E. Duminica de după sărbătoarea
Înălţării Mântuitorului
1. Iisus Hristos în lumina textelor de
slujbă pentru Duminica a şaptea după Paşti
2. Maica Domnului în aceleaşi texte
3. Însemnătatea şi rolul Sfinţilor
Părinţi de la Niceea, precum şi lauda lor
4. Spiritualitatea ortodoxă ce se
desprinde din textele de slujbă de la Duminica Sfinţilor Părinţi
„Părutu-s-a Duhului
Sfânt şi nouă“
Duminica
a şaptea după Paşti este consfinţită de Biserica noastră pomenirii
Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu, care la sinodul I de la Niceea,
în anul 325, au mărturisit dumnezeirea lui Iisus Hristos împotriva lui
Arie, alcătuind şi un simbol de credinţă (primele opt articole din Crez),
referitor la Dumnezeu Tatăl şi la Dumnezeu Fiul.
Pomenirea Sfinţilor Părinţi de la acest sinod s-a aşezat în această
duminică pentru că şi lucrările sinodului au început în timpul
Cincizecimii dar mai ales pentru că hotărârile lui privesc mărirea lui
Hristos cel înviat, pe Care Biserica îl vesteşte mai ales în timpul
Cincizecimii
, motivaţie asupra căreia Penticostarul, oprindu-se, ne spune prin
Sinaxarul zilei: „Prăznuim sărbătoarea de azi din următoarea pricină:
Domnul nostru Iisus Hristos, după ce S-a îmbrăcat în trup şi a adus la
îndeplinire toată negrăita iconomie cea pentru noi, S-a întors iarăşi la
scaunul părintesc. Sfinţii voind însă a arăta că Fiul lui Dumnezeu S-a
făcut cu adevărat om şi că S-a înălţat la ceruri om şi Dumnezeu desăvârşit
şi S-a aşezat de-a dreapta măririi întru cele înalte şi că acest sinod al
sfinţilor părinţi, L-a propovăduit şi L-a mărturisit pe Fiul deofiinţă şi
de o întocmai cinstire cu Tatăl, pentru acest cuvânt, după slăvita
Înălţare au orânduit sărbătoarea de fată, vrând oarecum şi mai mare să
facă adunarea atât de numeroasă a Părinţilor care au propovăduit pe Acela
care S-a înălţat cu trupul, Dumnezeu adevărat şi om desăvârşit în trup“.
Aşezarea acestui praznic în Duminica de după Înălţare s-a făcut cu multă
înţelepciune, fiind deosebit de grăitoare. După ce sărbătorim Învierea lui
Hristos, după ce pomenim o serie de martori ai înmormântării şi Învierii
Lui, ca şi unele întâmplări din viaţa publică a Mântuitorului, care
dovedesc dumnezeirea Lui, după ce la patruzeci de zile de la Înviere
sărbătorim Înălţarea Lui la cer, Biserica a rânduit să facem şi pomenirea
Părinţilor care la sinodul I ecumenic au consfinţit că Hristos este Fiul
lui Dumnezeu, care S-a făcut om, a pătimit, a murit şi a înviat, şi în
cele din urmă S-a înălţat la cer cu trupul cu care vieţuise pe pământ.
Biserica a rânduit această sărbătoare, la care se afirmă că toate acestea
sunt credinţa ei în privinţa Mântuitorului. Aceasta a fost credinţa
Părinţilor de la sinodul I ecumenic, pe care ei au aşezat-o în scris şi pe
care Biserica a mărturisit-o şi o va mărturisi până la sfârşitul
veacurilor. Toate acestea, mărturisindu-le şi noi ca fii ai Bisericii, în
Duminica a şaptea după Paşti aducem cinstirea noastră Părinţilor, care la
întâiul sinod ecumenic, insuflaţi fiind de Duhul Sfânt, au aşezat în scris
dogmele Bisericii.
Textele
de slujbă ale Duminicii a şaptea după Paşti, pun în evidentă cele hotărâte
la Sinodul I ecumenic, privitoare la persoana divino-umană a Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Cântările praznicului dau mărturie despre
dumnezeirea lui Iisus Hristos, şi împreunăşederea Lui în slavă împreună cu
Tatăl şi cu Duhul Sfânt. „Sinodul cel din Niceea, Fiu al lui Dumnezeu
Te-a propovăduit pe Tine Doamne, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, pe scaun
şezător“.
