au orânduit sărbătoarea de fată, vrând oarecum şi mai mare să facă adunarea atât de numeroasă a Părinţilor  care au propovăduit pe Acela care S-a înălţat cu trupul, Dumnezeu adevărat şi om desăvârşit în trup“. [3] Aşezarea acestui praznic în Duminica de după Înălţare s-a făcut cu multă înţelepciune, fiind deosebit de grăitoare. După ce sărbătorim Învierea lui Hristos, după ce pomenim o serie de martori ai înmormântării şi Învierii Lui, ca şi unele întâmplări din viaţa publică a Mântuitorului, care dovedesc dumnezeirea Lui, după ce la patruzeci de zile de la Înviere sărbătorim Înălţarea Lui la cer, Biserica a rânduit să facem şi pomenirea Părinţilor care la sinodul I ecumenic au consfinţit că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om, a pătimit, a murit şi a înviat, şi în cele din urmă S-a înălţat la cer cu trupul cu care vieţuise  pe pământ. Biserica a rânduit această sărbătoare, la care se afirmă că toate acestea sunt credinţa ei în privinţa Mântuitorului. Aceasta a fost credinţa Părinţilor de la sinodul I ecumenic, pe care ei au aşezat-o în scris şi pe care Biserica a mărturisit-o şi o va mărturisi până la sfârşitul veacurilor. Toate acestea, mărturisindu-le şi noi ca fii ai Bisericii, în Duminica a şaptea după Paşti aducem cinstirea noastră Părinţilor, care la întâiul sinod ecumenic, insuflaţi fiind de Duhul Sfânt, au aşezat în scris dogmele Bisericii.

1.                Iisus Hristos în lumina textelor de slujbă pentru Duminica a şaptea după Paşti

Textele de slujbă ale Duminicii a şaptea după Paşti, pun în evidentă cele hotărâte la Sinodul I ecumenic, privitoare la persoana divino-umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cântările praznicului dau mărturie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, şi împreunăşederea Lui în slavă împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. „Sinodul cel din Niceea, Fiu al lui Dumnezeu Te-a propovăduit pe Tine Doamne, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, pe scaun şezător“. [4] Amintim la această sărbătoare toate cele mărturisite atunci de Părinţi cu privire la persoana lui Iisus Hristos, pe care Biserica le-a consfinţit ca fiind învăţătura noastră de credinţă, învăţătură pe care noi o mărturisim. În această duminică rugându-ne şi teologhisind în acelaşi timp, mărturisim că Părinţii L-au cunoscut pe Hristos în două firi, Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Dumnezeu şi Om:

„Mijlocitor ai fost între Dumnezeu şi oameni,  Cela ce eşti Dumnezeu şi Om.  Pentru aceasta,  cugetătorii de Dumnezeu, cunoscându-Te pe Tine, un Fiu în două firi Te-au propovăduit“. [5]

Adresându-ne lui Hristos, amintim şi că Părinţii L-au propovăduit ca Fiul cel Unul Născut din veci al Tatălui.

„Dumnezeiasca şi cinstita adunare a Părinţilor Te propovăduieşte pe Tine, Stăpâne, raza cea singură născută care a strălucit din Fiinţa părintească şi Fiu născut mai înainte de toţi vecii“. [6]

„Naşterea dinainte de veci a Fiului din Tatăl rămâne pentru noi taina tainelor pe care nici îngerii nu au putut s-o înţeleagă. <<Când auzi că Dumnezeu a născut - ne spune Sfântul Chiril al Ierusalimului - să nu cazi în gânduri trupeşti, nici să presupui o naştere stricăcioasă pentru că nici îngerii nu o înţeleg. Duh este Dumnezeu, duhovnicească este naşterea.>> Ca să nu rămână nici o îndoială că Fiul care S-a născut mai înainte de veci este ca Tatăl din care S-a născut, Părinţii sinodului I ecumenic ne-au învăţat că aşa cum nu se deosebeşte lumina care se aprinde de lumina din care se aprinde, aşa nu se deosebeşte fiinţa Fiului de fiinţa Tatălui“. [7]

„Soborul cel dintâi al preoţilor Tăi fiind adunat, Te-a propovăduit pe Tine cu credinţă, Mântuitorule, că Te-ai născut deofiinţă cu Tatăl, Cel fără de început şi Făcător a toate“. [8]   

„Fiului tunetului asemănându-vă minunaţilor, cu gurile voastre cele în chipul focului, pe toţi îi învăţaţi să strige Cuvântului, Celui împreună fără de început cu Tatăl şi împreună şezător pe scaun: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri“. [9]

Astfel de lucruri mărturisim în Duminica a şaptea după Paşti, deoarece ele au stat în centrul preocupărilor Părinţilor pe care-i sărbătorim în această zi. Sunt lucruri mai presus de înţelegerea omenească, pe care nici ei nu le-ar fi putut gândi dacă nu ar fi fost luminaţi de sus, călăuziţi de Dumnezeu Însuşi:

