Centrul Bisericesc Munchen  Rumänische Orthodoxe Metropolie für Deutschland, Zentral- und Nordeuropa

RO | DE

În anul 1927 Sandu Tudor va surprinde cititorii revistei „Gândirea“[1] cu publicarea unui amplu poem, cunoscut credincioşilor sub denumirea de Acatist. De această dată, scriitorul dedică o amplă poezie religioasă protectorului capitalei, Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov ale cărui moaşte se găsesc în Biserica Patriarhiei. Termenul de acatist[2] provine din grecescul „akathistos“ şi se traduce „stând în picioare“, fiind o formă veche de imn liturgic închinat unei persoane sfinte. Acatistul aparţine cultului bizantin şi are o formă fixă, mai exact este alcătuit dintr-o succesiune de douăsprezece condace şi icoase. Termenul de „condac“  desemna în vechime băţul pe care se înfăşurau manuscrisele de pergament sau hârtie.

Prezentarea succintă a vieţii sfântului elogiat se realizează în strofele denumite „icos“  - termenul provine din cuvântul grecesc care înseamnă „casă“.  Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou, respectă tipicul tradiţional, treisprezece condace şi douăsprezece icoase, fiecare având în parte un număr rânduit de versuri. Textul este o amplă  prezentare a vieţii Sfântului Dimitrie. De asemenea, respectă întru totul metrica şi ritmica vechiului acatist de tip bizantin. Ceea ce aduce nou scriitorul este numărul consistent de metafore cu valoare de simbol şi muzicalitatea fină a versurilor.

În anul 1928 Sandu Tudor va depune poezia la „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spre cercetare şi aprobare“, în speranţa că ampla sa lucrare va fi învestită cu valoare de rugăciune, pentru a „fi întrebuinţată de credincioşi în pioasele lor citiri şi mângâieri duhovniceşti, fără temere de erezie sau inovaţie nepotrivită învăţăturii Sfintei noastre Biserici Ortodoxe.“[1] La scurt timp, mai exact la data de 13 iunie 1928, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aprobă tipărirea lucrării, apreciindu-i „valoarea ei atât din punct de vedere literar, cât şi din punct de vedere al păzirii intacte a adevăratei învăţături a Sfintei noastre Biserici.“[2] Acest act certifică decizia Bisericii de a introduce poezia în rândul celor recomandate de cultul ortodox spre citire. Precizăm faptul că scriitorul se numără printre puţinii laici care au reuşit să compună o creaţie poetică atât de amplă închinată unui sfânt.

În anul 1942 Sandu Tudor va tipări Acatistul la Editura Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. În Cuvânt înainte mărturiseşte cititorilor câteva amănunte biografice care au stat la baza creării acatistului. „Am început acatistul acesta în înserarea Sâmbetei Morţilor, ajun al Sfintei Duminici a Rusaliilor. Sunt cincizeci de zile de la trecerea din această viaţă a celui mai tânăr dintre ai mei. O rugăciune pocăită Sfânt – Domnului, Cel cu nume de taină, Cel peste cugetele noastre, Nădejdea cea din veac în veac. Pentru aşezarea la loc de linişte a sufletului fratelui meu, Eugeniu.“[3] De asemenea, face câteva precizări cu privire la importanţa şi rolul pe care poezia de rit bizantin o are în traseul de înduhovnicire al fiecărui credincios. „Acatistul este o mare cântare duhovnicească, tipică evlaviei creştin-răsăritene. Dintre toate măreţiile solemnităţi de la curţile crăieşti ale Ţaringradului, poate cea mai măreaţă, mai impunătoare era tocmai această slujbă a «Imnului Acatist», care în greceşte înseamnă «sfântul cântec în picioare». Nici luminatul Împărat nu putea să se abată de la canon şi să se aşeze cumva jos în vremea zicerii lui. La auzirea lui trebuie să stai neclintit, drept ca o lumânare care arde în încremenită slăvire. Acatistul face parte din mistica liturgică, din ceea ce se cunoaşte în ortodoxie prin: «închinare neîntreruptă» sau «slăvire neîncetată». [...] Cum spunea un bătrân ieroschimonah din Muntele Athosului, el e o «roată heruvică de cântec şi smerenie» care suie, suie mereu. [...] Măreţia şi măestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet şi culoare bine măsurată, cealaltă, e lăuntrică, de descoperire şi tâlc dogmatic. Închis în tiparul unui canon aspru şi dinainte hotărât în cele mai mici amănunte, desăvârşirea aceasta formal rece, ca precizia unui misterios cristal, e de fapt, numai un fel de a stăpâni şi ordona aprinderile spirituale ce trebuie să izbucnească din inimile noastre. [...] Aşa, după un «condac» - ceea ce în elineşte înseamnă iatac – după această scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un «icos» - adică momentul – o bucată imnologică mai mare şi narativă şi care la rândul ei se încheie cu o litanie, adică un cântec de laudă. Ritmul acesta creşte de douăsprezece ori de-a-lungul –evocării- vieţii sfântului sau sfintei căruia îi este închinat acatistul, îmbinându-se într-un tot nedespărţit. Cele douăsprezece cicluri interioare, odată terminate, acatistul se începe iară de la capăt şi aşa pururea, la nesârşit, către starea de răpire. [...] Fără îndoială, nimeni nu poate să primească şi să înţeleagă, necum să încerce o bucurie, sorbind din acest fel de poezie, dacă nu a fost niciodată chinuit de foamea şi setea contemplării.“[4]

