1. Prima întâlnire cu Părintele Teofil

Pr. S.: Preasfinţite Părinte Sofian, mă bucur că v-am găsit bine şi sănătos, aici la Műnchen, unde slujiţi de ceva vreme. Am venit cu drag în Germania să prezint ultima carte a Părintelui Teofil şi profit de această ocazie pentru a realiza un dialog cu Preasfinţia Voastră despre Părintele Teofil, dat fiind faptul că aţi fost mai mulţi ani ucenicul său de chilie. Aş vrea să ne daţi, aşa, o mărturie despre cum era Părintele în chilie, cum era în Mănăstire şi apoi cum era în ieşirile pe care le făcea, căci, cu siguranţă l-aţi însoţit de mai multe ori. Aş vrea însă să începem dialogul nostru de la întrebarea: Cum aţi aflat de Părintele Teofil şi dacă vă aduceţi aminte prima întâlnire sau prima întâlnire esenţială cu el?

PS S.: Eu am luat hotărârea să merg la mănăstire în timp ce eram în armată. Nu ştiam însă la care mănăstire şi, după ce m-am întors acasă, mama mea, care ajunsese la Sâmbăta, m-a îndrumat să merg acolo, îl cunoscuse pe Părintele Teofil. Cu acest gând, am vorbit cu preotul din sat de la noi, Părintele Gheorghe Răţulea – satul meu se numeşte Băcel, este undeva în judeţul Covasna, lângă Prejmer, între Braşov şi Sfântu Gheorghe. Părintele Răţulea fusese coleg la facultate, la Teologie la Sibiu, cu Părintele Teofil, şi când m-am dus să îi spun că aş vrea să merg la Sâmbăta, a subliniat că acolo este cineva care m-ar putea îndruma. Se referea la Părintele Teofil.

Deci am plecat cu oarecare încredere de acasă, că mă duc la mănăstire la cineva care mă poate ajuta. Am mers la Sâmbăta la scurt timp după terminarea armatei. Am venit acasă în 12 februarie 1990, iar în 17 februarie am plecat la Sâmbăta să văd dacă m-ar primi la Mănăstire. Bineînţeles că m-am dus şi la Părintele Teofil. L-am găsit în chilie la dânsul. Erau şi alţi credincioşi în hol, locuia la stăreţia veche atunci. Am intrat la Părintele şi i-am pomenit de gândul meu, că aş vrea să rămân la Sâmbăta, iar el mi-a spus: „Dragă, la noi e ca la Junimea, vine cine vrea, rămâne cine poate.” Mi s-a părut un pic aspru, un pic distant, parcă, atunci, la prima întâlnire, nu-mi amintesc ce am mai vorbit cu acest prim prilej. După aceea m-am întors acasă şi am revenit la sfârşitul lunii februarie, în data de 27, definitiv, la Sâmbăta. Încet, încet l-am cunoscut mai bine pe Părintele Teofil, în viaţa de zi cu zi a Mănăstirii.

2. Cum a ajuns ucenicul de chilie

Pr. S.: Cum aţi ajuns ucenicul de chilie al Părintelui Teofil?

PS S.: După ce am mers la Sâmbăta, o femeie care făcea curăţenie atunci la Părintele Teofil, doamna Marcu – ea era la bucătărie, la muncitori –, după câteva săptămâni, văzându-mă – eu fusesem rânduit de Părintele Stareţ să ajut la bucătărie –, m-a întrebat dacă aş vrea să fac curat la Părintele în chilie, iar eu am primit lucrul acesta cu mare bucurie. Poate aş putea să adaug aici faptul că, având o soră nevăzătoare acasă, de care am avut grijă după puterile mele cât am stat acasă, m-am văzut cumva trimis de Dumnezeu să fiu lângă Părintele Teofil, un alt nevăzător. Şi, mai târziu, când am plecat de la Sâmbăta să vin în Germania, chiar el mi-a spus: „Să ştii că lucrul acesta n-a fost chiar întâmplător.”

