Centrul Bisericesc Munchen Construm Noul Așezământ Înalțarea Sfintei Cruci Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

RO | DE

Moderator: Îl invit acum pe PS Sofian, ucenicul Părintelui Teofil Părăian timp de mai bine de 10 ani, ucenic de chilie, să ne împărtăşească din experienţa şi din acea atmosferă extraordinară pe care o puteai percepe dacă trăiai lângă unul dintre cei mai mari duhovnici ai României din secolul XX şi din secolul XXI, probabil.

PS Episcop Sofian Braşoveanul: „Hristos a înviat!”

Cinstiţi părinţi, stimaţi ascultători, am onoarea să vă salut! Aţi văzut, cum spuneam şi de dimineaţă în biserică, bucuria Părintelui Teofil, când a auzit răspunsul „Adevărat a înviat!”, din partea ascultătorilor pe care îi avea atunci în faţă, o bucurie care exprima de fapt bucuria lui de a fi dânsul cu Dumnezeu şi de a-i şti în legătură cu Dumnezeu şi pe cât mai mulţi în jurul lui. Mi-a fost propusă tema „Să luăm aminte! Trăim social în religie sau religios în societate?” O temă care pleacă de la o constatare a Părintelui Teofil, care spunea adesea cu năduf că, din păcate, cei mai mulţi oameni nu trăiesc religios în societate, ci doar social în religie. Ori, părintele vroia mai mult decât împlinirea unor obiceiuri religioase, a unor ritualuri religioase, a unor tradiţii religioase, vroia ca oamenii să trăiască cu adevărat comuniunea aceasta personală cu Dumnezeu pe care el a trăit-o din plin.

Ieri am putut să vedem îndeosebi două laturi ale gândirii şi simţirii Părintelui Teofil. Una era aşa-numitul biblism, să-i zicem, faptul că părintele în tot ce a făcut a avut mărturie din Sfânta Scriptură, în special din Noul Testament - IPS Iosif a amintit de aceste lucruri - şi, prin aceasta părintele a dovedit prin viaţa lui faptul că s-a orientat după un cuvânt al Sfântului Antonie cel Mare, care întrebat de cineva ce să facă, i-a dat următorul răspuns: „În tot ce faci să ai mărturie din Sfintele Scripturi; oriunde te-ai afla să nu te mişti degrabă…”. Părintele Teofil a avut mărturie din Sfintele Scripturi şi a căutat să trăiască în acord cu Sfânta Scriptură, mai ales cu Noul Testament, care îl citea, pe care îl cunoştea foarte bine şi cu care îşi verifica atitudinile sau gândurile chiar când era vorba de tradiţii ortodoxe, de tradiţii monahale, moştenite din vechime, dar toate părintele le trecea şi prin prisma Evangheliei, a ceea ce ne-ar spune Domnul Hristos nouă, pentru că tot timpul trebuie să avem această raportare la Domnul Hristos în ceea ce facem.

Pot să vă mărturisesc că eu am mers la Tesalonic unde am studiat mai departe Patrologia şi deoarece în predicile pe care le auzeam după Revoluţie, foarte mulţi preoţi argumentau: „Sfinţii Părinţi spun că....” şi spuneau tot ce vroiau ei să spună, fără a cita cine este Sfântul Părinte care spune cuvintele respective sau care le-ar spune, unde spune şi ce spune exact. Doar „Sfinţii Părinţi spun că....” şi spuneau ce li se potrivea lor. Ori, părintele, îi verifica chiar şi pe Sfinţii Părinţi prin prisma cuvântului evanghelic şi, aş zice, că foarte bine făcea. Ştiţi că părintele nu a fost un călugăr tip; la intrarea dumnealui în mănăstire, un fost coleg de liceu - nu a fost un om foarte religios - i-a dorit spunându-i: „Îţi doresc să nu ajungi nici prea mult, nici prea devreme un călugăr tip”. Părintele nu a ajuns un călugăr tip, ci a fost un călugăr, i-aş zice autentic, pentru că şi un monah nu trebuie doar să se încadreze într-un stil de vieţuire, ci trebuie s­ă-şi găsească împlinirea lui în stilul respectiv de vieţuire, să se întâlnească el cu Domnul Hristos, să vieţuiască el raportat la Domnul Hristos, să nu creadă cumva că dacă a îmbrăcat haina neagră şi cum spun unii: „mâncă varză acră şi face nu ştiu câte închinăciuni”, L-a prins pe Dumnezeu de picior. În nici un caz. Ci, raportarea la Dumnezeu, raportarea la Dumnezeu ca Persoană, îl face şi pe călugăr să fie călugăr. Părintele Konstantin Karaisaridis ne-a arătat cât de mult părintele s-a bazat pe sfintele slujbe în ceea ce a făcut, cât de mult le-a preţuit şi cât de mult le-a pus în atenţia noastră, a tuturor. Ori, ambele lucruri mărturisesc despre faptul că părintele trăia cu adevărat religios în societatea monahală de la Sâmbăta, în obştea monahală - care este şi ea o societate - şi în societatea în care ne găsim în general. Tot ceea ce făcea era o urmare a vieţii şi a experienţei cuvioşiei sale.

Acum, o să luăm lucrurile un pic pe rând, să vedem cum putem prezenta tema aceasta care mi-a fost încredinţată cu avertizarea pusă înainte „Să luăm aminte!” Nu-mi aparţine mie, aparţine organizatorilor acest avertisment şi este în duhul Părintelui Teofil, aş spune. Eu vin din Germania acum şi referitor la Occident, Părintele Teofil îl cita adesea pe Părintele Arsenie Boca şi spunea că Părintele Arsenie a spus că în Occident este mai bine pentru trup şi mai rău pentru suflet. Este un fel de a zice, căci se trăieşte mai mult social în religie decât religios în societate, este o realitate din păcate destul de dură, realitate care se îndreaptă după cum vedeţi şi spre spaţiile tradiţional ortodoxe şi este foarte uşor să aluneci, să treci de la o vieţuire religioasă în societate, spre o vieţuire socială în religie. Dacă nu luăm aminte la noi înşine, făcând poate exterior exact aceleaşi lucruri, s-ar putea ca orientarea noastră să se schimbe.

