În aceste intervale se derulează viaţa preotesei, al cărei urcuș duhovnicesc, a cărei împlinire de destin sunt „răpite” de Dumnezeu, asemeni celor ale soţului ei preot, astfel încât devenirea proprie, mântuirea îi sunt în strânsă  relație cu cele ale credincioşilor din parohie, în primul rând ale femeilor şi copiilor, pentru care este chemată să fie maică spirituală, soră, model, sprijin în situaţii dificile, rugătoare şi multe altele... Fiecare preoteasă pornește şi înaintează pe drumul acestei slujiri cu tot ceea ce este ea, cu o structură interioară proprie, cu o anumită pregătire - care poate avea tangențe până la identificare cu teologia, cu viaţa în Biserică, sau poate fi situată în cu totul alte sfere ale vieţii -, cu anumite calităţi dăruite de Dumnezeu, precum şi cu toate neputinţele, lipsurile, temerile, greutăţile ce ţin de condiţia umană.

Calea mântuirii preotesei nu poate fi una particulară, individuală, ci este indisolubil legată de toate calităţile pe care este chemată să şi le asume. Este mai întâi soţie de preot, astfel că soţul nu îi aparţine doar ei, ci întregii parohii. Prin el, ea este părtaşă vieţii bisericeşti a comunităţii parohiale, destinului acesteia, bucuriilor şi realizărilor, dar şi greutăţilor şi încercărilor pe care le trăieşte comunitatea. Preoteasa devine de cele mai multe ori persoana care dublează cumva, în plan afectiv, social, în tinda lăcaşului de cult şi în proximitatea lui, slujirea la altar a soţului preot. În cazul în care cei doi au copii, pe lângă tot ce implică maternitatea şi paternitatea umană, străduinţa comună de a-i creşte pe aceştia în zarea dumnezeirii – cu toate împlinirile, greutăţile sau eşecurile inerente vieţii, chiar şi într-o familie de preot – este pentru ei o cruce în plus. Devenirea profesională nu poate fi nici ea despărţită de slujirea ca preoteasă, luând cele mai diverse forme; de la închinarea inclusiv a profesiei slujirii bisericeşti ,căreia îi este părtaşă, până la renunţarea la profesie în favoarea aceleiaşi slujiri. La toate acestea se adaugă raportarea, cu perspectivă veşnică, la credincioşii din parohie. Cu cât ea, preoteasa, îşi asumă toate acestea – cu credință, dragoste, înţelegere, determinare şi dăruire jertfelnică – ca părţi ale destinului şi slujirii ei, cu atât mai mult Dumnezeu va lucra minuni prin viaţa şi slujirea ei.

Mă bucur mult pentru mărturiile doamnelor preotese cuprinse în cartea de faţă şi le felicit pe cele care au avut curajul de a ne lăsa să le citim în suflete. Punerea acestor mărturii în relaţie cu monumentala operă „Scara” a Sfântului Ioan Sinaitul, dar şi cu minunata poezie „Scările” a lui Virgil Carianopol a fost făcută pentru a ajuta la înţelegerea faptului că şi destinul preotesei, ca şi al oricărui om, nu este unul liniar şi neted, ci implică asumare, tensiune spre înălţimi, trezvie, străduinţă, iubire de Dumnezeu şi oameni, dar şi neputinţe, greutăţi, căderi, sinuozităţi, uneori gândul de a renunţa sau chiar renunţări. Apoi, eventual, reveniri... Treptele şi spaţiile dintre acestea, modul cum sunt parcurse, sunt şi toate absolut diferite. Uneori în viaţă, ni se pare că urcăm, în timp ce, de fapt, coborâm, alteori nu ne percepem propriul urcuş. Uneori depăşim obstacole grele cu multă uşurinţă, alteori ne împiedicăm de nimicuri, făcând „din ţânţar armăsar”. De multe ori ne amăgim pe noi înşine că am fi pe drumul binelui şi al slujirii, ştiind de fapt că nu e aşa, sau suntem absorbiţi de lucrarea binelui încât nici nu conştientizăm minunile pe care Dumnezeu le lucrează prin intermediul nostru. Cu înaintări şi căderi, cu urşucuri şi coborâşuri, cu eforturi şi poticniri, inerente vieţii şi slujirii, important este să fim mereu în tensiunea urcuşului, să fim pe scară, cu credinţă şi dragoste, să nu renunţăm. Oricât de grea şi de complicată ar fi lupta, cu darul şi ajutorul lui Dumnezeu, vom reuşi cu siguranţă. Cui Dumnezeu îi încredinţează o slujire, îi dă şi puterea să o împlinească, spunea fericitul Augustin. Să facem tot ce ţine de noi şi să ne bazăm pe faptul să suntem împreună-lucrători ai lui Dumnezeu. El este, în cele din urmă, Cel care lucrează prin noi.

Mulţumesc tuturor preoteselor care ne-au oferit mărturiile înmănunchiate în cărticica de faţă, mulţumesc preoteselor Cristina Benga şi Alexandra Ştefan pentru inţiativă şi toată osteneala realizării şi mulţumesc – felicitându-le şi încurajându-le totodată – tuturor preoteselor aflate pe scara urcuşului duhovnicesc. Le asigur că Dumnezeu se află nu doar în vârful scării vieţii, aşteptându-ne, ci şi la baza şi pe tot parcursul ei, oferindu-ne tot ce ne e necesar pentru atingerea ţintei, iubindu-ne şi susţinându-ne. Curaj!

+ Episcopul-vicar Sofian Braşoveanul,

München, 14 martie, pomenirea Sf. Cuv. Benedict de Nursia