Deci doamna Marcu m-a întrebat dacă aş vrea, iar eu am acceptat cu bucurie mare faptul acesta de a face curăţenie la Părintele Teofil. Am văzut-o ca pe o favoare din partea lui Dumnezeu şi chiar din partea Mănăstirii. Şi aşa am început să-i fac curat, să-i văd trebuinţele, necesităţile pe care le avea, şi ne-am apropiat tot mai mult.

La spovedit am început să merg de la început la Părintele, că era deja duhovnicul cel mai - ştiu eu -, să nu zic renumit, dar cumva cel mai căutat de credincioşii din afară. Era, la momentul respectiv, şi Părintele Serafim, dar dânsul intrase într-o perioadă mai cu umbră, nu mai era aşa conştient de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Părintele Teofil era cel mai căutat, cum zic, de credincioşi, şi am mers cu deplină încredere la dânsul, la spovedit.

Aş putea să amintesc acum un alt episod. Părintele din sat, ştiind că eu vrusesem să dau la Teologie, mi-a spus că, dacă mă duc la mănăstire, să le spun să mă trimită la Teologie, la facultate. Când m-am dus la spovedit la Părintele, i-am spus lucrul acesta şi el, bineînţeles, încă necunoscându-mă, crezând poate că sunt un traseist mi-a spus: „Dragă, aici te trimitem noi când hotărâm noi!” Şi eu am zis: „Bine, Părinte, cum spuneţi.” Eu nu mă dusesem cu gândul să fac neapărat Teologia, preotul din sat mă sfătuise aşa.

După vreo doi ani, îmi spune Părintele Teofil: Dragă, tu trebuie să mergi la Teologie! Numai că eu nu prea aveam atunci timp să învăţ, şi îi spun: „Părinte, m-aş duce, dar nu am timp să învăţ.” Iar el îmi răspunde: „Dragă, să faci studii teologice îţi trebuie două lucruri: minte şi timp! Degeaba ai timp dacă n-ai minte şi degeaba ai minte dacă n-ai timp!” Eu: „Bine, Părinte, aşa este, dar de unde să iau timp?” Că minte consideram amândoi că aş avea, dar nu prea era timp. Însă s-a mai găsit şi un pic de timp şi am ajuns şi la Teologie în cele din urmă.

3. Primirea numelui de Serafim

Pr. S.: Aţi amintit de Părintele Serafim, să le spunem celor care ne ascultă că e vorba de Părintele Serafim Popescu, cel care a fost şi duhovnicul Părintelui Teofil, aproape cincizeci de ani, după cum mărturisea însuși Părintele. Cum s-a ajuns să primiţi numele de Serafim la călugărie?

PS S.: După cum am spus, eu am mers la Mănăstire în 27 februarie 1990, iar la Crăciunul aceluiaşi an, Părintele Serafim a trecut la cele veşnice. La câteva luni după asta, în 1991, Părintele Stareţ a considerat că este bine să mă mut în chilia în care locuise părintele Serafim la Stăreţie, pentru că tot făceam curat la Părintele Teofil, şi aşa s-a extins aria în care trebuia să fac curăţenie la aproximativ întreaga Stăreţie. Pentru că locuiam acolo, în chilia Părintelui Serafim, nu ştiu cum a decis în cele din urmă ÎPS Serafim, care a fost la călugărie şi care m-a călugărit, de fapt. Cred că acesta a fost unul din motivele principale, dar şi dragostea ÎPS Serafim pentru Sfântul Serafim de Sarov. Toate acestea s-au adunat la un loc.

4. Câteva aspecte din viața Părintelui Teofil

Pr. S.: Când s-a mutat obştea în noua incintă a Mănăstirii?

PS S.: În anul 1993, în august, Mănăstirea a fost sfinţită de Patriarhul ecumenic, iar mutarea a început înainte de august. O parte s-a mutat înainte, o parte după.

Pr. S.: Şi atunci aţi rămas în continuare lângă Părintele?

PS S.: Da, am rămas lângă Părintele, în sensul că m-am mutat împreună cu el, pentru că dânsul avea un loc unde trebuia să se mute în noua incintă, să fie aproape de credincioşii care îl căutau acolo, la biserică, şi atunci m-am mutat împreună cu el într-un apartament. Practic, apartamentul avea două camere, într-una stătea Părintele, iar într-una stăteam eu.