„Luminându-se cu razele dumnezeirii Tale,  păstorii Tăi cei buni, pe Tine Te-au mărturisit Făcător al tuturor şi Domn; pe Carele Te prea înălţăm întru toţi vecii“. [10]

Ne plecăm cu mintea în fata acestor taine şi stând cu uimire în fata măreţiei lui Dumnezeu, îi aducem şi noi cântare:

„Pe Hristos,  Dătătorul de viaţă , Cel ce S-a înălţat în două firi la ceruri cu slavă şi împreună cu Tatăl şade, preoţi lăudaţi-L, popoarelor prea înălţaţi-L întru toţi vecii“. [11]

2.                Maica Domnului în aceleaşi texte

„Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor;  spre Carele nu cutează a căuta ostile îngereşti; iar prin tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Carele mărindu-L, cu oştile cereşti, pe tine te fericim“.[12]

De necuprins este pentru noi adâncul dumnezeirii  şi minunată  cea care s-a învrednicit a se face Maică a lui Dumnezeu. Până acum L-am avut în centrul atenţiei pe Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat, născându-se în istorie, devenind ca unul dintre noi, fără a vorbi de vasul ales care L-a purtat întru sine. Dar cum vom putea cuprinde cu mintea şi această taină? Cum nu vom rămâne în uimire în fata crinului neprihănit care s-a arătat purtător de roadă?  Textele slujbei acestei duminici ne prezintă măreţia tainei în fata căreia ne plecăm smeriţi şi plini de nădejde, văzând pe cineva dintre pământeni învăluit într-o aşa măsură în misterul dumnezeirii.

„Cine nu te va ferici pe tine Preasfântă Fecioară?  Sau cine nu va lăuda preacurată  naşterea ta?  Că Cel ce a strălucit fără de început din Tatăl, Fiul cel Unul Născut, Acelaşi din tine, cea Curată, a ieşit negrăit întrupându-Se, din fire Dumnezeu fiind şi cu firea om făcându-Se pentru noi;  nu despărţit în două fete, ci în două firi fără amestecare fiind cunoscut. Pe Acela, roagă-L Curată, cu totul fericită, să se miluiască sufletele noastre“.[13]

Maica Domnului! A născut în timp pe Cel mai presus de timp, pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe Cel din veci din Tatăl născut. Minunat este Fiul, fericită Maica, mai presus de cuvânt naşterea.

„Fecioara a născut şi cele ale maicelor nu le-a cunoscut; că Maică este şi Fecioară a rămas; pe care lăudându-o, strigăm: Bucură-te Născătoare de Dumnezeu!“ [14]

„Fecioară după naştere te lăudăm pe tine, Născătoare de Dumnezeu, că ai născut lumii pe Dumnezeu Cuvântul, cu trup“. [15]

În fata celei ce s-a învrednicit a-L naşte pe Cel ce şade pe heruvimi, uimiţi fiind, rămânem fără cuvinte, contemplând-o în tăcere.

„Cu adevărat de negrăit  şi de neînţeles sunt  pentru cei de pe pământ şi din cer, tainele naşterii tale celei dumnezeieşti, Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară“ [16],       

şi ca Maicii lui Dumnezeu şi Maicii noastre celei iubitoare şi fără de prihană, ne încredinţăm rugăciunilor ei:   

„Roagă neîncetat, Curată, pe Cela ce a ieşit din coapsele tale, ca să izbăvească din înşelăciunea diavolului, pe cei ce te laudă pe tine, Maica lui Dumnezeu“.[17]

3.                Însemnătatea şi rolul Sfinţilor Părinţi de la Niceea, precum şi lauda lor

La acest praznic, textele de slujbă pun în evidentă însemnătatea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I ecumenic:

„Adunând toată ştiinţa sufletului,  şi împreună cu dumnezeiescul  Duh  cercetând,  Sfinţii  Părinţi  au săpat  în scris,  cu litere dumnezeieşti,  fericitul şi  sfântul  Simbol;  întru  care  ne învaţă în chip  foarte  lămurit,  că  Cuvântul este deopotrivă  fără de  început cu Tatăl şi cu totul adevărat de aceeaşi fiinţă, urmând slăviţii, preafericiţii şi cu adevărat de Dumnezeu cugetătorii Părinţi, în chip strălucit, învăţăturile Apostolilor“. [18]

Punând în lucrare întreaga lor învăţătură omenească şi fiind asistaţi de Duhul Sfânt, Părinţii au reuşit să aşeze în scris, fundamentele de credinţă ale Bisericii:                

 „Au învăţat pe toţi, să mărturisească în chip lămurit că Fiul lui Dumnezeu este deofiinţă cu Tatăl, împreună veşnic şi mai înainte de toţi vecii, înfăţişând aceasta  hotărât şi cu evlavie în Simbolul Credinţei“. [19]

