Centrul Bisericesc Munchen Construm Noul Așezământ Înalțarea Sfintei Cruci Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

RO | DE

„Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşalelor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie ai binevoit a te sui cu trupul pe Cruce, ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu mulţumire strigăm Ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea.”

Introducere

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (In. 1,18).

Una din caracteristicile fundamentale ale Ortodoxiei este cinstirea icoanelor. Atât este de strânsă legătura între icoană şi Ortodoxie încât în prima duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei, aşadar la ziua numelui Ortodoxiei nu comemorăm altceva decât hotărârea Părinţilor Bisericii ca în Biserică să fie cinstite sfintele icoane. Având în vedere această legătură strânsă dintre icoană şi Ortodoxie putem deja întrezări faptul că în Biserica Ortodoxă icoanele nu au doar o valoare artistică, istorică, că rolul lor nu este doar anamnetic, catehetic, ci problema icoanelor este chiar una de identitate a Ortodoxiei.

Încă de la începuturi creştinii au reprezentat prin simboluri unele adevăruri ale credinţei lor, au zugrăvit scene din viaţa lui Iisus Hristos sau a martirilor. Cultul creştin dezvoltându-se însă din cel sinagogal al Vechiului Testament, s-a pus problema legitimităţii zugrăvirii de icoane. Puteau ei zugrăvi icoane fără a contraveni poruncii vechi testamentare: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!” ? Bineînţeles că această poruncă interzicea închinarea la idoli, crearea de falşi dumnezei, cărora să li se aducă ulterior închinarea cuvenită Unicului Dumnezeu adevărat. Căci, pe de altă parte chiar Dumnezeu îi poruncise lui Moise ca în ţesătura Cortului Mărturiei să alcătuiască chipuri de heruvimi; „Cortul însă să-l faci din zece covoare de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie; în ţesătura lor să faci chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă” . Problema pe care şi-o puneau creştinii era aceea a reprezentabilităţii lui Dumnezeu. Dumnezeu cel nevăzut, pe Care nimeni nu L-a văzut vreodată, nu poate fi reprezentat. Acest lucru fusese interzis în Vechiul Testament şi rămânea în continuare imposibil, astfel încât dacă ei ar fi făcut o icoană a nevăzutului Dumnezeu ar fi greşit cu siguranţă. Nu putea fi zugrăvit Dumnezeu cel nevăzut, necuprins, neapropiat, Cel mai presus de mintea, vederea şi înţelegerea oamenilor.

Totuşi, la „plinirea vremii” , Una din Persoanele Sfintei Treimi, Fiul, S-a întrupat, a devenit om ca noi, a intrat în istorie, S-a făcut văzut, a vieţuit împreună cu oamenii, asumându-Şi toate cele omeneşti în afară de păcat. În ipostasul Său omenesc, Dumnezeu cel nevăzut S-a făcut văzut, Cel necuprins S-a circumscris într-o persoană concretă, Cel neapropiat a venit în maximă apropiere faţă de om. Esenţa lui Dumnezeu a rămas în continuare necunoscută oamenilor, dar în Persoana lui Iisus Hristos Dumnezeu S-a descoperit omului atât cât acesta putea cuprinde. Avem o singură cheie pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de a înţelege Sfânta Treime: Îl cunoaştem pe Tatăl prin Fiul: „Cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine” şi „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” şi pe Fiul prin Sfântul Duh: „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, - decât în Duhul Sfânt” . Prin urmare nu putem zugrăvi ceea ce nu cunoaştem, dar putem înfăţişa, putem zugrăvi ceea ce ni s-a dezvăluit: Persoana întrupată a Fiului lui Dumnezeu . Nu putem reprezenta naşterea Fiului din Tatăl mai înainte de veci, dar putem zugrăvi naşterea Lui după trup din Fecioara Maria . La Duminica Ortodoxiei ni se dezvăluie cu claritate acest lucru în condacul sărbătorii, care se constituie într-un veritabil temei dogmatic al cinstirii icoanelor.