Pr. S.: Erau două chilii și un hol unde de multe ori îi primea pe credincioşi. Cum era Părintele Teofil în chilie, câţi ani aţi stat cu el?

PS S.: Cu întreruperile de rigoare, în care eu am fost şi la studii, la Sibiu, după aceea în Elveţia, am stat din 1991, când m-am mutat la Stăreţia veche, până în 2002, când am plecat de la Mănăstire. Cum era Părintele Teofil în chilie? Aş prezenta mai multe aspecte, poate, care ţin de personalitatea omului. Întâi, era foarte ordonat, aş zice, nu doar în ordinea lucrurilor din chilie, pe care trebuia să ştie foarte bine unde le-a pus, poziţia exactă, ca să le poată găsi, ci şi în ordinea lăuntrică. Era un om al ordinii şi de aceea şi cerea ordine din partea celorlalţi oameni care îi solicitau îndrumarea. În ce anume consta acest lucru? În faptul că avea un program de viaţă destul de bine conturat pe care îl respecta, avea principii de viaţă după care se ghida, avea un mod anume de a se purta. Deci acesta ar fi primul aspect, ordinea.

După aceea, aş aminti dragostea de Dumnezeu, din care izvora dorul lui după citire în Noul Testament, după dialog cu Dumnezeu, în rugăciune, şi după citirea a diferite cărţi cu conţinut duhovnicesc, cu conţinut de spiritualitate sau cultură în înţelesul larg. Cum spunea Părintele, s-a ajutat în viaţă de două lucruri: de credinţă şi de cultură. În întreaga sa viaţă s-a folosit în continuare şi a cultivat cultura, pentru că ştiţi cum spunea: „Cu credinţa e ca şi cu cultura, dacă te ocupi de ea, îţi prieşte, dacă nu, o pierzi şi pe aia pe care credeai că ai avut-o.” Deci această dragoste de Dumnezeu, manifestată în cele ce am spus şi, după aceea, pe lângă ordinea şi seriozitatea în care părintele trăia, avea şi o oarecare copilărie, aş zice, un mod spontan şi copilăresc de a se purta în unele împrejurări. De exemplu, poate vă aduceţi aminte, când avea acei clopoţei la uşă şi ieşea să meargă la rugăciune şi dădea cu capul un pic să facă clopoţeii să sune. Sau avea ceasul deşteptător cu cocoş şi se bucura, sau se bucura când ceasul îi spunea ora exactă şi tot felul de astfel de lucruri. El trăia bucuria şi, un lucru foarte important, se bucura cu orice om. Chiar am amintit acum, de curând, faptul că şi atunci când veneau, de exemplu, nişte ţigani să-l colinde, colinda cu ei. Era o femeie, Veta de la Viştişoara, şi există chiar un videoclip pe internet în care Părintele colindă cu Veta nişte colinde ţărăneşti de acolo, din zonă. Colinda pentru bucuria întâlnirii şi pentru bucuria de a spune o colindă. Deci avea o relaţie foarte firească cu orice om care venea spre el.

5. Programul unei zile de mănăstire

Pr. S.: Spuneaţi că era ordonat şi că avea principii. Care era aşa, în general, programul unei zile a Părintelui Teofil?

PS S.: Părintele se trezea dimineaţa la orele 3:00-4:00 şi, după programul de dimineaţă, îşi făcea pravila de rugăciune, care însemna cam o oră, îşi făcea rugăciunile de seară şi de dimineaţă, citea la Psaltire şi îşi făcea rânduiala de împărtăşanie, pentru că se împărtăşea cam în fiecare zi, şi atunci când nu slujea. Slujea miercurea, vinerea, sâmbăta şi duminica, iar în celelalte zile nu slujea, dar se împărtăşea, pentru că Liturghie era zilnic, deci se împărtăşea zilnic. Doar când exista o problemă, era plecat undeva, atunci nu se împărtăşea. Dar la Sâmbăta când era, programul lui zilnic implica şi pregătirea de împărtăşanie şi împărtăşania.