Mai întâi, ce este societatea? În româneşte avem acest cuvânt „societate”, care în limba greacă este redat prin cuvântul „koinonia” care înseamnă „societate, comuniune” şi exprimă o unitate, o comunicare a celor care fac parte din societate. Corespondentul acestui termen în limba latină ar fi acela de „communio”, de unde în limbile moderne avem cuvântul „comuniune” folosit pentru Sfânta Împărtăşanie. Iar în limba greacă se foloseşte până astăzi cuvântul „Theia Koinonia”, care înseamnă Sfânta Comuniune. Şi aceste lucruri ne spun foarte mult. Deci, în limbile vechi cuvintele exprimă prin ele însele ceva despre realitatea pe care o desemnează. Cum spuneam la un interviu astăzi, salutul „bucură-te”, pe care şi-l adresau grecii şi care este prezent şi în salutul adresat de înger femeilor mironosiţe: „bucuraţi-vă!”, deşi este o formulă de salut, exprima ceva. Acuma mai nou, în societatea unde trăiesc eu, multi-religioasă şi poli-etnică – „poli”, pentru că este un mozaic deplin - când ne întâlnim cu vecinii, ca să ne salutăm spunându-ne ceva şi nespunându-ne nimic, spunem „hallo!” sau „cius!” şi cu asta am terminat. Pentru că îl ai pe celălalt în vedere ca străin cu toate diferenţele lui şi îl saluţi fără cumva, ştiu eu, să-i spui ce să îl deranjeze şi atunci îi spui ceva nespunându-i de fapt nimic „hallo!” şi, mai schiţăm şi un zâmbet şi ne facem că ne iubim când ne suntem de fapt foarte străini unii altora şi aşa mai departe.

Deci, este o societate aceasta? Aceasta nu este o societate. Este o adunătură de oameni mulţi care trăiesc unii cu alţii fără a trăi şi unii împreună cu ceilalţi. Cum se spunea o dată la televizor de către nişte oameni le la ţară care doreau să definească ce este un meci de fotbal: „o adunătură de lume multă”. Dar, fără a fi şi o societate. Ori, Dumnezeu l-a făcut pe om să trăiască în societate, să trăiască în comuniune. Comuniunea cu oamenii se poate însă desăvârşi doar prin comuniunea cu Dumnezeu. Dacă avem legătură cu Dumnezeu, Creatorul nostru, atunci învăţăm să-l preţuim cu adevărat şi pe omul de lângă noi şi atunci legătura noastră cu omul de lângă noi este autentică. Altfel ea se transformă în ceea ce vedem cotidian în jurul nostru, îl instrumentalizăm pe cel de lângă noi, îl reificăm, îl transformăm într-un obiect prin care ne putem împlini scopurile noastre, prin care putem să câştigăm noi. Aseară Înaltpreasfinţitul Mitropolit Iosif vorbea despre societatea de consum, în care celălalt devine ceva care trebuie momit să consume mai mult, pentru a-i vinde mai mult, pentru a-l putea astfel exploata în folosul meu, al celui care vreau să scot profit de pe urma lui.

O să spun acum că satul în care Părintele Teofil a venit pe lume era o societate bazată pe principii religioase. O societate în care în general se trăia religios în societate, deşi, şi la sate adeseori se poate întâmpla ca oamenii să se manifeste şi negativ trăind social în religie, pentru că faptul de a trăi social în religie are şi o nuanţă pozitivă. Părintele nu avea în vedere acest pozitiv al faptului de a trăi social în religie, ci pe cel negativ. Care este aspectul pozitiv? Dumnezeu ne-a creat pe noi oamenii fiinţe sociale. În cartea Genezei se vorbeşte de crearea omului şi se spune că Dumnezeu a zis, după ce l-a creat pe Adam: „Nu este bine să fie omul singur.” Şi astfel a creat-o pe Eva. Sfântul Vasile cel Mare insistă pe faptul că suntem fiinţe sociale şi pot să vă spun că în limba greacă persoană se spune cu cuvântul „prosopon” care înseamnă „pros opsin” spre privire. Eşti persoană în măsura în care îi vezi pe semenii tăi şi în măsura în care eşti văzut de ei. Deci, între persoane, există cu necesitate o comuniune. Dacă nu există comuniune, persoanele se transformă tot mai mult în indivizi. Individul se autonomizează, se individualizează tot mai mult, relaţia personală dispare, ceea ce se întâmplă destul de des astăzi. Deci, prin creaţie, prin definiţia noastră, suntem chemaţi să trăim social.