Amintim la această sărbătoare toate cele
mărturisite atunci de Părinţi cu privire la persoana lui Iisus Hristos, pe
care Biserica le-a consfinţit ca fiind învăţătura noastră de credinţă,
învăţătură pe care noi o mărturisim. În această duminică rugându-ne şi
teologhisind în acelaşi timp, mărturisim că Părinţii L-au cunoscut pe
Hristos în două firi, Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Dumnezeu şi Om:
„Mijlocitor ai fost între Dumnezeu şi oameni, Cela ce eşti
Dumnezeu şi Om. Pentru aceasta, cugetătorii de Dumnezeu, cunoscându-Te pe Tine, un Fiu în două firi Te-au propovăduit“.
[5]
Adresându-ne lui Hristos, amintim şi că Părinţii L-au propovăduit ca Fiul
cel Unul Născut din veci al Tatălui.
„Dumnezeiasca şi cinstita adunare a Părinţilor Te
propovăduieşte pe Tine, Stăpâne, raza cea singură născută care a
strălucit
din Fiinţa părintească şi Fiu născut mai înainte de toţi vecii“.
[6]
„Naşterea
dinainte de veci a Fiului din Tatăl rămâne pentru noi taina tainelor pe
care nici îngerii nu au putut s-o înţeleagă. <<Când auzi că Dumnezeu a
născut - ne spune Sfântul Chiril al Ierusalimului - să nu cazi în gânduri
trupeşti, nici să presupui o naştere stricăcioasă pentru că nici îngerii
nu o înţeleg. Duh este Dumnezeu, duhovnicească este naşterea.>> Ca să nu
rămână nici o îndoială că Fiul care S-a născut mai înainte de veci este ca
Tatăl din care S-a născut, Părinţii sinodului I ecumenic ne-au învăţat că
aşa cum nu se deosebeşte lumina care se aprinde de lumina din care se
aprinde, aşa nu se deosebeşte fiinţa Fiului de fiinţa Tatălui“.
„Soborul cel dintâi al preoţilor Tăi fiind adunat, Te-a propovăduit pe Tine cu credinţă, Mântuitorule, că Te-ai născut
deofiinţă
cu Tatăl, Cel fără de început şi Făcător a toate“.
[8]
„Fiului tunetului asemănându-vă minunaţilor, cu gurile voastre
cele în chipul focului, pe toţi îi învăţaţi să strige Cuvântului,
Celui
împreună fără de început cu Tatăl şi împreună şezător pe scaun: Bine
eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri“.
[9]
Astfel de
lucruri mărturisim în Duminica a şaptea după Paşti, deoarece ele au stat
în centrul preocupărilor Părinţilor pe care-i sărbătorim în această zi.
Sunt lucruri mai presus de înţelegerea omenească, pe care nici ei nu le-ar
fi putut gândi dacă nu ar fi fost luminaţi de sus, călăuziţi de Dumnezeu
Însuşi:
„Luminându-se cu razele dumnezeirii Tale, păstorii Tăi cei buni,
pe Tine Te-au mărturisit Făcător al tuturor şi Domn; pe
Carele Te
prea înălţăm întru toţi vecii“.
[10]
Ne plecăm
cu mintea în fata acestor taine şi stând cu uimire în fata măreţiei lui
Dumnezeu, îi aducem şi noi cântare:
„Pe Hristos, Dătătorul de viaţă , Cel ce S-a înălţat în două firi
la ceruri cu slavă şi împreună cu Tatăl şade, preoţi lăudaţi-L,
popoarelor prea înălţaţi-L întru toţi vecii“.
[11]
„Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor; spre Carele
nu cutează a căuta ostile îngereşti; iar prin tine, Preacurată, S-a
arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Carele mărindu-L, cu oştile
cereşti, pe tine te fericim“.[12]
De
necuprins este pentru noi adâncul dumnezeirii şi minunată cea care s-a
învrednicit a se face Maică a lui Dumnezeu. Până acum L-am avut în centrul
atenţiei pe Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat, născându-se în istorie,
devenind ca unul dintre noi, fără a vorbi de vasul ales care L-a purtat
întru sine. Dar cum vom putea cuprinde cu mintea şi această taină? Cum nu
vom rămâne în uimire în fata crinului neprihănit care s-a arătat purtător
de roadă? Textele slujbei acestei duminici ne prezintă măreţia tainei în
fata căreia ne plecăm smeriţi şi plini de nădejde, văzând pe cineva dintre
pământeni învăluit într-o aşa măsură în misterul dumnezeirii.