Având în vedere marea importantă a celor hotărâte de Sfinţii Părinţi adunaţi în sinod, îi numim „Luminători ai pământului“ şi îl lăudăm pe Hristos, Cel ce le-a dat lor înţelepciunea de a lămuri dogmele dreptei credinţe:

„Prea proslăvit eşti Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce ai aşezat pe Părinţii noştri luminători pe pământ şi prin ei ne-ai îndreptat pe noi la adevărata credinţă; mult Indurate, slavă Ţie“. [20]

Pentru lumina de care s-au învrednicit de sus, îi lăudăm pe Părinţi, încredinţându-ne rugăciunilor lor:

„Să lăudăm astăzi pe trâmbiţele cele tainice ale Duhului, pe purtătorii de Dumnezeu Părinţi, pe cei ce au cântat în mijlocul Bisericii cântarea plină de armonie a teologiei, pe Treimea cea una, neschimbată după fiinţă şi după dumnezeire, pe surpătorii lui Arie şi pe apărătorii  ortodocşilor,  care se roagă pururea Domnului, să se miluiască sufletele noastre“. [21]

Ne încredinţăm rugăciunilor lor şi credem că aşa cum au aşezat în scris dogmele credinţei noastre, tot aşa se şi roagă lui Dumnezeu pentru ca şi noi să trăim în credinţa cea adevărată, să ne facem vrednici următori ai lor.

4.                Spiritualitatea ortodoxă ce se desprinde din textele de slujbă de la Duminica Sfinţilor Părinţi

Ortodoxia este credinţa care a păstrat neschimbată învăţătura lăsată de Mântuitorul Hristos şi transmisă mai departe prin Sfinţii Apostoli şi prin urmaşii lor - Părinţii Bisericii. Biserica Ortodoxă a rămas credincioasă dogmelor de credinţă stabilite la cele şapte sinoade ecumenice. Poate că cele mai importante întrebări pe care trebuie să ni le punem cu ocazia sărbătoririi Sfinţilor Părinţi de la primul din cele şapte sinoade, sunt cele referitoare la activitatea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat, la Biserică, la învăţătura acesteia şi la credinţa şi Ortodoxia noastră, întrebări la care găsim răspunsul în textele pentru slujba acestei duminici. Cântând Troparul sărbătorii spunem:

„Prea proslăvit eşti Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce ai aşezat pe Părinţii noştii luminători pe pământ  şi prin ei ne-ai îndreptat pe noi la adevărata credinţă; mult Indurate, slavă Ţie“. [22]

Mărturisim că însuşi Dumnezeu i-a luminat pe Părinţi, că învăţătura stabilită de ei în scris e de la Dumnezeu. Rostind sau cântând Condacul praznicului facem un pas mai departe. Credinţa Părinţilor este una cu propovăduirea Apostolilor. Apostolii şi Părinţii au aceeaşi credinţă - credinţa Bisericii, credinţa pe care Hristos ne-a descoperit-o, credinţa care vine de sus şi ne învaţă dreapta cinstire de Dumnezeu.           

„Propovăduirea  Apostolilor  şi dogmele Părinţilor au întărit Bisericii o singură credinţă; care purtând haina adevărului, cea ţesută din teologia cea de sus,  drept îndreptează  şi  slăveşte  taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu“. [23]

Icosul praznicului este o chemare a Bisericii adresată nouă, un strigăt care ne îndeamnă să ne potolim setea duhovnicească cu apa înţelepciunii dumnezeieşti pe care ne-o oferă ea - Biserica. O chemare la a bea din paharul adevărului, singurul în măsură să ne întărească a merge pe calea cea dreaptă, ce duce la Dumnezeu:   

„Să ascultăm Biserica lui Dumnezeu, care strigă cu înaltă propovăduire:  Cel însetat să vină la Mine şi să bea; paharul pe care-l port, este paharul înţelepciunii;  băutura lui am dres-o cu cuvântul adevărului; neturnând din apa grăirii împotrivă, ci dintr-a mărturisirii;  din care bând,  Israil cel de acum,  vede pe Dumnezeu grăind:  Vedeţi,  vedeţi, că Eu Însumi sunt şi nu mă schimb; Eu sunt Dumnezeu întâi,  Eu şi după  acestea  şi afară de Mine nu este altul nicidecum.  Cei ce se împărtăşesc dintru acesta, se vor sătura şi vor lăuda taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu“. [24]

Să ascultăm aşadar Biserica lui Dumnezeu. Să rămânem în credinţa cea adevărată pe care ne-o propovăduieşte, credinţă care vine de sus, de la Dumnezeu cel fără de schimbare. Să rămânem în comuniune cu cei ce au fost luminaţi să întărească aceste adevăruri şi cu toţi cei ce au trăit în ele. Astfel, la sfârşitul alergării, ne vom putea bucura de petrecerea în curţile Domnului, vom putea fi împreună cu toţi cei ce s-au adăpat din potirul Adevărului.