Cum însă putem trăi şi social în religie? Părintele avea o vorba primită de la cei în mijlocul cărora a trăit: „Întâi e Dumnezeu şi apoi omul.” Sau spunea: „Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc în viaţa noastră.” Ştiţi că spunea că a auzit cuvântul: „Dacă Dumnezeu nu-i pe primul loc în viaţa noastră, nu-i pe nici un loc.” Şi el a corectat acest cuvânt, a spus că este exagerat, ci corect este să spună: „Dacă Dumnezeu nu-i pe primul loc în viaţa noastră, nu-i pe locul care I se cuvine.” Şi când Dumnezeu şi-a pierdut locul care I se cuvine, atunci toate îşi pierd locul lor, toate se amestecă, încât nimic nu-şi mai găseşte locul cuvenit. Deci, suntem chemaţi, suntem datori să trăim ca fiinţe sociale şi în religie şi în societatea noastră religioasă. Şi în mănăstire, chiar şi monahii, deşi trăiesc în mănăstire, sunt chemaţi să trăiască totuşi împreună acolo, nu să trăiască aşa ca şi când ceilalţi nu ar exista. Şi părintele deplângea faptul că monahii în general, neavând legături de familie, nu reuşesc să-şi cultive legăturile sociale între ei. La un moment dat părintele a fost solicitat de Părintele Ioanichie Bălan, care realiza cele două cărţi: „Convorbiri duhovniceşti” şi „Patericul românesc”, pentru o contribuţie şi i s-a cerut să scrie ceva despre revigorarea monahismului. Părintele având în vedere situaţii triste de lucruri în monahism, a spus: „Nu am ce să scriu, pentru că noi de exemplu, aici la Sâmbăta, nu suntem o comunitate frăţească, ci suntem o adunătură de burlaci”; în stilul său caracteristic... Şi de câte ori, din păcate, mănăstirile nu sunt adunături de burlaci, în loc să fie comunităţi şi comuniuni de fraţi sau surori, care trăiesc împreună. Şi ştiţi că spunea părintele că în legăturile de familie nu poţi să-i dai la o parte pe ceilalţi, să spui că nu te mai interesează soţia sau copiii, eşti cumva constrâns prin firea lucrurilor să-ţi cultivi legăturile sociale, pe când, călugărul: „l-a supărat cineva, trânteşte uşa după el şi zice că nu-l mai interesează”. Şi mai şi păstrează supărarea, până îi trece, sau poate se consideră chiar îndreptăţit să fie supărat. Ori, nu este corect aşa. O obşte monahală trebuie să fie tot o familie, tot o comuniune, tot o împreună vieţuire a celor care sunt acolo. Trebuie să fie o societate în care oamenii ţin seama unii de alţii. Pentru că, vedeţi, o să şi închei tot revenind la acest termen de „Theia koinonia” sau Sfânta Comuniune. Noi suntem chemaţi la a deveni tot mai mult o familie de oameni care cred în Dumnezeu, o familie de fraţi, prin credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Ori, cât de puţini realizăm lucrurile acestea? Cât de mult uităm de fapt că dimensiunea religioasă are şi o dimensiune socială, o dimensiune comunitară? Cât de mult nu reducem legătura noastră cu Dumnezeu la ceva de domeniul privatului: „merg să mă spovedesc, ca să fiu împăcat cu Dumnezeu, mă împărtăşesc cu Dumnezeu, mă rog la Dumnezeu să-mi ajute, să moară vrăşmaşii, să se întâmple multe alte lucruri negative...”? La Sâmbăta aveam un pomelnic, un caz celebru, cineva scria acolo doleanţa: era scrisă o listă de vrăjmaşi şi la urmă: „or să se adune, or să se aleagă”. Da, din păcate asta şi-o doresc de multe ori credincioşii. Şi de multe ori aduce credinciosul un pomelnic în care este pus numele lui şi o listă întreagă de vrăjmaşi. Nu are părinţi, nu are fraţi, nu are rudenii, nu are prieteni, nu are nimic; are numai vrăjmaşi. Ori, ce spune totuşi despre omul respectiv o astfel de listă plină de vrăjmaşi? Pentru că atunci când ai mulţi vrăjmaşi, eşti tu în primul rând vrăjmaşul lor. Nu sunt doar ei vrăjmaşii tăi. Dacă tu nu mai eşti tu vrăjmaşul lor, nu mai sunt nici ei vrăjmaşii tăi.

Există un cuvânt pe care târziu l-am înţeles al Părintelui Teofil. Şi în mănăstiri se mai întâmplă contradicţii, se mai întâmplă neînţelegeri şi Părintelui Teofil spunea: „Eu am aicea la mănăstire nişte oponenţi”. Nu mi-am dat seama iniţial ce vroia să spună cu acest cuvânt. Părintele avea vrăjmaşi. El nu se raporta însă la ceilalţi ca la vrăjmaşii lui. El ştia că nu sunt unii de acord cu el, că nu-i împărtăşesc părerile, că poate chiar n-au cele mai bune sentimente faţă de el, dar pentru el erau nişte oponenţi, nu nişte vrăjmaşi. Aş întreba, câţi dintre noi avem vrăjmaşi şi câţi dintre noi avem oponenţi? Să ne gândim la acest aspect, este foarte important, şi eu l-am perceput ca atare doar după multă vreme, pentru că l-am înţeles pe părintele treptat. Deci, suntem chemaţi ca legătura noastră cu Dumnezeu să o facem vizibilă şi să ne-o autentificăm şi prin legătura cu cei din jurul nostru. Citeam astăzi un cuvânt al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel care spune adesea că trebuie să facem o legătură între Liturghie şi filantropie. Nu putem să pretindem că suntem aproape de Dumnezeu, dac­ă-l uităm sau nu vrem să-l luăm în seamă pe semenul nostru. Dacă îi trântim uşa în nas, dacă nu ne raportăm la el, dacă nu ne interesează. În momentul în care mă consider copil al lui Dumnezeu, trebuie să accept că toţi cei din jurul meu sunt în aceeaşi măsură copii ai lui Dumnezeu şi prin urmare, fraţi ai mei şi surori ale mele şi trebuie să am o raportare corectă la ei. Deci, într-o anumită măsură suntem chemaţi să trăim social în religie. Părintele nu se referea la acest aspect când se plângea că cei mai mulţi trăiesc social în religie, ci se referea la trăirea socială în religie în sens negativ, despre care voi vorbi un pic mai încolo.

Deocamdată, să vorbim despre modul în care părintele s-a pomenit şi a trăit în continuare religios în societate. Cum am spus, în satul în care a venit în lume existau multe tradiţii care îi ajutau pe oameni să trăiască religios. Ştiţi cum spunea că în mijlocul satului se afla biserica, astfel, din oricare punct ai fi privit ai fi văzut turla bisericii. Oamenii din sat ştiau de Dumnezeu, ştiau de raportarea la Dumnezeu, ştiau că există o lege, cum spunea Părintele Teofil, la care ei se raportau. Existau multe tradiţii marcate de elementul religios. Cum spuneam de dimineaţă în biserică, prima mărturie despre Înviere şi despre salutul „Hristos înviat”, părintele a aflat-o de la mama lui, de la bunica lui „mama tână” sau mama bătrână. Mama l-a trimis şi i-a spus: „Du-te la mama tână şi spune-i: Hristos a înviat!” şi părintele s-a dus şi i-a spus: „Hristos o înviat! mama tână”. Şi mama tână o zâs: „Adevărat o înviat! Hai la mama tână să-ţi dea un ou”. Şi părintele dădea prin aceasta, inconştient, prima lui mărturie despre Înviere, Înviere despre care avea să mărturisească în continuare, conştient şi cu toată convingerea. Dar existau tradiţii care îi ajutau pe oameni să trăiască religiozitatea.

