Centrul Bisericesc Munchen Construm Noul Așezământ Înalțarea Sfintei Cruci Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

RO | DE

Potrivit Revelaţiei şi învăţăturii Bisericii, viaţa omenească (atât în sens creştin şi duhovnicesc, cât şi în sens biologic) este un dar al lui Dumnezeu pentru că vine de la Dumnezeu, stăpânul ei absolut. Fiind creată de Dumnezeu, viaţa umană este intrinsec bună şi merită ca totdeauna să fie respectată şi apărată, fie că se va manifesta în mod plenar, fie că va exista cu deficienţe datorită unor cauze cunoscute sau necunoscute. Ca fiinţe create, din punct de vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu, intrăm în şi ieşim din istorie. Acesta este un drept al persoanei umane, persoana care nu se epuizează însă între intrarea şi ieşirea ei în/din istorie.

De-a lungul timpului, omul a avut o atitudine variabila faţă de propria-i viaţă. La fel şi atitudinea societăţii faţă de viaţa membrilor ei a fost variabilă.

Creştinismul însă, cu viziunea sa privind, pe de o parte viaţa şi sensul acesteia, iar pe de altă parte originea suferinţei şi a rostului acesteia (îngăduit de Dumnezeu), a adus modificări radicale în ceea ce priveşte respectul faţă de viaţa omenească. Viaţa în trup este viaţă a persoanei, iar de viaţa persoanei umane nimeni nu poate dispune după bunul său plac; persoana chiar în suferinţa, are o valoare inestimabilă. Iar, suferinţa, când nu este consecinţa imediată sau îndepărtată a unor păcate, este o realitate îngăduită de Dumnezeu, ştiut fiind că „ suferinţa aduce răbdare şi răbdarea încercare, iar încercarea, nădejde” ( Rom. 5, 3-4). De aceea Dumnezeu a poruncit: „Să nu ucizi!” ( Exod. 20, 13). Persoana nu se epuizează în viaţa sa biologică, nici nu se realizează exclusiv în condiţia sa pământească, iar viaţa în sensul biologic al cuvântului, este condiţia fundamentală în vederea pregătirii persoanei umane pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Pierzând sensul transcendent al fiinţei umane, omul modern nu mai este capabil să recunoască valoarea inviolabilă a propriei vieţi, ajungând astfel, în situaţia de a propune eliberarea de viaţă ca şi cum ea ar fi un simplu obiect. Potrivit Declaraţiei Drepturilor Omului, „prin eutanasie se înţelege o acţiune sau o omisiune care, prin natura sa sau prin intenţii, provoacă moartea în scopul eliberării de orice durere”. Eutanasia se situează deodată la nivelul intenţiilor şi al metodelor folosite. Deşi societatea general – umană evaluează fără a ţine cont totdeauna de valorile creştine promovate de Biserica, creştinismul respinge orice acţiune sau omisiune prin care s-ar încerca ridicarea vieţii cuiva şi orice modalitate prin care cineva ar încerca să-şi ridice viata.

În literatura de specialitate, eutanasia a fost clasificată în funcţie de doua criterii:

  1. După modul şi mijloacele de realizare (eutanasia activă sau pasivă)
  2. În funcţie de acordul bolnavului( voluntară, nonvoluntară şi involuntară)

De orice tip ar fi, eutanasia este expresia unei mentalităţi secularizate care are pretenţia că omul are dreptul să dispună de viaţa lui şi a altuia. Eutanasia este şi expresia unei etici hedoniste şi utilitariste care nu văd şi rostul suferinţei.

Creştinismul nu exclude suferinţa. Aceasta este o realitate pe care Mântuitorul Hristos n-a negat-o, n-a suprimat-o, ci şi-a asumat-o. A fi creştin înseamnă a participa la viaţa în Hristos, a face din lumina Lui lumina ta, din viaţa Lui viaţa ta. Urmând, aşadar, lui Hristos, prin suferinţa ta, participi într-un anume fel la suferinţa şi patimile lui Hristos. Mântuitorul Hristos nu a asumat suferinţa în mod inutil. Prin urmare nu există suferinţă inutilă. În absurdul ei (în mod paradoxal) ea are un rost pentru bolnav şi pentru cei din jur, rost pe care însă nu-l putem descifra întotdeauna. Dar el este! Aşa cum suferinţa lui Hristos a avut sens- Învierea- şi suferinţa noastră are rostul ei: este o experienţă cu adevărat rascumparatoare , când va fi raportată la Hristos.