„Cine nu te va ferici pe tine Preasfântă Fecioară? Sau cine nu va
lăuda preacurată naşterea ta? Că Cel ce a strălucit fără de
început din Tatăl, Fiul cel Unul Născut, Acelaşi din tine, cea Curată, a
ieşit negrăit întrupându-Se, din fire Dumnezeu fiind şi cu firea om
făcându-Se pentru noi; nu despărţit în două fete, ci în două firi fără
amestecare fiind cunoscut. Pe Acela, roagă-L Curată, cu totul
fericită, să se miluiască sufletele noastre“.[13]
Maica
Domnului! A născut în timp pe Cel mai presus de timp, pe Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, pe Cel din veci din Tatăl născut. Minunat este Fiul,
fericită Maica, mai presus de cuvânt naşterea.
„Fecioara a născut şi cele ale maicelor nu le-a cunoscut; că Maică
este şi Fecioară a rămas; pe care lăudându-o, strigăm:
Bucură-te
Născătoare de Dumnezeu!“
[14]
„Fecioară după naştere te lăudăm pe tine, Născătoare de
Dumnezeu, că ai născut lumii pe Dumnezeu Cuvântul, cu trup“.
[15]
În fata
celei ce s-a învrednicit a-L naşte pe Cel ce şade pe heruvimi, uimiţi
fiind, rămânem fără cuvinte, contemplând-o în tăcere.
„Cu adevărat de negrăit şi de neînţeles sunt pentru cei de pe
pământ şi din cer, tainele naşterii tale celei dumnezeieşti, Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară“
[16],
şi ca Maicii lui Dumnezeu şi Maicii noastre celei iubitoare şi fără de
prihană, ne încredinţăm rugăciunilor ei:
„Roagă neîncetat, Curată,
pe Cela ce a ieşit din coapsele tale, ca
să izbăvească din înşelăciunea diavolului, pe cei ce te laudă pe
tine, Maica lui Dumnezeu“.[17]
La acest
praznic, textele de slujbă pun în evidentă însemnătatea Sfinţilor Părinţi
de la Sinodul I ecumenic:
„Adunând toată ştiinţa sufletului, şi împreună cu dumnezeiescul
Duh cercetând, Sfinţii Părinţi au săpat în scris, cu litere
dumnezeieşti, fericitul şi sfântul Simbol; întru care ne învaţă în chip
foarte lămurit, că Cuvântul este deopotrivă fără de început cu
Tatăl şi cu totul adevărat de aceeaşi fiinţă, urmând slăviţii,
preafericiţii şi cu adevărat de Dumnezeu cugetătorii Părinţi, în chip
strălucit,
învăţăturile Apostolilor“.
[18]
Punând în
lucrare întreaga lor învăţătură omenească şi fiind asistaţi de Duhul
Sfânt, Părinţii au reuşit să aşeze în scris, fundamentele de credinţă ale
Bisericii:
„Au învăţat pe toţi, să mărturisească în
chip lămurit că
Fiul lui Dumnezeu este deofiinţă cu Tatăl, împreună veşnic şi mai
înainte de toţi vecii, înfăţişând aceasta hotărât şi cu
evlavie
în Simbolul Credinţei“.
[19]
Având în
vedere marea importantă a celor hotărâte de Sfinţii Părinţi adunaţi în
sinod, îi numim „Luminători ai pământului“ şi îl lăudăm pe Hristos, Cel ce le-a dat lor înţelepciunea de a lămuri dogmele dreptei credinţe:
„Prea proslăvit eşti Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce ai
aşezat pe Părinţii noştri luminători pe pământ şi prin ei ne-ai
îndreptat pe noi la adevărata credinţă; mult Indurate, slavă Ţie“.