Să ştiţi că acesta este un aspect asupra căruia eu insist foarte mult în Germania, unde trăim şi activăm noi. Aici, în România, sau cei din Occident care s-au născut în România, am primit - cum spune Sfântul Vasile foarte frumos - : „O dată cu laptele mamei şi învăţăturile credinţei”. Am primit de la părinţii noştri, am primit din mediul care ne înconjoară, de la bunici, de la rudenii, din tot ce se face – nu vă puteţi da seama cât de mult primeşti din mediu cele referitoare la Dumnezeu şi la modul de închinare la Dumnezeu. Ori, în Occident, cei care se nasc şi trăiesc acolo, nu primesc aceste lucruri din mediul înconjurător şi părinţii au chemarea şi responsabilitatea să transmită conştient şi consecvent copiilor lor valorile acestea, pentru că altfel ei o să-şi piardă identitatea. Şi dacă e vorba să ne păstrăm identitatea acolo, în Germania, în alte ţări, ca cetăţeni de origine română trăitori în ţări occientale, membre ale Europei unite, gândiţi-vă care este identitatea noastră? Identitatea noastră nu ne poate fi dată de altceva decât de o raportarea autentică la Dumnezeu, prin care ne regăsim împreună cu rădăcinile noastre, cu părinţii şi cu înaintaşii noştri pe care nu îi mai putem atunci uita şi în funcţie de identitatea moştenită, găsim şi calea de a ne orienta în prezent cu faţa spre viitor. Doar raportându-ne la Dumnezeu putem să ne trăim identitatea noastră personală şi identitatea noastră de fiinţe sociale, care am venit în lume într-un anumit mediu, între anumiţi oameni, faţă de care avem o răspundere. Dumnezeu nu ne-a pus, fără să ştie ce face, într-un anumit loc, nu ne-a adus întâmplător în lume în mijlocul unei familii, prin intermediul unor părinţi faţă de care, cum spun, avem o responsabilitate ca şi faţă de cei care vor urma după noi. Şi doar asumându-ne personal identitatea pe care o avem, putem să o trăim şi comunitar, putem să dăm o orientare şi celor care urmează după noi. Părintele cum asculta, şi am văzut chiar adineauri mărturia chiar din gura dumnealui, trăia în acest mediu în care tot ceea ce se făcea, se făcea ţinându-se seama de Dumnezeu. Aţi văzut: „No, haideţi la Tatăl nost’ că să ne putem apuca să mâncăm”. Exista conştiinţa că nu se pot pune oamenii la masă până nu spun rugăciunea. Sau, la fel, trimiţându-i la culcare, mama îi soma s­ă-şi facă şi rugăciunile şi le spunea să se roage spunându-le: „Nu vă puneţi ca caii!”. Adică, fără rugăciune la culcare. Şi cu tot ceea ce a moştenit, părintele s-a orientat în continuare în viaţă spre Dumnezeu. Ceea ce a primit de la părinţi, din mediul în care a venit în lume, l-a pregătit, l-a format astfel încât el să Îl caute pe Dumnezeu în continuare.

Părintele, cum ştiţi, a făcut Teologia. Şi, la Teologie a avuta iarăşi de a face cu această problematică, de care nu scăpăm niciodată. Când s-a dus la Teologie, la scurt timp a auzit un cuvânt al Părintelui Arsenie Boca, care invitat să vorbească studenţilor teologi, le-a spus următoarele: - eu redau cuvintele Părintelui Arsenie prin mărturia Părintelui Teofil, căci nu ştiu cum vorbea Părintele Arsenie - deci: „Aveţi de grijă, nu cumva să ajungeţi preoţi, înainte de a deveni creştini!”. Lucru care se poate întâmpla şi care este tocmai o dovadă a faptului că putem aluneca să trăim social în religie şi nu religios în societate. Sau, o altă mărturie era de la Părintele Serafim Popescu, pe care am auzit-o de curând. Părintele Serafim s-a dus la Atena să facă studii teologice, fusese mai înainte la Atos, iar când urma să plece la Atena, duhovnicul lui i-a spus: „Să te ţii de pravilă, că dacă nu te îndrăceşti!”. Cuvinte spuse unui om care mergea să studieze Teologia. Deci, chiar dacă mergea să studieze Teologia. Dacă nu te rogi, dacă nu ai o legătură cu Dumnezeu, doar prin cunoştinţele despre Dumnezeu nu ajungi în apropierea lui Dumnezeu. Ele te pot ajuta, dar te ajută doar dacă îţi asumi contactul viu, personal cu Dumnezeu. Altfel, s-ar putea ca aceste cunoştinţe să-ţi mărească doar orgoliul şi să te depărteze de Dumnezeu. Părintele a studiat Teologia şi mărturisea cu sinceritate că a avut şi unele împiedicări din studiul Teologiei, pentru că înainte să meargă la Teologie, spunea: „Când auzeam în biserică «Din Sfânta Evanghelie de la Matei citire», îmi plecam genunchii şi îmi plecam şi mintea. Dar după aceea, mergând la Teologie a ascultat o serie de explicaţii despre faptul că, de exemplu, poate că Sfântul Evanghelist Matei nu a fost el ce care a scris Evanghelia care-i poartă numele, ci a scris-o altcineva, lucruri de critică a textului, care sunt necesare pentru că noi trebuie să înţelegem cum au luat naştere Evangheliile, cum au luat naştere textele sfinte, cum au luat naştere sfintele slujbe.

