Potrivit Revelaţiei şi învăţăturii Bisericii, viaţa omenească (atât în sens creştin şi duhovnicesc, cât şi în sens biologic) este un dar al lui Dumnezeu pentru că vine de la Dumnezeu, stăpânul ei absolut. Fiind creată de Dumnezeu, viaţa umană este intrinsec bună şi merită ca totdeauna să fie respectată şi apărată, fie că se va manifesta în mod plenar, fie că va exista cu deficienţe datorită unor cauze cunoscute sau necunoscute. Ca fiinţe create, din punct de vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu, intrăm în şi ieşim din istorie. Acesta este un drept al persoanei umane, persoana care nu se epuizează însă între intrarea şi ieşirea ei în/din istorie.
De-a lungul timpului, omul a avut o atitudine variabilă faţă de propria-i viaţă. La fel şi atitudinea societăţii faţă de viaţa membrilor ei a fost variabilă.
Exprimându-şi punctul de vedere cu privire la avort, Sfânta Biserica face acest lucru în conformitate cu învăţătura ei privind apariţia vieţii în general şi a vieţii umane, în special.
Potrivit Revelaţiei şi învăţăturii Bisericii, Dumnezeu a creat viaţa sub toate aspectele ei; viaţa omenească nu este produsul devenirii spontane a lumii, ci, pentru apariţia ei, Dumnezeu a avut o grijă deosebită: omul nu apare la porunca, ci în urma unui sfat şi a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat prin termenul de plăsmuire şi de suflare de viaţă. Viaţa omeneasca nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci mai ales de suflarea viu-făcătoare a lui Dumnezeu.
Aceasta dovedeşte faptul că omul nu este simpla fiinţa biologica („fiinţa vie” înzestrata cu suflet raţional), ci este deodată suflet viu (Facere, 2,7) şi trup omenesc viu. Aşa a apărut primul om (Adam), aşa au apărut, apar şi vor apărea – cu voia lui Dumnezeu – oamenii în istorie: suflete vii în trupuri vii. Omul este, aşadar, o fiinţă psiho-fizică ce a fost şi este creată de Dumnezeu după chipul Său (Facere 3,28), în vederea asemănării cu El; toate fiinţele omeneşti sunt în mod fundamental egale între ele în ceea ce priveşte natura şi vocaţia lor. Ele posedă deodată, actual şi potenţial, aceeaşi demnitate şi aceeaşi valoare: sunt chip al lui Dumnezeu, dar chip într-un continuu proces de asemănare cu Dumnezeu.