„Cuvântul cel de nedescris al Tatălui a devenit descriptibil întrupându-Se din tine, Născătoare de Dumnezeu; şi chipul cel întinat replăsmuindu-l întru vrednicia cea dintâi, l-a amestecat cu dumnezeiasca frumuseţe. Şi mărturisind mântuirea, o închipuim prin lucrare şi prin cuvânt.”

Dacă zugrăvirea lui Dumnezeu Tatăl, pe Care nimeni nu L-a văzut vreodată este imposibilă, refuzul zugrăvirii lui Hristos ar însemna o negare a ipostasului Său uman, a umanităţii reale a lui Iisus, ceea ce ar conduce automat la contrazicerea Tainei mântuirii omului în Hristos. Duhul Sfânt, a treia persoană treimică este reprezentat doar în formele în care S-a manifestat: în chip de porumbel, la Botezul lui Iisus în Iordan şi sub forma limbilor de foc la Cinzecime.

Omul - o icoană a lui Dumnezeu

„Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. 1,26).

Citind cu atenţie Vechiul Testament, constatăm că prima icoană (chip) a lui Dumnezeu a făurit-o El Însuşi, atunci când, ca încununare a creaţiei, l-a creat pe om. „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul (gr. κατ’ εἰκόνα) şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” . E vorba nu despre o icoană zugrăvită, ci despre o icoană vie, după chipul Dumnezeului celui viu, în care, pe lângă darul vieţii, Dumnezeu a suflat „suflare de viaţă” , suflare din suflarea Sa, suflarea care-l face pe om capabil ca pe lângă viaţa biologică să aibă şi o viaţă duhovnicească şi raţională.

Pentru Părinţii Bisericii, punctul de plecare al teologiei „chipului” (icoanei) lui Dumnezeu îl constituie învăţătura Sf. Apostol Pavel, pentru care „chip/icoană a lui Dumnezeu” este Hristos. Învăţătura Apostolului referitoare la acest lucru este sintetizată în primul capitol al Epistolei către Coloseni. De mare importanţă este faptul că ea nu e prezentată ca o părere personală a Apostolului, ci ca un imn liturgic al comunităţii creştine primare : „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate” . Această dimensiune a termenului „chip” este completată şi în prima sa Epistolă către Corinteni, în capitolul 15, unde Apostolul, prezentând în paralel pe Adam cel dintâi, cel pământesc, firesc şi pe Adam cel de pe urmă, cu duh făcător de viaţă, ceresc, demonstrează că omul, pentru a ajunge la împlinire, pentru a răspunde chemării sale, este necesar să poarte „chipul” omului ceresc, adică al lui Hristos: „Aşa cum este scris: Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă; Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc” . Cu alte cuvinte omul împlinit, sfântul, este un chip, o icoană a lui Hristos, o persoană umană în care se oglindeşte Hristos, deoarece toţi suntem chemaţi să ajungem „la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” . Abia atunci omul părăseşte, în concepţia Sf. Pavel, stadiul copilăriei duhovniceşti, pruncia duhovnicească , când se aseamănă întru totul cu Hristos. Pentru el „majoratul omului coincide cu hristificarea lui” .

Părinţi ca Irineu, Clement al Alexandriei, Atanasie cel Mare, Grigorie de Nysa, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, teologi ca Origen, au prelungit învăţătura Sf. Apostol Pavel, legând tema paulină „Hristos – chip al lui Dumnezeu”, cu tema Genezei „omul – după chipul lui Dumnezeu”. Ei au reuşit să clarifice faptul că arhetipul omului este Hristos, Logosul întrupat. Hristos reprezintă Chipul lui Dumnezeu, iar omul chipul lui Hristos; prin urmare omul este chip al Chipului . Deşi noi cei supuşi realităţii temporale suntem înclinaţi să gândim că Hristos nu a existat istoric pe vremea creaţiei lui Adam, trebuie să avem în vedere faptul că Hristos este în realitatea supratemporală a lui Dumnezeu „mai întâi născut decât toată zidirea” . Prin urmare, dacă omul, pentru care a fost făcută întreaga creaţie materială, a fost adus la existenţă ultimul din toate creaturile, atunci este logic ca Hristos, Care reprezintă scopul întregii creaţii materiale şi spirituale să fie posterior lui Adam, de vreme ce toate lucrurile sunt conduse de la cele nedesăvârşite spre desăvârşire . Prin urmare, faptul că Dumnezeu l-a plăsmuit pe om „după chipul Său” înseamnă că l-a creat astfel încât omul să tindă în mod firesc, prin însăşi natura lui, prin chiar faptul că este om, spre Cel care este Chipul său dumnezeiesc. Aceasta înseamnă că nu doar sufletul, ci şi trupul omenesc e creat după Chipul lui Dumnezeu; omul întreg, trup şi suflet, e plăsmuit după Chipul lui Dumnezeu. Totalitatea fiinţei umane este creată după chip, reprezintă un chip al lui Dumnezeu .