Chiar spunea cineva aseară că parcă Istoria Liturgicii nu-i aşa bună, că unii oameni văd că multe slujbe au apărut mai târziu şi văzând că au apărut mai târziu, spun că poate nu-s aşa necesare. Necesare ar fi numai cele care au apărut de la început. Însă, nu trebuie să uităm că Duhul Sfânt este mereu prezent în Biserică şi vorbeşte mereu şi ne călăuzeşte continuu şi că în viaţa noastră şi în istoria creştinismului trebuie să existe şi un progres. Acolo unde nu există progres, înseamnă că ceva s-a împietrit, ori şi Istoria Liturgicii şi Istoria Noului Testament sau explicaţiile acestea ne ajută să înţelegem lucrurile, însă pentru asta îţi trebuie o maturitate, pe care tânărul student de obicei nu o are. Şi aşa s-a întâmplat şi cu părintele Teofil şi un pic l-au dezorientat toate aceste critici, căci spunea atunci când a terminat Teologia: „Când auzeam «Din Sfânta Evanghelie de la Matei citire», îmi plecam genunchii, dar nu-mi mai plecam şi mintea. Mă întrebam: Da dacă Ioan nu a fost Ioan şi au fost ucenicii lui?”. Deci, vedeţi cum chiar studiind Teologia poţi să ai îndoieli, poţi să ai împiedicări în trăirea relaţiei cu Dumnezeu. Ce l-a salvat pe părintele, a fost rugăciunea. Faptul că el nu a părăsit niciodată raportarea la Dumnezeu Cel viu. Şi, un moment important în drumul afierosirii părintelui Teofil către Dumnezeu, a fost bineînţeles, intrarea în monahism, prin care el s-a dăruit cu tot ce era şi avea în slujba lui Dumnezeu. Părintele avea şi concepţia aceasta că este bine ca cineva care face Teologia să meargă la mănăstire după ce a făcut Teologia, nu înainte de aceasta. Pentru ca, astfel, cu tot ceea ce a realizat, Teologia sau altă facultate, cu tot ceea ce a făcut, să se dăruiască lui Dumnezeu. Să nu mai aibă ceva de făcut după ce i s-a dăruit lui Dumnezeu, ceva mai important. Şi, împlinit fiind, cu împlinirea aceasta, să vină către Dumnezeu, pentru că atunci bineînţeles că dăruirea către Dumnezeu are o valenţă mult mai mare. Părintele a trăit religios în societatea monahală, luând aminte la sine însuşi, luând aminte la Dumnezeu şi luând aminte la cei din jurul lui.

În general se insistă pe faptul că părintele a fost un om al bucuriei, al bucuriei pe care ne-o transmitea celor din jurul lui. Să ştiţi că a fost un om al bucuriei pentru că a fost un om şi al multor altor calităţi pe care le-a avut. Bucuria era consecinţa modului său de viaţă. Bucuria era o bucurie a unei comuniuni existenţiale cu celălalt. Bucuria transmiterii lui Hristos spre celălalt. Domnul Cristian Curte ne-a spus despre îmbrăţişarea pe care părintele i-a dat-o la prima întâlnire, fără să-l cunoască, lucru care era caracteristic părintelui, să îmbrăţişeze pe mulţi la prima întâlnire. Şi atunci, era aceasta dintr-un sentimentalism? Bineînţeles că era însoţită îmbrăţişarea aceea de foarte mult sentiment, dar ea era o raportare existenţială la celălalt. Prin aceasta, celălalt era primit ca frate întru Hristos. Era îmbrăţişat ca frate în aceeaşi credinţă, în aceeaşi trăire. Deci, era asumarea existenţială a fratelui. Era trăirea poruncii dragostei la care ne cheamă Domnul nostru Iisus Hristos. A-l iubi pe cineva nu înseamnă a te raporta sentimental la el într-un anumit fel, ci înseamnă a ţi-l asuma existenţial, cu tot ceea ce este el, cu bune şi rele, înseamnă a ţi-l asuma chiar şi atunci când te supără. Părinţii de exemplu, când copiii fac prostii nu se leapădă de ei, ci încearcă să-i ajute să depăşească un mod greşit de înţelegere şi de acţiune. Chiar dacă uneori îi şi mai disciplinează cu puţină nuieluşă, sau ştiu eu cu ce, este nevoie şi de aceasta în condiţii normale, căci are tot un rol pedagogic. Deci, modul de raportare al părintelui era o împlinire a poruncii lui Hristos de a-i iubi pe cei din jurul nostru. El s-a raportat ştiind cuvântul Sfântului Isac Sirul, cum că există trei feluri de dragoste: dragostea firească sau a noastră pentru rudeniile noastre, dragostea împotriva firii, care poate deveni orice dragoste firească lăsată să degenereze, şi dragostea după poruncă. Anume dragostea, ţinând seama de porunca lui Dumnezeu, de faptul că Dumnezeu ne cere, ne porunceşte, cum spunea, să-l iubim pe aproapele nostru. Şi insista părintele pe acest lucru – chiar ieri ascultam asta într-o predică a dânsului – şi spunea că Dumnezeu nu le-a recomandat, nu i-a sfătuit, ci le-a poruncit ucenicilor să se iubească unii pe alţii. Ori, cât de mult ţinem noi seama de acest fapt că este o poruncă a lui Hristos să ne iubim unii pe alţii şi că de acest fapt depinde de fapt calitatea noastră de autentici creştini; depinde de fapt propovăduirea noastră.