Pr. S.: Le avea scrise în Braille sau le ştia pe de rost, rugăciunile acestea, ce ştiţi?

PS S.: Le avea scrise în Braille şi le citea în Braille, mă refer la rugăciunile de la împărtăşanie şi la Psaltire. Chiar dacă ştia unii psalmi pe de rost sau şi unele părţi din rugăciunile de împărtăşanie, le citea în Braille, şi l-am găsit de multe ori stând în genunchi şi citind la masă în Braille, rugăciunile. Era modul lui de a se ruga, cu textul în faţă pe masă. Stătea în genunchi în faţa mesei şi citea rugăciunile cu degetele în sistemul Braille.

Deci dimineaţa, după ce termina cu rugăciunile, citea din Noul Testament şi din diferite cărţi, citea sau asculta, mai ales în ultima parte a vieţii, sau în a doua parte a vieţii. Pe lângă cărţile pe care şi le procura în Braille, majoritatea acestora procurate din Germania şi fiind, prin urmare, în limba germană, chiar spunea: „Dumnezeu vorbeşte cu mine în limba germană.” Pentru că Biblia o avea în germană, asculta şi multe cărţi pe care i le înregistrau prietenii sau cunoscuţii. Şi eu i-am înregistrat unele cărţi pe casete. După ce termina programul acesta sau i se epuiza timpul, Părintele mergea la biserică. Poate că ar fi frumos să mai amintesc acel lucru pe care îl spunea, anume că, atunci când îşi făcea rugăciunile, dacă îi venea în minte o poezie, spre exemplu de Zorica Lațcu, i-o spunea lui Dumnezeu şi zicea: „Doamne, aşa că-i faină?” Şi se bucura să vorbească cu Dumnezeu, să-i spună bucuriile lui, să-i spună stările lui, să aibă un dialog adevărat cu Dumnezeu, să nu fie rugăciunea doar o simplă formalitate. Spun acest lucru şi pentru cei care, chiar şi la Părintele, veneau asupriţi de faptul că au de recuperat pravila de cu o sută de zile in urmă, ori aşa ceva. Nu e cazul să se facă, ci trebuie să stăm de vorbă cu Dumnezeu în rugăciune. Să nu ne punem problema că Dumnezeu acum stă să ne numere rugăciunile sau rânduielile de rugăciune pe care le-am făcut sau nu le-am făcut.

Pr. S.: În pravila aceasta de dimineaţa intra şi Rugăciunea lui Iisus, ce ştiţi?

PS S.: Nu totdeauna, depinde şi de timpul pe care îl avea la dispoziţie şi de ceea ce pregătea, dar în cazul în care era disponibilitate în ceea ce priveşte timpul, intra şi Rugăciunea lui Iisus. După aceea mergea la biserică. Erau două-trei ore de slujbă în biserică. Vara se începea la 6:00, iar iarna la 7:00. Cam acesta a rămas programul în ultima perioadă. După slujbă, dacă nu interveneau spovedanii, mergea la chilie. Gusta ceva dimineaţa, în general în timpurile mai recente nu mai era masă de dimineaţă. Când am mers eu la mănăstire, în 1990, atunci era masă şi dimineaţa, deci mergeam la masă, iar Părintele, în general, era punctual. Mai lipsea seara, şi mai ales pentru a asculta ceva la radio, ceva ce nu putea să asculte altcândva. De exemplu, venea la masă însoţit de Părintele Serafim Popescu, veneau amândoi, chiar dacă Părintele Serafim era mai bolnav sau mai neputincios, în programul Mănăstirii era foarte bine integrat. Şi îl chema Părintele Serafim pe Părintele Teofil: „Hai, vii la masă?” „Nu.” „Dar ce faci?” „Rămân în chilie.” „Dar ce mănânci?” „O piesă.” El stătea să asculte o piesă de teatru! Şi renunţa la masă pentru asta, şi avea modul acesta cu umor de a prezenta lucrurile.