Fie că este activă sau pasivă, eutanasia ramane un act împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate atenta nici la viaţa lui, nici la viaţa vreunui semen de-al său pentru ca, în ultima instanţă, aceasta înseamnă atentat la suveranitatea lui Dumnezeu.

Medicul (şi nimeni altcineva) nu are dreptul să ridice viaţa vreunei persoane. Cel care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua; aşadar, cel care nu poate da cuiva viaţa nu i-o poate lua. Ca instrument şi mijlocitor prin care Dumnezeu lucrează, medicul (valorificând vocaţia şi menirea sa) este dator să aline suferinţele, dar nu are dreptul să grăbească intenţionat procesul natural al morţii.

În cazul în care sfârşitul biologic al unei persoane este iminent, nu avem dreptul sa-i grăbim acest sfârşit prin eutanasie. Iubirea de aproapele nu constă în curmarea vieţii cuiva din milă pentru a-l scăpa de dureri, ci a-l ajuta să suporte durerea pana în clipa când se va preda lui Dumnezeu, moment care trebuie sa ramână rezultatul unui proces natural şi, pe cat posibil, în deplină conştienţă şi cu deplină conştiinţă. Datoria noastră şi în special scopul medicilor este de a fi în slujba vieţii până la capătul acesteia; or omul trăieşte chiar şi atunci când se află în stadiul terminal al vieţii fizice.

În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor în vederea uşurării durerii provocată de boală: în primul rând a celor de natură spirituală, inţelegându-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine, consilierea duhovnicească, rugăciune şi susţinere morală, iar în al doilea rând, de natură medicală, prin administrarea tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzătoare şi a tratamentelor paleative.

Eutanasia nu poate avea justificare nici medicală, nici economică. Medicul care o practică şi-a încălcat menirea şi comite un păcat grav, condamnat de Dumnezeu şi detestat de Biserică. Pentru evitarea unui asemenea păcat este nevoie de o informare corectă cu privire la gravitatea lui şi cu privire la sensul vieţii.

Moartea fizică este o realitate prin care trece orice fiinţa creată. Atunci când survine în viaţa omului, cu sau fără suferinţă, aceasta trebuie privită ca mijloc de unire cu Dumnezeu, ca moment solemn al trecerii noastre în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu „ unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”.

Birourile de presă ale Patriarhiei Române
şi Arhiepiscopiei Bucureştilor

Calendar

Vineri 21 aprilie

†) Izvorul Tămăduirii; Sf. Sfinţit Mc. Ianuarie; Sf. Mc. Alexandra, împărăteasa (Harţi)
    
09:00 Utrenia şi Sf. Liturghie; Sfinţirea Apei

Mai multe ...

Programul slujbelor

Slujbele de peste săptămână (luni-sâmbătă) au loc la Capela Sfântul Siluan (Paul-Heyse Str. 19, D-80336 München).

Duminica, Sfânta Liturghie se slujește la Alte Haidhauser Kirche (Kirchenstraße 37, D-81675 München).

Mai multe detalii

Din activitatea Preasfințitului Părinte Sofian Cuvinte de viață

Agenda

2017.04.21 Dimineaţa, săvârşeşte Sf. Liturghie şi predică la Capela Sf. Siluan. Seara, săvârşeşte Vecernia la Parohia Sf. Mucenic Gheorghe din Tuebingen.

2017.04.22 Slujeşte Sf. Liturghie la Tuebingen (paroh P.C. Pr. Dr. Nicolae Gilla) şi predică cu ocazia hramului parohiei (Sf. Mc. Gheorghe); participă la agapă.

2017.04.23 Săvârşeşte Sf. Liturghie şi predică la Weingarten (paroh P.C. Pr. Dr. Alexandru Roşu) cu prilejul hramului; participă la agapă

Mai multe