[20]
Pentru
lumina de care s-au învrednicit de sus, îi lăudăm pe Părinţi,
încredinţându-ne rugăciunilor lor:
„Să lăudăm astăzi pe trâmbiţele cele tainice ale Duhului, pe
purtătorii de Dumnezeu Părinţi, pe cei ce au cântat în mijlocul
Bisericii cântarea plină de armonie a teologiei, pe Treimea cea
una, neschimbată după fiinţă şi după dumnezeire, pe surpătorii
lui Arie şi pe apărătorii ortodocşilor, care se roagă
pururea
Domnului, să se miluiască sufletele noastre“.
[21]
Ne
încredinţăm rugăciunilor lor şi credem că aşa cum au aşezat în scris
dogmele credinţei noastre, tot aşa se şi roagă lui Dumnezeu pentru ca şi
noi să trăim în credinţa cea adevărată, să ne facem vrednici următori ai
lor.
Ortodoxia
este credinţa care a păstrat neschimbată învăţătura lăsată de Mântuitorul
Hristos şi transmisă mai departe prin Sfinţii Apostoli şi prin urmaşii lor
- Părinţii Bisericii. Biserica Ortodoxă a rămas credincioasă dogmelor de
credinţă stabilite la cele şapte sinoade ecumenice. Poate că cele mai
importante întrebări pe care trebuie să ni le punem cu ocazia sărbătoririi
Sfinţilor Părinţi de la primul din cele şapte sinoade, sunt cele
referitoare la activitatea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat, la
Biserică, la învăţătura acesteia şi la credinţa şi Ortodoxia noastră,
întrebări la care găsim răspunsul în textele pentru slujba acestei
duminici. Cântând Troparul sărbătorii spunem:
„Prea proslăvit eşti Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce ai aşezat pe Părinţii noştii luminători pe pământ şi prin ei ne-ai îndreptat
pe noi la adevărata credinţă; mult Indurate, slavă Ţie“.
[22]
Mărturisim că însuşi Dumnezeu i-a luminat pe Părinţi, că învăţătura
stabilită de ei în scris e de la Dumnezeu. Rostind sau cântând Condacul
praznicului facem un pas mai departe. Credinţa Părinţilor este una cu
propovăduirea Apostolilor. Apostolii şi Părinţii au aceeaşi credinţă -
credinţa Bisericii, credinţa pe care Hristos ne-a descoperit-o, credinţa
care vine de sus şi ne învaţă dreapta cinstire de Dumnezeu.
„Propovăduirea
Apostolilor şi dogmele Părinţilor au întărit
Bisericii o singură credinţă; care purtând haina adevărului, cea ţesută
din teologia cea de sus, drept îndreptează şi slăveşte taina cea mare
a dreptei cinstiri de Dumnezeu“.
[23]
Icosul
praznicului este o chemare a Bisericii adresată nouă, un strigăt care ne
îndeamnă să ne potolim setea duhovnicească cu apa înţelepciunii
dumnezeieşti pe care ne-o oferă ea - Biserica. O chemare la a bea din
paharul adevărului, singurul în măsură să ne întărească a merge pe calea
cea dreaptă, ce duce la Dumnezeu:
„Să ascultăm Biserica lui
Dumnezeu, care strigă cu înaltă
propovăduire: Cel însetat să vină la Mine şi să bea; paharul pe
care-l port, este paharul înţelepciunii; băutura lui am dres-o cu
cuvântul adevărului; neturnând din apa grăirii împotrivă, ci dintr-a
mărturisirii; din care bând, Israil cel de acum, vede pe Dumnezeu
grăind: Vedeţi, vedeţi, că Eu Însumi sunt şi nu mă schimb; Eu sunt
Dumnezeu întâi, Eu şi după acestea şi afară de Mine nu este altul
nicidecum. Cei ce se împărtăşesc dintru acesta, se vor sătura şi vor lăuda
taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu“.
[24]
Să
ascultăm aşadar Biserica lui Dumnezeu. Să rămânem în credinţa cea
adevărată pe care ne-o propovăduieşte, credinţă care vine de sus, de la
Dumnezeu cel fără de schimbare. Să rămânem în comuniune cu cei ce au fost
luminaţi să întărească aceste adevăruri şi cu toţi cei ce au trăit în ele.
Astfel, la sfârşitul alergării, ne vom putea bucura de petrecerea în
curţile Domnului, vom putea fi împreună cu toţi cei ce s-au adăpat din
potirul Adevărului.