La această ediţie, din 1942, la începutul fiecărui icos, Sandu Tudor aşază câte un desen lucrat de pictorul Mac Constantinescu după icoane vechi. Fiecare icoană ilustrează o secvenţă din viaţa Sfântului Dimitrie, anunţând în felul acesta deschiderea itinerariului spiritual. Cele douăsprezece icoane nu reprezintă promovarea unui exerciţiu tehnic virtuos de contemplare la nivel estetic, ci ne îndeamnă să participăm, alături de poet, la mutarea subiectului iconografic înlăuntru nostru. Sandu Tudor, fost student la Belle Arte, însoţeşte fiecare secvenţă iconografică şi cu câteva versuri religioase, ce seamănă mai mult cu nişte motto-uri.

Fin psiholog, urmăreşte ca viaţa din ramă să-i trezească cititorului trăiri interioare, cu rol cathartic. Cu alte cuvinte, poetul cunoscând faptul că, de cele mai multe ori, în astfel de cazuri, cititorii au o atitudine mai mult pasivă decât activă, subliniază mesajul poetic cu ajutorul câtorva imagini iconografice, care să-i ajute în demersul contemplaţiei rugătoare. Mai exact, urmăreşte ca fiecare credincios să devină un participant pios la actul sacralizator. Aşadar, Sandu Tudor realizează un act total, de prindere a cititorilor în mrejele unui itinerariu spiritual, cu ajutorul unor secvenţe menite să ne arate pe de o parte douăsprezece ipostaze din viaţa Sfântului Dimitrie, iar pe de altă parte un model de înduhovnicire. 

Acatistul se deschide cu câteva versuri de laudă dedicate ierarhiei cereşti. În primul Condac şi în primul Icos poetul transpune în versuri câteva episoade definitorii ale Vechiului şi ale Noului Testament. Unul dintre acestea este momentul întâiului păcat. Icoana care însoţeşte textul are ca motto versurile: „Dulce la vedere, dulce la mâncat / raică roadă de lemn fermecat, / moartea din sâmburul miezului tău / aşternutu-mi-a trupul pământului greu.“[5]

Observăm invenţia poetică a adjectivului „raică“, cu sensul „care aparţine raiului“ din expresia „raică roadă de lemn fermecat“, ce denumeşte biblicul fruct din care au muşcat Adam şi Eva, încălcând în felul acesta porunca ascultării. Versurile au o frumuseţe stranie, cu toată impresia de sintaxă greoaie, şi redau misterul acelui episod biblic: Dumnezeu a aşezat în sâmburele fructului oprit atât germenele vieţii cât şi pe cel al morţii. Apoi Turnul Babel este imaginat ca o materializare a urii faţă de divinitate, ce se strânge în urmaşii lui Cain: „Şi din sporul urii ce-a nelegiuit, / ştiinţa răsvrătirii-şi sue trupu-ntruna, / un turn vavilonic, spre cer clădărit, / din trufie-aproape să ajungă luna. / Aşa-Ţi duc prin veacuri, oamenii, hulirea, / prin tăgăduire vrând dumnezeirea.“ (Icos I)