Şi, părintele trăia bucuria, cum spun, ca urmare a întregului său mod de viaţă. Părintele a intrat la mănăstire în 1953 şi la scurt timp s-a simţit un pic neîmplinit. S-a dus la duhovnicul său, la părintele Serafim Popescu şi i-a mărturisit că parcă nu-şi găseşte rostul, nu simte pentru ce l-a chemat Dumnezeu la mănăstire. Şi Părintele Serafim i-a spus: „Dragă, tu pregăteşte-te ca Dumnezeu să se poată folosi de tine când va avea nevoie de tine!”. Şi pregătirea aceasta a durat aproape 40 de ani. Activitatea părintelui în intensitate mare a început după condiţiile create în’89. După anul ’90, prin ’92 a început să umble foarte mult la conferinţe. Vă aduceţi aminte mărturisirea lui: A fost la o emisiune televizată şi cineva, după Revoluţie, deci după ceea ce fuseseră programele de televiziune înainte de Revoluţie, cei mai în vârstă ştiţi asta, cei care sunteţi mai tineri, aţi auzit, deci, după toate acestea, a fost la televizor o emisiune realizată cu Părintele Teofil şi o femeie care a văzut emisiunea îi mărturiseşte părintelui: „Părinte, aşa m-am bucurat că v-am văzut la televizor, că am pupat televizorul!”. Şi părintele spune: „Femeia aceasta nu avea obiceiul să pupe din când în când televizorul, ci dacă e vorba, ea m-a pupat pe mine”. Şi într-adevăr aşa era. Deci, părintele s-a pregătit, şi s-a pregătit nu pentru a face ceva, ci s-a pregătit pentru a deveni ceva. Am spus despre cât de bine cunoştea părintele Noul Testament şi se raporta la cele scrise în Noul Testament. La fel, cunoştea şi trăia sfintele slujbe şi se raporta la cele scrise în ele. Cunoştea şi trăia scrierile filocalice şi a extras de acolo foarte multe lucruri importante, pentru a ne ajuta în modul nostru de viaţă din Filocalie şi din Pateric şi se raporta la aceste scrieri. Şi toate acestea l-au făcut să aibă un anume stil de viaţă şi o anume concepţie de viaţă. Şi bucuria la care a ajuns nu era altceva decât bucuria faptului de a trăi împreună cu Dumnezeu, bucuria faptului de a-L vesti pe Dumnezeu. Rugăciunea, pentru părintele, era o adevărată vorbire cu Dumnezeu. Şi ştiţi cum spunea, avea o raportare autentică la faptul acesta al rugăciunii. Şi mărturisea că atunci când merge la o conferinţă, de exemplu, nu mai are putere, mai ales acum în ultimii ani, să se mai şi roage. Păi când să se roage, că stătea să spovedească seara uneori când venea şi aici la Timişoara, până la ore înaintate din noapte. Normal că nu mai avea putere pentru rugăciune. Dar spunea că este sigur că Dumnezeu primeşte ceea ce face în numele Lui, ceea ce este chemat să facă într-un anumit moment şi nu o să-i spună că „vezi că nu ai făcut şi altceva; vezi că nu te-ai şi rugat”. Sau spunea că este sigur că Dumnezeu nu o să-i spună la judecată: „Da, Teofile, dar putea să mai zici de 1.000 de ori „Doamne Iisuse” şi nu ai zis!”. Normal că nu face un tată, un părinte, nu face aşa ceva, ci se bucură de devenirea fiului său. Sau rugându-se, părintele, vă aduceţi aminte cei care l-aţi cunoscut, cum spunea, că dacă dimineaţa când îşi făcea pravila, deci rugăciunile de 2-3 ore, îi venea în minte o poezie de Zorica Laţcu, de exemplu, spunea poezia aceea către Dumnezeu şi la urmă zicea: „Doamne, aşa că-i faină?”!

Cât de departe suntem, de multe ori, de o astfel de rugăciune, raportată personal la Dumnezeu, Tatăl nostru. Părintele a ajuns la simţirea aceasta a lui Dumnezeu ca Tatăl nostru şi această simţire a căutat să o împărtăşească şi celor din jur. Eram de câţiva ani la mănăstire şi părintele predica în stilul lui caracteristic şi spunea că suntem în Biserică şi îi aducem slavă lui Dumnezeu şi spunem: „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă Îţi înălţăm” şi lăudăm mila lui Dumnezeu şi iubirea Lui şi spunem: „Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm” sau „Cu mila şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni ale Unuia-Născut Fiului Tău cu care eşti binecuvântat” şi se continuă ecfonisul. Şi repeta aceste ecfonise cu bucuria de a le mai spune încă o dată şi eu ca un începător ce eram, mă uitam, mi se părea că un pic mă plictiseşte. Ce le tot repetă atâta! Dar, dânsul le repeta pentru că le trăia, le simţea. Eu nu le simţeam încă şi mi se părea că sunt nişte repetiţii inutile, cumva. Ori, pentru părintele erau un mod de exprimare a bucuriei lăuntrice pe care o trăia totdeauna când se ruga şi când rostea şi aceste formule de rugăciune de la slujbă, care pentru dânsul nu rămâneau simple formule de rugăciune, ci ajungea la starea aceea pe care ne-o recomanda tuturor, că anumiţi psalmi îi plăceau aşa de mult încât şi-i împropriase, sau alte rugăciuni, de parcă el le-ar fi scris. Şi la aceasta suntem chemaţi cu toţii. Ştiţi cum spunea părintele despre mănăstire, că este „tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului şi locul împlinirilor”. Lucruri pe care dânsul le-a adunat toate laolaltă. Le-a adunat ca pe nişte realităţi în mijlocul cărora a trăit. Dânsul a fost la mănăstire în tinda raiului. Şi cum ne spunea la un moment dat, pentru dânsul, mănăstirea Sâmbăta a fost şi Ierusalimul şi Sfântul Munte şi Muntele Sinai şi toate Locurile Sfinte, pentru că el acolo trăia în sfintele slujbe, în Sfânta Liturghie, despre care ni s-a amintit ieri că părintele o considera o slujbă cuprinzătoare. Deci, în aceste slujbe părintele trăia întâlnirea cu Domnul Hristos şi cu toţi sfinţii şi cu toate locurile pe care le-am pomenit.