Să ne reamintim faptul că în Sf. Scriptură, chiar în cartea Facerii se face distincţie între „chipul lui Dumnezeu” şi „asemănarea lui Dumnezeu”; tradiţia bisericească a clarificat de multă vreme ideea că primul termen semnifică ceva actual, un dar ontologic al lui Dumnezeu, temelia spirituală a fiecărui om, în timp ce al doilea termen exprimă o realitate potenţială, capacitatea de desăvârşire spirituală, posibilitatea de a întruchipa în viaţă chipul lui Dumnezeu şi prin aceasta de a-l face să apară ca suprema noastră realizare. Realizarea „asemănării” sau „îndumnezeirea” omului este imprimarea acestuia de plinătatea lui Dumnezeu, fără contopirea cu El. În „îndumnezeire” chipul îşi află împlinirea, ca asemănare maximală cu Dumnezeu. Purtând în sine chipul lui Dumnezeu, fiind o icoană a Lui, omul poartă în sine tensiunea spre îndumnezeire. Creat ca chip al lui Dumnezeu, omul trebuie să devină tot mai asemenea Lui, sa se umple tot mai mult de Dumnezeu, să-L facă tot mai vizibil în fiinţa sa pe Dumnezeu. Asemănarea însă, spune Părintele Stăniloae, nu este doar starea finală de îndumnezeire, ci întreg drumul de dezvoltare al chipului, prin voinţa omului ajutată de harul lui Dumnezeu . De aceea, putem spune că omul cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu cât urmează mai credincios lui Iisus Hristos, Arhetipul său, cu atât mai mult se transformă într-o fereastră prin care radiază lumina dumnezeiască, se transformă într-o icoană autentică, purtătoare de lumină a lui Dumnezeu, devenind el însuşi „dumnezeu după har”. Cu cât cineva este mai sfânt, cu atât reprezintă o icoană mai autentică a lui Dumnezeu, descoperă lumii ceva din Dumnezeu. Transfigurarea la care este chemată natura umană, inclusiv trupul, ne-a fost vestită şi preînchipuită în Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe muntele Tabor: „Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” . În Faptele Apostolilor avem o mărturie concretă a realităţii transfigurării umane în relatarea morţii martirice a arhidiaconului Ştefan: „Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger” .

Icoana - chip al omului îndumnezeit

„Cinstea adusă icoanei trece la cel zugrăvit în ea” (Sf. Vasile cel Mare).