Pr. S.: Ştiu că mai târziu, când a început să se prindă Radio Trinitas la Sâmbăta – o vreme s-a prins şi Radio Reîntregirea –, mai stătea şi asculta emisiuni înregistrate, unele chiar cu Sfinţia Sa.

PS S.: Da, cum îşi asculta şi predicile, pentru a se verifica şi pentru a se bucura pentru unele gânduri pe care i le-a adus Dumnezeu în minte atunci când a predicat. Deci, după masa de dimineaţă sau gustarea de dimineaţă, îşi continua citirea la chilie. Era un moment când, dacă eram disponibili noi, cei din jur, îi citeam şi corespondenţa, dacă nu, făceam asta după slujba de seară, nu chiar în fiecare zi, ci la câteva zile, pentru că se adunau scrisori şi trebuia cineva să i le citească.

Pr. S.: Părintele răspundea la corespondenţa, a întreţinut o corespondenţă?

PS S.: Da, a întreţinut o corespondenţă, când erau lucruri serioase, răspundea. Dacă considera că n-ar fi necesar, în astfel de cazuri nu mai răspundea. De exemplu, existau şi oameni mai bolnavi psihic, să zicem, care îi scriau. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, a primit o scrisoare de la o femeie care i-a spus că a visat moartea şi cum era moartea şi părintele zice: „Uite, dacă femeia asta ar fi fost nemţoaică, ar fi visat un bărbat, pentru că în limba germană cuvântul moarte este de genul masculin!” La cazuri din astea nu mai răspundea, dar unde erau lucruri serioase se străduia să răspundă. Şi răspundea bătând scrisorile la maşină, acesta era iarăşi un lucru pe care îl făcea în timpul dimineţii, până la masa de prânz.

La masa de prânz venea, în general, totdeauna, şi după masă avea un program de odihnă de o oră-două, în general între 2:00 şi 4:00 după amiaza, în caz că nu existau alte urgenţe. Pentru că el era totdeauna la dispoziţia credincioşilor. Şi în anumite momente din timpul slujbei, asta mai ales în afara Liturghiei. La Liturghie, dacă era cazul, spovedea doar în prima parte, până la Heruvic, în timpul Heruvicului venea întotdeauna în biserică pentru a participa la restul Liturghiei şi întrerupea orice activitate. Poate e bine să spun un lucru care m-a marcat şi mi-a fost exemplu pentru toată viaţa. Părintele insista mult ca slujba să fie ţinută la înălţimea ei. Şi ca în timpul slujbei să nu facem orice ne vine nouă în minte atunci, ci să facem doar slujba, să avem conştiinţa că stăm înaintea lui Dumnezeu. Şi insista de exemplu, ca pomelnicele care veneau de la credincioşi, să le pomenim în timpul utreniei, seara, sau în timpul ceasurilor şi al acatistului, dimineaţa, dar când începe Liturghia să fim cu toţii atenţi la Liturghie şi să trăim Liturghia.

Şi un alt lucru care m-a marcat, îl spun acum. Era într-o duminică, şi un credincios, eram chiar la început, mi-a dat un pomelnic să i-l duc Părintelui Teofil. Şi eu, cu cea mai bună intenţie – bineînţeles că nu-l putea citi atunci, trebuia să i-l dicteze cineva acasă, să şi-l transcrie, dar nu ştiam lucrurile acestea –, m-am dus să i-l dau. Părintele a ridicat capul, aşa, dându-l pe spate, cum făcea când existau lucruri care îl impresionau profund, şi mi-a spus: „Dragă, aşa ceva să nu mai faci niciodată! După ce a început Liturghia, să nu mai vii cu de-astea la mine!” Am luat aminte şi m-am străduit şi eu în continuare să fiu prezent la Liturghie doar pentru Liturghie şi să transmit acest lucru şi altora.

După pauza de odihnă, îşi relua iarăşi citirea sau scrisul, putea să scrie articole sau tot felul de alte lucruri, până la slujba de seară. După slujba de seară, era din nou masa, şi după masă Părintele fie răspundea la scrisori, fie scria articole sau citea, sau asculta unele emisiuni religioase, sau îşi asculta predicile, sau se mai ducea pentru anumiţi credincioşi, dacă erau solicitări, după care se culca, relativ devreme, în jurul orei 10:00, pentru a începe a doua zi programul.