Părintele a avut bucuria slujirii lui Dumnezeu. S-a dedicat cu toată inima lui acestei slujiri; şi vestirii lui Dumnezeu, pentru că Îl iubea pe Dumnezeu, pentru că cunoştea fericirea omului care trăieşte împreună cu Dumnezeu. Şi aţi auzit mărturiile de aseară, cum că la un moment dat spunea că „nu mai pot de bucurie”. Şi citeam astăzi şi la expoziţia de fotografie în legătură cu Părintele Teofil că la un moment dat părintele scria că simte că o să moară de bucurie. Deci, această bucurie, a unei vieţi împlinite, a unei vieţi împreună cu Dumnezeu, vroia să o transmită şi celorlalţi, să-i facă şi pe ceilalţi să fie fericiţi şi îmi spunea adesea că are convingerea că Dumnezeu o să-i mântuiască pe mult mai mulţi oameni decât credem că noi că s-or mântui, pentru că Dumnezeu este bun. Însă, îi pare rău că oamenii nu se pot bucura încă din viaţa aceasta de bucuria de a trăi împreună cu Dumnezeu, de bucuria simţământului de a fi sub ocrotirea Tatălui nostru ceresc, că nu pot trăi având bucuria aceasta a darurilor credinţei. Deci, dacă venea cu bucurie la conferinţe, venea tocmai pentru a-L transmite pe Hristos, pentru a ne transmite bucuria unei vieţi împreună cu Dumnezeu, la care suntem chemaţi cu toţii. Şi acest mesaj i-a adunat pe ascultătorii dânsului. Pentru că de multe ori, când prezentăm creştinismul noi începem cu postul, cu toate interdicţiile pe care le are un creştin, cu tot ce-i mai greu în creştinism. De multe ori fără a ajunge noi înşine la bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Şi atunci omul din afara Bisericii ce să vadă? Nişte greutăţi peste alte greutăţi. Nu-i ajungea câte le avea, îi mai trebuie şi astea cu care-l împovărează Biserica? Dacă începem aşa, normal că-i alungăm pe oameni din Biserică, vrând să-i atragem. Ori, trebuie să-i chemăm pe oameni spre ceea ce este de fapt Biserica, spre comuniunea cu Dumnezeu. Având un Tată atât de minunat, de nobil, de mare, nu poţi trăi oricum. Îmi place să spun acest gând că, orice copil dintr-o familie nobilă nu poate trăi oricum. La fel şi noi, dacă suntem copii ai Tatălui nostru ceresc, nu putem trăi oricum. Calitatea de fii ai lui Dumnezeu implică şi multă responsabilitate din partea noastră, dar trebuie întâi să ajungem să conştientizăm, să înţelegem calitatea aceasta şi pe măsură ce o trăim, în aceeaşi măsură primim şi puterea de a ne dărui tot mai mult prin credinţă.

Părintele s-a bucurat, cum spun, să-L vesteasca pe Dumnezeu şi L-a vestit din toată inima, din toate puterile şi cred că bucuria pe care noi o simţim nu este altceva decât conştientizarea bucuriei, a simţământului de bucurie vis-a-vis de Dumnezeu, pe care părintele l-a avut şi la care suntem chemaţi cu toţii. Din păcate însă, foarte mulţi dintre oameni nu pot înţelege lucrurile acestea, pentru că îţi trebuie o pregătire, trebuie ca ele să-ţi fie şi prezentate în mod corect, să înţelegi că de fapt credinţa este eliberatoare. Domnul Hristos de aceea este şi numit Mântuitor pentru că ne-a eliberat de păcat, ne-a eliberat de tirania răului şi pentru a înţelege lucrurile acestea, trebuie să faci un anumit efort, care te duce la eliberarea respectivă. Părintele repeta faptul că credinţa nu-i împovărătoare, ci despovărătoare. Însă faptul de a trăi în credinţă implică o anumită seriozitate. Implică consecvenţă. Asumarea responsabilităţii acesteia măreţe de a fi fiu, fiică, copil a lui Dumnezeu. Şi se întrista de faptul că mulţi nu trăiesc comuniunea cu Dumnezeu, ci trăiesc social în religie în sens negativ, în sensul că se mulţumesc cu împlinirea unor ritualuri, a unor tradiţii, că nu vor să facă mai mult. Şi, îmi aduc aminte cum de multe ori vorbea părintele cu năduf, raportându-se la acest fenomen.

I-a venit de exemplu cineva la un moment dat, pentru a cere sfat. Şi l-a întrebat: „Mergi la biserică? Da părinte, la Paşti”. Şi părintele le-a zis: „Ştii de ce sunt aşa de mulţi oameni la Paşti în biserică?”. „De ce?”. „Pentru sunt toţi ăia ca tine!. Toţi ăia merg la Paşti la biserică, toţi ăia necredincioşi, toţi ăia ca tine sunt la Paşti la biserică”. Sau îi veneau oameni la spovedit în Postul Sfintelor Paşti şi dânsul le recomanda întotdeauna să se spovedească cel puţin în cele patru posturi, dacă vor să ia aminte cu adevărat la ei înşişi. Şi în anul următor i-a venit persoana respectivă şi a întrebat-o: „Când te-ai spovedit?”. „Anul trecut la în Postul Sfintelor Paşti”. „La cine?”. „La dumneavoastră”. Şi părintele făcea acel gest de nemulţumire şi se întreba: „Ce să fac cu el?”. Pentru că dacă îl şi alunga nespovedit, poate nu se mai spovedea niciodată după aceea, ori, şi primindu-l poate că-l încuraja în faptul de a trăi căldicel. Îl vedea pe om că nu doreşte mai mult. Deci, părintele insista mult şi pentru spovedania deasă, pentru nevoia de a ne cerceta, de a ne confrunta, cum se spunea şi ieri, cu o conştiinţă străină superioară, care să ne ajute, să fie obiectivă, să ne ajute în a-L căuta pe Dumnezeu. Părintele era un ferm acuzator al „prăvilismului” să-i zicem. Îi veneau la un moment dat monahi şi monahii sau oameni din lume şi spuneau că au încă să-şi facă rugăciunile de seară, să zicem pe 400 de zile în urmă şi tot citesc şi le tot repetă şi le repetă. Ori, e o chestie inutilă să te apuci să faci astfel de lucruri. Tu trebuie să stai de vorbă într-adevăr cu Dumnezeu la momentul serii şi al dimineţii, dar nu are niciun folos să crezi că repetând mecanic şi la repezeală anumite rânduieli de rugăciune ai deveni mai bun. Şi, părintele recomanda şi insista pe faptul acesta: să trăim în convorbirea cu Dumnezeu. Faptul că rugăciunea este o vorbire cu Dumnezeu şi să stăm cu adevărat de vorbă cu Dumnezeu în rugăciune.

Vine la spovedit cineva, un om în vârstă, la peste 70 de ani: „Te rogi?”. „Da părinte!”. „Ce rugăciuni ştii?”. „Tatăl nostru şi Îngerelul”. Şi zice că se minuna cum omul acesta bătrân de 70 de ani spunea în continuare Îngerelul: „Eu sunt mic, Tu fă-mă mare; eu sunt slab, Tu fă-mă tare”. Deci, rugăciunile unui copil. Şi îşi dădea seama: Omul respectiv nu a progresat deloc în relaţia lui cu Dumnezeu şi a spus nişte formule, ca Dumnezeu eventual să-l ajute, să-i dea ceea ce considera el că vrea să-i dea Dumnezeu, să-l ferească de rele, etc. Însă, omul nu a stat de vorbă cu Dumnezeu.