Dacă omul este un chip, o icoană vie a lui Dumnezeu, icoana este şi ea o fereastră prin care vedem chipul omului îndumnezeit, ajuns la asemănarea cu Dumnezeu, prin care Îl contemplăm în ultimă instanţă pe Dumnezeu. Orice icoană este o fereastră, care trimite spre o realitate alta decât ea însăşi. Aşa cum o fereastră este fereastră doar în măsura în care în spatele ei se întinde o zonă de lumină pe care ea o face accesibilă, tot astfel icoana este icoană doar în măsura în care ne conduce spre sfântul sau evenimentul din istoria mântuirii pe care ni-l înfăţişează. O fereastră, în afara funcţiei sale, fără legătură cu lumina, este un lucru mort, o simplă bucată de sticlă. Tot aşa o icoană, dacă nu ne-ar trimite la cineva, dacă nu ne-ar pune în legătură cu Iisus Hristos, cu sfinţii, ar rămâne o simplă bucată de lemn pictată, eventual un fals dumnezeu, un idol. Icoana este icoană doar în măsura în care devine mai mult decât este prin ea însăşi, în măsura în care se transformă în vedenie cerească. Este imposibil ca ea să rămână doar în sine, căci atunci devine automat mai puţin decât ea însăşi, devine scândură sau sticlă pictată . Excelent a exprimat legătura dintre icoană şi prototipul ei, încă din secolul IV, Sfântul Vasile cel Mare în cuvintele: „Cinstea adusă icoanei trece la cel zugrăvit în ea” . În faţa unei icoane practic noi nu trebuie să vedem icoana, ci pe sfântul reprezentat în ea, cu care să intrăm în dialog, să-i simţim prezenţa duhovnicească. În conştiinţa noastră nu trebuie să apară o reprezentare, ci însăşi persoana reprezentată. Revenind la analogia de mai sus, prin icoana-fereastră trebuie să vedem sfântul pe care icoana ni-l dezvăluie. Pictorul devine prin urmare un descoperitor de taine; el nu creează, ci de fapt ridică perdeaua de deasupra unei realităţi obiective pe care ne-o descoperă.

Icoana lui Hristos

„Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule.”

Dacă Arhetipul după care a fost creat omul este Hristos, omul fiind creat după Chipul Său, fiind o icoană vie a Sa, persoana divino-umană a lui Hristos ne oferă şi prototipul oricărei icoane. Pentru că nu putem, aşa cum am arătat deja, să-L înfăţişăm în icoană pe Dumnezeu cel nevăzut, dar putem zugrăvi ceea ce ni S-a arătat, ceea ce am cunoscut, putem zugrăvi pe Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Am arătat că chipul Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat poate fi înfăţişat în imagini, şi am demonstrat că omul este creat după chipul lui Dumnezeu. De asemenea am văzut că în persoana umană concretă, care se află pe drumul desăvârşirii, se oglindeşte ceva din Dumnezeu, cu Care aceasta se aseamănă. Pentru a înţelege acum ce este icoana, vom apela la hotărârea referitoare la cinstirea chipului Mântuitorului, dată de Părinţii Sinodului Quinisext, în anul 692.

„În anumite chipuri se află mielul pe care Înaintemergătorul îl arată cu degetul; acest miel a fost înţeles ca model al harului, prefigurând – prin mijlocirea Legii – adevăratul Miel, Hristos Dumnezeu. Desigur că cinstim chipurile şi umbrele – ca pe nişte simboluri şi închipuiri ale Bisericii, dar preferăm harul şi adevărul, primind acest adevăr ca plinire a Legii. Hotărâm deci ca de acum înainte ceea ce este desăvârşit să fie tuturor vădit prin picturi, astfel încât în locul mielului din vechime să fie reprezentat – după firea sa omenească – Cel ce a ridicat păcatul lumii, Hristos Dumnezeul nostru. Aşa înţelegem mărirea smereniei lui Dumnezeu-Cuvântul şi ajungem să-i pomenim petrecerea (politeia) în trup, Patima, Moartea Lui mântuitoare şi, de aici, izbăvirea pe care a dăruit-o lumii” .