6. Chilia Părintelui Teofil

Pr. S.: Preasfinția Voastră, cum arăta chilia Părintelui Teofil, ce avea Părintele în chilie, așa, pentru cei care nu au ajuns acolo?

PS S.: La Părintele Teofil era relativ simplu, aş zice. Era masa de lucru, patul, două dulapuri albe pentru haine şi pentru alte diferite lucruri. Avea, era o caracteristică a Părintelui, un spălător cu un lighean pe care l-a păstrat după ce ne-am mutat în incinta nouă, unde era aproape chiuveta. Prefera să-l aibă şi pentru diferite lucruri pe care le primea, câte ceva de mâncare, ca să poată să spele în chilie la el mai uşor, se învăţase aşa. În dreptul patului, avea două icoane mari de lemn, vechi, probabil din secolul al XIX-lea, şi un raft plin cu cărţi în Braille. Avea şi alte cărţi, normale, pentru văzători, pe care i le citeau alţii.

Pr. S.: Cu timpul s-au făcut rafturi şi în holul de la intrare, pentru că deja avea Părintele multe cărţi de-ale Sfinţiei Sale.

PS S.: Şi s-au adunat multe casete, asta şi în chilie şi pe hol, cred că este omul cu cele mai multe casete din câţi am cunoscut, n-am mai văzut la nimeni să aibă atât de multe. Practic, tot ce vorbea dânsul, conferinţe sau dialoguri duhovniceşti, înregistra. Şi atunci, din anii ’80 şi până în 2009 s-au strâns sute sau poate mii de casete, nu ştiu exact.

Pr. S.: În ultima vreme, Părintele avea deja un aparat digital şi chiar şi un MP3 player, era cumva la curent cu tehnica.

PS S.: Da, da! Cred ca pe acestea era un pic mai greu să le mânuiască, nu-mi dau seama cum proceda, eu era deja plecat în acea perioadă. Cât am fost eu la Mănăstire, era doar cu un casetofon cu casete normale, şi apoi cu nişte casete mai mici, care apăruseră chiar atunci.

Pr. S.: Da, într-adevăr, era impresionant Părintele la conferinţe, când îşi scotea reportofonul. Când auzea acel clic pe care îl făcea caseta când se termina, se oprea din cuvântare, întorcea caseta şi apoi aştepta un pic sau relua din ceea ce spusese, ca să prindă toată conferinţa.

PS S.: Sau când cineva punea o întrebare şi o punea pe un ton mai încet, spunea: „Dragă, zi mai tare, să te audă şi casetofonul!”

7. Cărţile preferate

Pr. S.: Ce cărţi îi erau mai la suflet Părintelui Teofil?

PS S.: Cel mai la suflet i-a fost, desigur, Noul Testament, din care citea zilnic. La suflet i-a fost, de asemenea, Psaltirea, din care citea iarăşi aproape zilnic. Spunea cu regret că au trecut anii de demult în care mergeai la un părinte la chilie, îl găseai, dacă era preot, cu epitrahilul la gât, dacă era monah, în genunchi, citind la Psaltire. În vremea aceasta din urmă, călugării nu mai sunt aşa rugători. Îşi fac pravila şi după aceea consideră că e destul. În vremurile dinainte, pe care le-a prins Părintele, la Mănăstire, părinţii se rugau de câte ori prindeau un moment liber, pentru că nu era atâta împrăştiere câtă este acum.

Părintele aprecia mult cartea Urmarea lui Hristos, de Thomas a Kempis, din care iarăşi citea regulat. În rest, citea din Pateric, asculta Filocaliile pe care le avea înregistrate şi din care a şi vorbit atât de mult.

Pr. S.: Avea şi anumite volume preferate din cele douăsprezece Filocalii?

