Dincolo de impresia de libertate absolută pe care o afișează nouă generație, cea mai frecventă întrebare pe care o auzi este: Ce să fac? Indecizia care îi caracterizează pe tinerii de azi, dar nu numai pe tineri, nu are nici o legătură cu virtutea creștină a ascultării și a tăierii voii, ci este rezultatul inevitabil al iureșului informațional în care trăiește omul contemporan.

Oamenii sunt puși să aleagă între o școală și altă școală, între o profesie și altă profesie, între a se căsători sau a nu se căsători, între a naște și a nu naște, între a divorța și a nu divorța, între a tăcea sau a vorbi, între a pleca sau a rămâne.
Oamenii se tem să aleagă. Se tem să aleagă pentru că se tem să-și asume o responsabilitate.

Societatea de consum a educat generația în care persoana se poate eschiva de la responsabilitate și poate comite orice faptă dacă are pentru aceasta o hârtie: un contract, un regulament al firmei sau al companiei, un vinovat pe care șa dea vina.

Totuși viața nu este făcută doar din muncă și contracte. Viața e un tumult de sentimente, de legături și sfâșieri cărora trebuie să le faci față. Uneori o hârtie de divorț nu te eliberează de omul pe care l-ai iubit, după cum nici un certificat de căsătorie nu te face să iubeșți și să fii iubit.

Ce să faci cu ține în viața de dincolo de hârtii, acolo unde nici un argument nu-ți poate împăca îndoiala, unde regretele te pot distruge și unde o alegere care, formal, este un succes îți poate aduce prăbușirea?

Cu alte cuvinte, care este voia lui Dumnezeu cu noi? Cum putem înțelege că ne aflăm pe drumul cel bun și când hotărâm să abandonăm o cale care s-a dovedit a fi greșită? Cum putem învăța din greșeli și care este rostul părăsirii în care ne aruncă uneori Bunul Dumnezeu? Rănile trecutului pot fi oare tămăduite cu desăvârșire, sau ele continuă să ne stigmatizeze și să ne facă pentru totdeauna "altfel" într-o lume necruțătoare cu cei ce greșesc?

Care sunt criteriile după care apreciem că trăim o viață plină sau ne irosim? Viață este o invitație la taina iubirii dumnezeiești și tot ce ne abate de la participarea la această taină este o irosire. Dar irosirea însăși se poate transforma în foc înălțător atunci când este conștientizată, ceea ce este, am putea spune, argumentul suprem al iubirii lui Dumnezeu, când orice cădere poate trece în contrariul său prin simplă mișcare a voinței, după cum și Hristos a zis: cui mult i se iartă, mult iubește.

Prefața cărții