Acest canon stabileşte legătura dintre icoană şi dogma Întrupării, înţeleasă ca viaţă a lui Hristos în trup. El indică ce trebuie să fie imaginea: icoana ne arată chipul Dumnezeului întrupat, Iisus Hristos, Care a trăit într-o epocă anume. Conţinutul imaginii sacre nu se poate însă mărgini la reprezentarea Domnului Iisus Hristos ca om obişnuit, în stilul unui portret profan, care ne-ar aminti doar viaţa, patimile şi moartea Lui, deoarece Cel înfăţişat se deosebeşte de ceilalţi oameni. El nu este doar un om oarecare, ci Dumnezeu-Omul. Dacă o imagine obişnuită a unei persoane ne poate evoca viaţa, ea nu ne arată şi slava acesteia. Prin urmare, simpla reprezentare a faptului istoric nu e suficientă pentru ca o imagine să devină icoană. Imaginea, pentru a fi icoană, trebuie să ne arate – cu mijloacele aflate la îndemâna artei figurative – că cel înfăţişat este „Mielul care ridică păcatul lumii, Hristos Dumnezeul nostru”, trebuie să reflecte slava lui Dumnezeu. În icoană avem de-a face cu transmiterea fidelă a unei imagini concrete, veridice, a unei realităţi istorice, prin care se dezvăluie o realitate spirituală eshatologică. Semnificaţia canonului 82 Quinisext constă în stabilirea faptului că în arta bisericească avem de-a face cu transmiterea realităţii istorice şi a realităţii divine revelate, tălmăcită în acele forme care corespund experienţei spirituale a Bisericii . Icoana nu este o imagine a naturii divine, ci imaginea unei Persoane divine întrupate; ea transmite trăsăturile Fiului lui Dumnezeu venit în trup, devenit vizibil şi, prin urmare, reprezentabil cu mijloace omeneşti.

Sarcina dificilă a iconografiei este prin urmare aceea de a-L prezenta pe Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat. În vederea redării în icoană, prin intermediul tehnicii picturale, atât a umanităţii cât şi a dumnezeirii lui Iisus Hristos zugravii au recurs la mai multe soluţii. Una dintre acestea este aura largă care conţine o cruce din linii folosite doar în legătură cu Hristos. Asociate cu braţele crucii sunt cuvintele „ὁ ὤν”, pe care Moise le-a auzit când a stat înaintea rugului aprins şi Dumnezeu şi-a revelat numele: „Eu sunt Cel ce sunt” , sau simplu „Fiinţa”. Adiacente aurei vedem iniţialele numelui Mântuitorului „ΙΣ ΧΣ”, o abreviere de la Iisus Hristos. Podoabele austere dar frumoase ale lui Hristos, adesea luminate în aur, ne reamintesc că este mai înalt decât regii şi împăraţii. Culorile folosite sugerează divinitatea şi puterea. Mâna dreaptă a lui Hristos binecuvintează pentru că El a venit în lume nu ca să comande, ci ca să mântuiască . Adesea degetele Lui formează literele ce abreviază numele Său: „ΙΣ ΧΣ”. În mâna stângă ţine Sf. Evanghelie, reamintind că Îl găsim pe El în propriile cuvinte, scrise de martori şi păzite de Biserică .

Totodată, cum spune Sf. Ioan Damaschin, slava Dumnezeirii este şi cea a trupului . Întreg trupul lui Hristos este pătruns de dumnezeire, este transfigurat. De exemplu, în icoana Botezului, în goliciunea lui Hristos nu vedem un împărat, ci un alt Adam . Însă avem de-a face cu Adam peste care se pogoară Duhul Sfânt în chip de porumbel şi pe care Tatăl îl mărturiseşte din cer ca Fiu iubit . Este vorba de Adam ca fiu ascultător al Tatălui, Adam aşa cum l-a dorit Dumnezeu pe întâiul Adam şi cum suntem chemaţi să devenim fiecare dintre noi.

În măsura în care Hristos S-a unit cu omul, acesta din urmă este chemat să se unească cu Dumnezeu, ne spun Părinţii, începând cu Irineu şi Atanasie cel Mare. În icoana lui Iisus Hristos avem un model spre care suntem chemaţi să tindem, toţi cei care dorim să ne asemănăm cu Dumnezeu. Noi nu mai avem posibilitatea să-L vedem pe Hristos în trup, să cunoaştem Persoana lui istorică, dar Îl putem cunoaşte aşa cum Biserica ni-L prezintă în icoană. Prin mijlocirea icoanei, Îl putem cunoaşte, putem vorbi cu El şi primim putere să dorim a ne asemăna tot mai mult cu El. Icoana Lui este pentru noi o fereastră prin care Îl vedem pe Hristos, o uşă prin care avem acces spre El, astfel că atunci când ne găsim în faţa icoanei lui Hristos, noi trecem imediat în faţa Lui, întrăm în comuniune cu El.

Icoanele Sfinţilor

„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5,17).

