Avortul

Exprimându-şi punctul de vedere cu privire la avort, Sfânta Biserica face acest lucru în conformitate cu învăţătura ei privind apariţia vieţii în general şi a vieţii umane, în special.

Potrivit Revelaţiei şi învăţăturii Bisericii, Dumnezeu a creat viaţa sub toate aspectele ei; viaţa omenească nu este produsul devenirii spontane a lumii, ci, pentru apariţia ei, Dumnezeu a avut o grijă deosebită: omul nu apare la porunca, ci în urma unui sfat şi a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat prin termenul de plăsmuire şi de suflare de viaţă. Viaţa omeneasca nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci mai ales de suflarea viu-făcătoare a lui Dumnezeu.

Aceasta dovedeşte faptul că omul nu este simpla fiinţa biologica („fiinţa vie” înzestrata cu suflet raţional), ci este deodată suflet viu (Facere, 2,7) şi trup omenesc viu. Aşa a apărut primul om (Adam), aşa au apărut, apar şi vor apărea – cu voia lui Dumnezeu – oamenii în istorie: suflete vii în trupuri vii. Omul este, aşadar, o fiinţă psiho-fizică ce a fost şi este creată de Dumnezeu după chipul Său (Facere 3,28), în vederea asemănării cu El; toate fiinţele omeneşti sunt în mod fundamental egale între ele în ceea ce priveşte natura şi vocaţia lor. Ele posedă deodată, actual şi potenţial, aceeaşi demnitate şi aceeaşi valoare: sunt chip al lui Dumnezeu, dar chip într-un continuu proces de asemănare cu Dumnezeu.

Viaţa omului este de la Dumnezeu şi se perpetuează prin intermediul fiinţelor omeneşti, potrivit celor rânduite de Dumnezeu.

De aceea, tot ceea ce este comis împotriva fiinţei umane este comis, într-o anumita măsura, împotriva voinţei lui Dumnezeu, după cum tot binele pe care-l facem unui semen de-al nostru este bine făcut lui Dumnezeu Însuşi: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (...), întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Mat. 25,40,45).

Întrucât viaţa nu este produsul hazardului, nici perpetuarea vieţii umane nu este efectul întâmplării sau exclusiv produsul eforturilor omeneşti; Omul se bucură de viaţa şi de puterea vieţii; are dreptul la viaţă, dar şi responsabilitatea de a respecta această viaţă, de a o apăra în orice împrejurare, ştiind că, în existenta istorică în trup omul îşi pregăteşte participarea la Împărăţia lui Dumnezeu.

Revelaţia (consemnată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie) ne oferă suficiente dovezi că ceea ce s-a zămislit în femeie este fiinţa omenească (nu simplu „produs de concepţie”), care nu exclude grija lui Dumnezeu şi care trebuie să se bucure de respectul datorat demnităţii umane. Cum Biserica are o grijă deosebită faţă de fiinţele umane neputincioase şi fără apărare, nu poate să nu se îngrijoreze cu privire la cele mai neputincioase fiinţe omeneşti, embrionii umani şi pruncii nenăscuţi.

Sfinţii Părinţii semnalează că, în orice fază ar fi produs, avortul rămâne pruncucidere; prin el, se încalcă porunca divina :” Să nu ucizi” ( Ieşire 20,13 ) şi este cu atât mai grav, cu cât constituie uciderea unei fiinţe umane aflată în imposibilitatea de a se apăra.

Biserica a considerat totdeauna drept păcat foarte grav, egal cu avortul în gravitate, şi luarea de medicamente cu scop avortiv, barierele mecanice ( steriletul şi anumite pilule, inclusiv RU 486 ) prin care se urmăreşte împiedicarea nidării ovulului fecundat pe pereţii uterului (acestea sunt tot practici avortive) şi medicamentele contraceptive.

Avortul şi toate practicile avortive sunt păcate grele pentru că:

prin ele se ucide o fiinţă umană şi se împiedică procesul firesc al procreării fiinţelor omeneşti;
prin ele este afectată demnitatea femeii;
ele prezintă riscul mutilării trupului femeii, al îmbolnăvirii şi morţii premature a mamei şi a femei tinere care nu trebuie redusa la nivelul de obiect al plăcerii bărbatului, nu trebuie batjocorită şi umilită în ceea ce îi este specific, anume feminitatea şi calitatea de mamă.

În cele din urma, aceste păcate ne exclud din Împărăţia lui Dumnezeu spre care năzuiesc creştinii.

Deşi societatea secularizată contemporană aduce justificări diverse ale avortului, justificări de cele mai multe ori, de ordin medical şi social, Biserica nu este indiferentă la această realitate îngrijorătoare şi tragică, întreţinută, uneori, de instituţii care se intitulează „caritative”, „umaniste” şi chiar „ medicale”.

Fiind în lume, Biserica nu este nerealistă şi nici superficială cu privire la motivele privind tendinţele de justificare a avortului.

Prin urmare,

Dacă viaţa mamei este pusă realmente în pericol prin sarcină sau naştere, ar trebui să fie acordată prioritate vieţii femeii, nu pentru că viaţa ei are o valoare mai mare în sine, ci datorită relaţiilor şi responsabilităţilor faţă de alte persoane, care depind de ea.
În cazul în care investigaţia genetica descoperă un copil nenăscut anormal, recomandarea este de a naşte copilul, respectându-i dreptul la viaţă, dar decizia o va avea familia, după ce acesteia i s-au adus la cunoştinţă de către medic şi de către duhovnic toate implicaţiile morale şi de întreţinere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificaţiei mântuitoare a prezenţei unei fiinţe handicapate în viaţa fiecărei persoane şi în viaţa comunităţii.
Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat mai întâi la nivelul educării cu privire la necomiterea acestor păcate. În cazul în care starea de graviditate s-a produs, copilul va trebui sa fie născut şi, după caz, înfiat.
Avortul nu poate fi niciodată justificat, moral, de starea economica a familiei, de neînţelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic.

Pentru prevenirea acestor grave păcate se consideră că este nevoie de un intens proces de mediatizare a gravităţii păcatului avortului ( luându-se în calcul toate aspectele lui medicale, psihologice, sociale, religioase ).

Prin întreaga activitate pastorală şi misionară, Biserica trebuie sa întreprindă un efort de educare a omului de azi cu privire la scopul sexualităţii umane şi să sensibilizeze toţi factorii care au ca obiect educarea populaţiei sau se îngrijesc de sănătate. Omul trebuie să înţeleaga ce înseamnă adevărata tandreţe şi dragoste, ajutându-l să-şi pună ordine în propria-i viaţa, în condiţiile sociale actuale.

De asemenea, societatea şi factorii de decizie politică şi administrativă trebuie sensibilizaţi să favorizeze crearea condiţiilor concrete ca femeia să nu mai fie umilită sau să se complacă în umilire (considerând-o normală) în propria ei specificitate.

Birourile de presă ale Patriarhiei Române
şi Arhiepiscopiei Bucureştilor