Sandu Tudor realizează un amplu rezumat istoric, pornind de la creaţia lumii şi ajungând până la răstignirea Domnului, Fiul lui Dumnezeu, descriere care se întinde pe câteva pagini. Omul este definit prin sintagma „rod şi semn supus“, care subliniază virtutea smereniei, alterată după întâiul păcat. Făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“, este purtătorul în mod natural al peceţii Duhului Sfânt. Spre deosebire de gândirea platoniciană în care se evocă necesitatea sufletului de a se elibera din închisoarea în care trupul îl subjugă, creştinismul, prin răscumpărarea lui Hristos, evocă un echilibru între spirit şi materie, în sensul că spiritul este înzestrat cu puterea de a subordona materia. Omului i s-a îngăduit să se întoarcă în veşnicie numai după ce Hristos a reinstaurat în el „asemănarea“ pierdută: „cu smerire adâncă, printr-un darnic semn, / dragoste, sub chipul Omului, Te-ai dat. / Ei ţi-au spart chivotul, răstignit în lemn, / Tu ne-ai dat, prin moarte, trupul înviat. /Aşa, iar, iubirea-ţi ne-a răscumpărat: / la veleatul roşu lui Pontu Pilat. / Întrupaţi, în Tine, Bisericii vii, sfinţii se fac nouă ca viţa de vin, / din butucul Vieţii rodind, sfintei vii, / strugurul jertfirii, sânge de sfânt chin. / Pe pristol se umple potirul prea plin, / din pilda ce-ai scris-o pe fruntea cu spin, / plinătatea lumii să se împlinească.“ (Icos I) Prin urmare, Sandu Tudor condensează în câteva versuri o întreagă antropologie teologică, rememorând meditaţiile Sfinţilor Părinţi.               

În următorul Condac elogiază viaţa cuviosului Dimitrie, închinându-i o amplă litanie. Textul este precedat de o icoană cu motto-ul: „Cum vedeţi, sunt un obraz de văcar sărac, / sub crâmpelul de cer, lângă apele Lomului, / norii, pasărea, vântul, tovărăşie –mi se fac / la pândă de bivoli şi la semnele Domnului.[6] Motto-ul şi icoana au un caracter narativ. Provenind dintr-o familie de ţărani săraci, Dimitrie nu urmase „cărturăria plină de zădar“ şi „nici vrun meşteşug spornic de trufie“, ci doar calea smerită a vechilor monahi. Dornic de însingurare a ales să profeseze meseria cea mai umilă din sat, aceea de văcar. Cu toate că sătenii îl desconsiderau pentru înfăţişarea sa („Zdrenţe pe trup schilav, nod scaieţi în barbă“), Dimitrie învaţă să citească în natură semnele Domnului (grăia „cu ploaia, păsări, sfârc de iarbă, de sporeai în tine sfântul Înţeles.“)

Sandu Tudor, după ce a studiat cu atenţie viaţa sfântului, ne aduce în atenţie o întâmplare mai puţin cunoscută. Cuviosul, într-o bună zi, cu călcâiul opincii, „din nesocotinţă, sau din nevedere“, a turtit cuibul unui pitpalac. Ca pedeapsă, Dimitrie şi-a „canonisit, cu blestem de frică, / stângul ce zdrobise cuib de păsărică. /  […] trei ani de pedeapsă, / în şir, zi de noapte,  neîncălţat, uitat, gol până la coapsă.[7] Astfel, cu un picior descălţat, fie vară, fie iarnă, văcarul satului umbla fără a-l interesa că semenii săi începuseră să-l considere nebun. După această ispravă, Dimitrie, simţind chemarea Duhului Sfânt, s-a hotărât să se retragă într-o mănăstire. Dându-se „în mâna schivnicilor meşteri, / în zarconul tagmei, vajnicul Cuvânt / te-ai cioplit călugăr, ca pe lemnul sfânt.[8] (Icos III)

Sandu Tudor evidenţiază şi virtuţiile pe care le dobândise smeritul părinte în urma deprinderii pravilei călugăreşti: „Nu vorbeai prea multe, te sfiai în toate. Nu-ncercai vreodată să ieşi la iveală. / Îţi plăcea tăcerea lină să te prindă, / aţintind, sub candeli, sfinţii–n zugrăveală / şi să fii la slujbă cel din urmă-n tindă.[9] În cele din urmă, monahul se retrage în munţi într-un bordei pentru a dobândi în inima sa darul harismelor cereşti.