Mai am un exemplu, tot referitor la raportarea la Dumnezeu. La un moment dat vine la părintele cineva la spovedit şi-i spune: „Părinte, eu am făcut un păcat mare”. Părintele zice: „Poţi să-l spui?”. „Da, părinte că-l ştie tot satul!”. „Ce-ai făcut?”. Zice: „M-am bătut cu soţia, în confruntare a intervenit copilul nostru, l-am lovit şi l-am ucis”. Pentru aceasta făcuse nouă ani de puşcărie şi acuma venise după aceşti nouă ani şi părintele îl întreabă: „La biserică mergi?”. „Nu merg”. „De rugat, te rogi?”. „Nu mă rog”. „De postit, posteşti?”. „Nu postesc”. Şi părintele zice: „Mă! Astea de acum sunt mai mari decât ce ai făcut tu atunci. Pentru că acela a fost un lucru accidental, pe care n-ai vrut să-l faci, grav bineînţeles. Dar tu acum nu-L auzi pe Dumnezeu, tu te ţii acuma departe de Dumnezeu, prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci”. Acest lucru este important pentru noi pentru că, vedeţi, noi suntem de multe ori discriminatori cu răutăţile sau cu păcatele şi le vedem prea accentuat pe unele, le dăm o importanţă prea mare şi nu le mai vedem pe celelalte, le lăsăm să treacă neobservate. Ori, în tot ce facem trebuie să ne raportăm la Dumnezeu. De aceea părintele avea acel program de angajare în viaţa religioasă, pe care ni-l recomanda nouă tuturor.

Aş încheia aceste mărturii, făcându-vă atenţi la icoana Învierii. Este aici în faţa noastră. Îl vedeţi pe Mântuitorul cum îi prinde şi îi trage cu forţă pe Adam şi pe Eva din iad, locaşul morţii în care ei aşteptau venirea Mântuitorului. Aş spune că Părintele Teofil prin predica sa, prin conferinţele care le-a făcut, L-a urmat, L-a imitat pe Mântuitorul în încercarea aceasta de a ne scoate pe noi din negativele noastre, din răutăţile noastre, din necredinţa noastră, din împietrirea noastră, din formalismul nostru, din depărtarea noastră de Dumnezeu. De a ne scoate şi de a ne trage către Dumnezeu, către bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Şi aşa cum a făcut-o părintele, tot aşa suntem chemaţi să facem şi noi, fiecare la măsurile noastre. Pentru a putea împlini acest lucru, suntem datori să ne înmulţim puterile, pentru că altfel, cu cele mai bune intenţii, nu o să putem să-i tragem pe ceilalţi si eventual, poate că apucându-i de mână, în răutatea în care se găsesc, ne trag ei pe noi acolo. Pentru a ne înmulţi puterile, nu avem altceva de făcut decât să trăim o viaţă în comuniune cu Domnul nostru Iisus Hristos, în comuniune cu Dumnezeu, o viaţă prin care să ne despătimim, să eliminăm patimile din viaţa noastră.

Nu s-a vorbit foarte mult la această întâlnire despre aspectul ascetic din viaţa Părintelui Teofil. Părintele chiar dacă nu a fost un ascet în sensul de a posti foarte mult, sau de a face o asceză trupească deosebită, a făcut o asceză mai ales la nivel de gând, de comportament. Mă uitam şi la faptul cum nu uita niciodată casetofonul. Eu cum fac, că tot îl uit. Ori, părintele nu-l uita. Avea un mod atâta de regulat de viaţă, de ordonat. Toate acestea, ca o realizare a ascezei prin care a trăit şi care uşor trece nebăgată în seamă. Vă spuneam despre rugăciunea pe care o făcea 2-3 ore dimineaţa, ceea ce înseamnă foarte mult. Asceza de a sta atent la sfintele slujbe, de a le urmări, de a sta atent la cuvântul Scripturii, de a-l urmări.

Această asceză a unei vieţi, raportată continuu şi conştient la Dumnezeu, suntem chemaţi şi noi să o facem, pentru ca prin aceasta să ajungem la bucuria comuniunii cu Dumnezeu, pe care El să ne ajute să o împărtăşim şi altora.

Vă mulţumesc!

05.05.2011
Simpozionul „De dragul Părintelui Teofil”, 4-5 mai 2011, Timișoara

Calendar

Sâmbătă 24 Iunie

(†) Naşterea Sf. Ioan Botezătorul; Aducerea moaştelor Sf. M. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava; †) Sf. Ier. Niceta de Remesiana (Dezlegare la peşte)

09:00 Acatist şi Sf. Liturghie
18:00 Vecernia

 

Mai multe ...

Programul slujbelor

Slujbele de peste săptămână (luni-sâmbătă) au loc la Capela Sfântul Siluan (Paul-Heyse Str. 19, D-80336 München).

Duminica, Sfânta Liturghie se slujește la Alte Haidhauser Kirche (Kirchenstraße 37, D-81675 München).

Mai multe detalii

Din activitatea Preasfințitului Părinte Sofian Cuvinte de viață

Agenda

2017.06.23 Seara, săvârşeşte Vecernia cu Litie la Capela Sf. Siluan.

2017.06.24 Săvârşeşte Sf. Liturghie şi predică la Capela Sf. Siluan. Seara, în continuarea vecerniei, participă la conferinţa cu tema: "Actualitatea recomandărilor filocaliei privind viaţa duhovnicească, actualitate evidenţiată astăzi de numeroasele rezultate ştiinţifice din aria neuroştiinţelor şi medicinei", susţinută de PC Diacon Sorin Mihalache din Iaşi.

2017.06.25 Slujeşte Sf. Liturghie şi predică la Parohia cu hramul "Sf. Ioan cel Nou de la Suceava" din Insbruck (paroh P.C. Pr. Mircea Oniga); participă la agapă.

 

 

Mai multe