În chip asemănător stau lucrurile şi în ce priveşte icoanele sfinţilor. Deosebirea este aceea că, în timp ce în icoana lui Hristos contemplăm taina unirii lui Dumnezeu cu omul în persoana Fiului lui Dumnezeu, în icoanele sfinţilor avem de-a face cu chipuri ale oamenilor care s-au asemănat cu Dumnezeu, care, în limbaj ortodox, s-au îndumnezeit, au devenit purtători de Duh, dumnezei după har.

Părinţii de la Sinodul al VII-lea Ecumenic deosebesc cu fineţe icoana de portret. În timp ce portretul reprezintă o fiinţă umană obişnuită, icoana înfăţişează un om unit cu Dumnezeu, indică participarea omului la viaţa divină. Deosebirea se găseşte prin urmare în conţinutul care creează acele forme de expresie specifice, proprii numai icoanei, menite să o distingă de orice altă imagine. Icoana prezintă imaginea unui om transfigurat de harul lui Dumnezeu prezent în el, har care mistuie patimile şi sfinţeşte întreaga fiinţă umană.

Deşi pentru reprezentarea lui Hristos, a sfinţilor şi a evenimentelor ce ţin de istoria mântuirii Biserica conservă realitatea istorică, icoanele fiind pictate cu o cât mai mare exactitate istorică, pentru a se putea păstra legătura directă şi vie cu persoana reprezentată în icoană, totuşi trupul sfinţilor, carnea este reprezentată în chip diferit de carnea obişnuită, perisabilă. În icoană sunt redate culorile corpului uman, dar nu carnaţia naturală a trupului, căci în icoană e vorba de mult mai mult decât de a reda frumuseţea fizică a corpului omenesc. În icoană frumuseţea o constituie puritatea spirituală, frumuseţea interioară, izvorâtă din Duhul Sfânt, asemănarea cu Dumnezeu dobândită de om. Icoana înfăţişează sfinţenia în aşa fel încât aceasta nu este subînţeleasă, ci vizibilă ochilor noştri trupeşti. Ea ne arată realitatea sanctificării omului, dezvăluită de Hristos cu prilejul Schimbării la Faţă şi împlinită în următorul său credincios, întâiul martir, Arhidiaconul Ştefan. Icoana este transmiterea sobră, lipsită de orice exaltare a unei anumite realităţi spirituale. Sensul însuşi şi raţiunea de a fi ale icoanei sunt tocmai acelea de a-i desemna pe moştenitorii nestricăciunii, pe fiii Împărăţiei dumnezeieşti, Împărăţie pe care ei o prefigurează încă din timpul vieţuirii pe pământ. Prin urmare raţiunea de a fi şi valoarea unei icoane nu se găsesc în frumuseţea ei obiectivă, ci în ceea ce aceasta reprezintă: o imagine a frumuseţii ca asemănare divină.

Cum am văzut în cazul morţii martirice a Sfântului Ştefan sau cum în Vechiul Testament ni se relatează despre faţa lui Moise, care, în timp ce acesta se cobora de pe muntele Sinai, strălucea în aşa măsură că trebuia acoperită cu un văl, fiindcă poporul nu îi putea suporta strălucirea , în vieţile sfinţilor întâlnim adesea mărturii despre o lumină care le luminează lăuntric chipurile. Icoana traduce acest fenomen luminos prin aureolă, aşa cum am văzut şi în cazul icoanei lui Iisus Hristos. Lumina care străluceşte pe feţele slăvite ale sfinţilor şi care le înconjoară capul are în chip firesc o formă sferică. Ea nu este o alegorie, ci expresia simbolică a unei realităţi concrete, arătându-ne în mod simbolic starea interioară a omului al cărui chip străluceşte mai mult decât soarele .