În primele trei condace şi icoase, Sandu Tudor surprinde rând pe rând etapele trecerii sale de la omul profan la cel duhovnicesc. Scriitorul a urmărit să evidenţieze traseul prin care omul firesc, în urma despătimirii trupeşti, în mod simbolic „moare“, spre a se naşte „a doua oară“, ca om duhovnicesc. Apostolul Pavel este cel care a făcut pentru prima dată această distincţie. Termenii antinomici psychikos-om firesc şi pneumatikos-om duhovnicesc îi găsim explicaţi pe larg în Epistola către Corinteni, în primul capitol. „Murind“ faţă de lumea profană şi născându-se a doua oară, în Hristos, Dimitrie a rămas ascuns într-o peşteră, cufundat în rugăciune până la sfârşitul vieţii. 

În ultimul Icos, Sandu Tudor pregăteşte cititorul pentru ieşirea din starea de meditaţie, atrăgând subtil atenţia asupra necesităţii noastre de a rămâne până la sfârşitul vieţii într-o stare de linişte sufletească şi pace interioară, chiar şi după finalul rugăciunii: „Doamne stau în pragul uşii Tale mute / şi sfârşind cetirea sfintelor ceasloave, / îmi plec fruntea-n faţa slovelor tăcute / pân-se stinge-n mine zvonul de voroave. / Mă îneacă-adâncă Liniştea-ţi deplină. / Tu eşti pacea-n care stelele rotesc.“

Spre finalul icosului, reia ideea transfigurării firii umane prin harul Duhului Sfânt, de care au parte cu precăderii anahoreţii. Această sfinţire fiinţială obţinută printr-o viaţă monahală aspră este văzută de poet ca o nouă creaţie divină: „Pe ţăranul aspru ce slujea pământul / răzimat în bâtă, bărbos, ars de soare, / l-a lucrat canonul schivnic cu cuvântul, / făurind minune, albă arătare, / o icoană albă de sfânt bizantin.“

Dacă lăsăm deoparte sintaxa obositoare, limbajul vechi, diluarea, în unele părţi, a discursului encomiastic, narativitatea întinsă, acest acatist este unul dintre cele mai valoroase texte din literatura cultică ortodoxă, pentru că făuritorii unor astfel de poezii nu vizau finalitatea estetică, ei înşişi nefiind, decât rar, talentaţi. Poate părea bizară preferinţa lui Sandu Tudor pentru cuvintele arhaice, însă acestea au savoarea lor, cu condiţia să fie înţelese. Ele reprezintă un liant între strămoşi şi urmaşi şi se înscriu în valorile tradiţiei ecleziale, încărcate de aura sacră a nenumăratelor rugăciuni rostite de-a lungul timpului cu aceste cuvinte. Așadar, dintr-un pios respect faţă de tradiţie, Sandu Tudor a dorit să reînvie limba vechilor cazanii.

[1] Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, ed. cit., p. 83.

[2] Ibidem., p. 84.

[3] Sandu Tudor, Acatistul Sfântul Dimitrie cel nou boarul din Basarabov, Editura Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1942, p. 6.

[4] Ibidem., p. 10.

[5] Ibidem., p. 25.

[6] Ibidem., p. 45.

[7] Ibidem., p. 55.

[8] Ibidem., p. 71.

[9] Ibidem., p. 73.

Donează pentru Așezământ

                 

Programul slujbelor

Duminica, Sfânta Liturghie se slujește la Alte Haidhauser Kirche (Kirchenstraße 37, D-81675 München), de la ora 10:00.

Slujbele de peste săptămână (luni-sâmbătă) au loc la Capela Sfântul Siluan (Paul-Heyse Str. 19, D-80336 München).

Luni, Joi, Sâmbătă

08:00 - Utrenia

18:00 - Vecernia

Miercuri

08:00 - Utrenia

18:00 - Rugăciunea lui Iisus

Vineri

08:00 - Utrenia

18:00 - Sf. Maslu

Notă: În anumite zile, este posibil să intervină schimbări. Pentru a vizualiza programul lunii curente, vă rugăm să mergeți aici