PS S.: Volumul 4, volumul 9, Scara Sfântului Ioan Scărarul, şi volumul 11, pe care le şi recomanda oamenilor să le citească, pentru că se ocupă de chestiuni mai practice, pe când în celelalte lucrurile sunt prezentate mai teoretic un pic şi sunt mai greu de reţinut, sau poate chiar mai greu de înţeles uneori. Pot să spun din experienţa mea că m-am dus la Mănăstire şi, învăţat cu stilul acesta practic al Părintelui de a se raporta la Dumnezeu, nu de a face teorii, am fost cu totul surprins când, în anul I la Teologie, ni s-a vorbit imediat despre Evagrie Ponticul, despre Macarie Egipteanul şi despre teorii referitoare la vederea lui Dumnezeu. Eu am rămas foarte mirat, pentru că în Mănăstire vedem oameni care îl caută pe Dumnezeu şi care nu vorbesc de aşa lucruri înalte. Ori, la Teologie, chiar dacă şi acolo oamenii îl caută pe Dumnezeu, studenţii erau un pic mai în duhul lumii decât cei din Mănăstire, şi vorbeau despre lucruri aşa înalte fără ca să se preocupe de ele, iar asta un pic m-a derutat…

8. Rugăciuni în Braille şi cum era Părintele Teofil la slujbe

Pr. S.: Preasfinția Voastră, ce rugăciuni avea Părintele în Braille? Ați amintit de Psaltire, avea și alte rugăciuni sau slujbe în limbajul Braille?

PS S.: În limbajul Braille avea rugăciunile de seară și de dimineață, nu știu dacă avea întregul Ceaslov, cred că nu, cred că aceste rugăciuni le-a învățat de pe benzi, mă refer la Ceasuri. După aceea și alte rugăciuni din slujbă le-a învățat după înregistrări. Pentru că, în Braille, Părintele avea mai mult literatură sau scrieri în limba germană. Și cărțile de cult nu erau traduse în germană, nici măcar ca și cărți obișnuite.

Pr. S.: Părintele știa și să scrie în limbajul Braille, nu avea și mașină? Ce și-a transcris Părintele în limbaj Braille, ce cărți?

PS S.: Asta nu aș putea să vă spun acum, ce cărți sau ce rugăciuni și-a transcris. Știam cîndva...

Pr. S.: Cum era Părintele Teofil la slujbe? Știu și eu, când veneam pe la Sâmbăta, că era foarte punctal. Dar cum participa la rugăciune?

PS S.: Da, aș zice că era punctual în tot ce făcea, implicit la slujbe. Iar la slujbe era foarte serios. Cine și-l amintește știe că stătea așa, puțin încruntat, și spunea rugăciunile, pentru că se concentra să își amintească textul, câteodată. Dar avea o seriozitate, pentru că avea conștiința că, în slujbă, stă în fața lui Dumnezeu. Și participa prin faptul că spunea unele rugăciuni pe care le învățase pe de rost, prin faptul că cânta, asta mai ales în prima parte a vieții. Prin anii ’93, s-a început, la Sâmbăta, introducerea muzicii psaltice. Părintele știa să cânte pe modelul cunțan, și cu această tendință, cumva, muzica cunțană a fost restricționată. Părintele s-a supus acestei rânduieli din Mănăstire, deși îi plăcea foarte mult să cânte în cunțană; în psaltică nu mai putea să învețe la vârsta sa. Cânta cu multă bucurie, se revărsa când cânta o cântare, și avea unele preferate. De exemplu, una din stihirile din al doilea rând de sedelne, de la glasul V: „Doamne, după învierea Ta cea de trei zile, Petru a zis către Tine: «Femeile au luat îndrăzneală, iar eu m-am temut. Tâlharul, Dumnezeu te-a cuvântat, iar eu m-am lepădat de Tine!»” Îi plăcea atât de mult să cânte stihira asta sau alte stihiri, sau din cântările Învierii. Sau spunea icosul Învierii: „Pe Soarele cel mai înainte de soare, întâmpinatu-L-au ca pe o zi, către dimineață, femeile mironosițe!...” Spunea cu atâta bucurie, trăia din plin rugăciunile acestea.

Pr. S.: Știa tropare, tropare de obște...