Aceeaşi stare interioară o exprimă spre exterior hainele cu care sunt înveşmântaţi sfinţii. Ştim că îmbrăcămintea este o prelungire în exterior a trupului. În ordinea vizual artistică haina este un mod de a se manifesta al unei persoane. Avându-se în vedere acest lucru, veşmintele sfinţilor sunt astfel zugrăvite încât învăluie corpul în modul cel mai firesc, fără a masca, ci punând în evidenţă starea preaslăvită a sfântului. Veşmântul subliniază lucrarea omului şi devine concomitent imagine a veşmântului său de slavă, o haină a nestricăciunii. Pe de o parte veşmântul constituie exprimarea unei realităţi istorice, pe de alta redă slava din împărăţia lui Dumnezeu.

Pictorii sunt prin urmare chemaţi să redea în icoane o realitate, de care nu pot dispune liber. Potrivit unei definiţii a Sinodului al VII-lea ecumenic, pictorului îi aparţine doar partea tehnică a executării picturii, în timp ce canonul acesteia, adică organizarea, construcţia, compoziţia depind de Biserică, care trebuie să recunoască în icoană realitatea propovăduită de ea. Am putea spune că adevăratul autor al icoanei este Biserica, mai precis autori sunt sfinţii: sfinţii zugrăviţi în icoane şi sfinţii părinţi, sfinţii zugravi, care au percepţia sfinţeniei şi prin urmare o pot recunoaşte şi reda prin meşteşugul iconografic, pentru că cine nu a văzut vreodată sau nu a cunoscut prototipul acesteia nu l-ar putea reda în icoană. Un pictor străin de realitatea pe care ar pretinde că o redă în culori este evident că va prezenta o imagine falsă a acestei realităţi. Zugravii de icoane trebuie să fie nişte martori, martori-iconografi, martori prin culori care nu se mărturisesc pe sine, nu fac o simplă dovadă a măiestriei lor, ci îi mărturisesc pe sfinţi, pe martorii Domnului şi prin aceasta pe Însuşi Dumnezeu . Atât pictarea cât şi cinstirea icoanelor are ca ultim obiect al ei pe Dumnezeu, pe care-L cinstim prin sfinţii pe care El i-a făcut prieteni ai Săi.

Putem vedea cu claritate acest lucru în icoana Maicii Domnului. Ea e prima şi cea mai mare dintre sfinţi, sfânt însemnând o persoană care trăieşte în Hristos, pentru care nimic nu e prioritar trăirii după voia lui Dumnezeu. Titlul de „Gottesgebärerin” (Θεοτόκος) , dat ei, cuprinde întreaga taină a Întrupării, afirmă Sf. Ioan Damaschin, cel mai mare apărător al icoanelor. Deoarece Fecioara Maria a devenit locul de întâlnire al cerului cu pământul, al divinului cu umanul, în bisericile ortodoxe icoana Buneivestiri e pictată pe uşile împărăteşti din faţa altarului, principala intrare în sanctuar – el reprezentând în simbolismul arhitectural ecleziastic Împărăţia lui Dumnezeu. În faţa uşilor împărăteşti fiecare persoană botezată primeşte Trupul şi Sângele lui Hristos. Aşa cum la Bunavestire Fecioara Maria l-a primit în fiinţa ei pe Hristos trup şi suflet, tot aşa facem şi noi atunci când primim împărtăşania .

Icoanele tuturor sfinţilor sunt o mărturie; o mărturie a sinergiei dintre Dumnezeu şi om. În ele vedem tot atâtea căi pe cât de mare e numărul sfinţilor de a ajunge la Hristos de a ne asemăna cu El. Cinstindu-le nu facem altceva decât să intrăm în lumea casnicilor lui Dumnezeu , a prietenilor Lui, într-o lume care ne oferă modele concrete cât şi ajutor în lucrarea propriei noastre mântuiri şi îndumnezeiri.

În loc de încheiere, o mărturie

„Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” (Psalm 67,36)

Fără icoane lumea noastră spirituală ar fi mult prea săracă. Ar fi săracă deoarece, aşa cum am văzut, icoanele îi fac prezenţi lângă noi pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii. În icoane recunoaştem faptul că Dumnezeu are o faţă iubitoare, că în Iisus Hristos ne-a devenit apropiat, S-a făcut ca unul dintre noi, frate al nostru. De asemenea recunoaştem iubirea şi dorul după Dumnezeu al sfinţilor, iubirea lor pentru toţi oamenii, lupta lor pentru a se asemăna cât mai mult cu Dumnezeu. Într-o biserică pictată sau împodobită cu icoane, chiar dacă nu este nimeni de faţă, nu suntem singuri, ci suntem împreună cu Dumnezeu şi cu prietenii lui, a căror prezenţă ne-o intermediază icoanele, cu care vorbim în rugăciune, pe care îi cinstim cu închinare, pe care îi sărutăm, când ne apropiem de chipul lor plăsmuit în culori.

În urmă cu câteva luni am avut marea bucurie de a mă afla pentru prima dată în mănăstirea ortodoxă de la Maldon (lângă Londra), a cărei biserică este prima care îl are ca ocrotitor pe Sf. Siluan Atonitul. Monah de origine rusă, Sf. Siluan a trăit la Atos între anii 1892-1938. Şi-a dus viaţa monahală într-o ascultare şi smerenie desăvârşite, aşa încât viaţa lui interioară a rămas tăinuită celor mai mulţi confraţi monahi din Mănăstirea Sf. Panteleimon în care a trăit. După moarte s-a dovedit însă că a fost un sfânt profetic al vremurilor noastre prin mesajul său de a iubi pe toţi oamenii şi de a ne ruga pentru toate popoarele pământului. Recunoscându-i-se sfinţenia şi măreţia interioară a fost foarte repede trecut în rândul sfinţilor, în anul 1987, astfel că biserica mănăstirii de la Maldon a putut fi pusă sub patronatul său. În consecinţă în această biserică, pe iconostas, lângă icoana lui Hristos a fost pusă icoana Sfântului Siluan.

Când am văzut, pentru prima oară, icoana Sfântului Siluan alături de cea a Domnului Hristos mi s-a luat un văl de ceaţă de pe ochii minţii. Siluan, care a trecut la cele veşnice acum 80 de ani, prin felul cum a trăit a ajuns un casnic al lui Dumnezeu, un fiu al împărăţiei lui Dumnezeu, un prieten al Lui Hristos cu care împreună petrece în slava veşnică. Icoana Sfântului Siluan din acea biserică, aşezată lângă icoana lui Hristos sunt o mărturie a acestui lucru, o chemare la aceeaşi slavă şi o încurajare în efortul de a o dobândi.

Să trăim astfel încât să ne transformăm tot mai mult în adevărate chipuri ale lui Dumnezeu; să devenim tot mai mult icoane!

Programul slujbelor

Duminica, Sfânta Liturghie se slujește la Alte Haidhauser Kirche (Kirchenstraße 37, D-81675 München), de la ora 10:00.

Slujbele de peste săptămână (luni-sâmbătă) au loc la Capela Sfântul Siluan (Paul-Heyse Str. 19, D-80336 München).

Luni, Joi, Sâmbătă

08:00 - Utrenia

18:00 - Vecernia

Miercuri

08:00 - Utrenia

18:00 - Rugăciunea lui Iisus

Vineri

08:00 - Utrenia

18:00 - Sf. Maslu

Notă: În anumite zile, este posibil să intervină schimbări. Pentru a vizualiza programul lunii curente, vă rugăm să mergeți aici

Calendar

Sâmbătă 18 Noiembrie

Sf. M. Mc. Platon; Sf. Mc. Romano şi Zaheu diaconul (Post)

 

0800 Utrenia

1800 Vecernia

 

Mai multe ...

Din activitatea Preasfințitului Părinte Sofian Cuvinte de viață

Agenda

2017.11.17 Participă, la Nürnberg, la şedinţa comisiei comune a Conferinţei Episcopale Catolice şi a Conferinţei Episcopilor Ortodocşi din Germania.

2017.11.18 Slujeşte Sf. Liturghie baptismală la Hanover (paroh P.C. Pr. Mihai Ilaş); o botează pe mezina familiei Părintelui, Xenia. Seara, slujeşte Vecernia şi animă o seară duhovnicească la Parohia Sf. Ioan Botezătorul din Hamburg (paroh P.C. Pr. Vlad Manolache).


Mai multe