PS S.: Știa foarte multe texte de slujbă: tropare, condace la sfinți, la praznice împărătești, la multe alte sărbători. Îmi amintesc ceva frumos. Când nu existau cântăreți la biserică și Părintele nu știa un anumit text care trebuia cântat, cineva îi șoptea la ureche textul, iar el cânta după șoaptele pe care le primea în ureche. Și eu am făcut acest lucru de multe ori, îi șopteam textul la ureche.

Pr. S.: Deci cel care șoptea era canonarul din muzica psaltică...

PS S.: Exact, canonarul acest rol îl avea la început, călugării nu știau să citească, iar el le spunea textul și ei îl cântau. La fel făceam și cu Părintele Teofil, și se punea problema dacă este bine să citești textul mai fără intonație sau să-l citești cu intonație. Mie îmi plăcea cumva să citesc frumos și l-am întrebat pe Părintele... Era atunci un caz de înmormântare, un călugăr trecuse la cele veșnice și era pus în biserică pentru privegherea care se face înainte de înmormântare. Și Părintele a zis: „Dragă, să te uiți cum o să citesc eu la Psaltire!” Și atunci s-a revărsat într-o citire la Psaltire în care folosea toată intonația pe care putea să o folosească, și citea ca și cum stătea de vorbă cu Dumnezeu! Foarte, foarte frumos, având grijă la intonație, pentru că, în slujbe, fiind și slujbele lungi, de multe ori se citește așa, un pic cursiv, fără să se aibă prea mare grijă la o anumită intonație.

Pr. S.: Oricum, știu că Părintelui îi plăcea ca slujbele să fie citite clar, să se cânte clar, să se înțeleagă textul slujbei.

PS S.: Da, pentru ca omul să rămână cu ceva din slujbă, să se poată bucura de comorile ortodoxiei, cum le numea, existente în slujbă, să-și îmbogățească mintea cu gânduri din gândurile lui Dumnezeu, cum spunea. La Mănăstire, la noi, era foarte supărat când cineva nu citea destul de tare și de clar, intervenea imediat. Eram odată la o mănăstire de maici, și Părintele zice: „No, uite ce fac aici la strană, numai „aaaaa” se aude, nu înțelegi nimica. De ce nu citesc oare cum trebuie?”

Pr. S.: Cum reacționa Părintele, de exemplu în Mănăstire, cum intervenea?

PS S.: La Mănăstire, la noi, zicea imediat: „Dragă, zi mai tare!” Îi spunea chiar dacă era în cealaltă strană, destul de dur într-un fel, pentru că celălalt se putea să nu primească foarte cu bucurie acest lucru. Dar Părintele spunea despre el însuși că nu este un om comod, deși se spune că a fost un om al bucuriei. Și într-adevăr a fost, dar a fost și un om al seriozității, al lucrului făcut corect, cum spunea că l-a învățat tatăl său: „Dragă, când faci un lucru, să-l faci așa să nu mai trebuiască să lucre cineva după tine!” Și atunci pretindea asta și din partea celorlalți, și când vedea că undeva nu se lucrează corect, intervenea și cerea să se facă lucrul așa cum trebuie.

9. La liturghie

Pr. S.: Cum era Părintele Teofil la Liturghie, cum se pregătea, cum făcea pomenirile la proscomidie?

PS S.: Pregătirea pentru Liturghie începea la chilie, prin citirea canonului. Dacă se întâmpla să nu îl poată citi pe tot, pentru că era într-o misiune tot cu caracter duhovnicesc, nu-şi făcea probleme că nu a apucat să-l citească în întregime, pentru că ştia că se află tot în slujba lui Dumnezeu. În cadrul Liturghiei, după aceea, la proscomidie, Părintele pomenea tot timpul, fiind ajutat de un preot slujitor, numele celor care îi cereau să îi pomenească, iar un preot, altul, care vedea, scotea părticelele, miridele pentru vii şi pentru morţi, pentru cei pe care îi pomenea Părintele Teofil. La Liturghie, cei din jur erau avizaţi să-l ajute, mai ales când nu era la Mănăstire, unde cunoştea foarte bine biserica. Iar când slujea împreună cu cineva, nu trebuia să mai fie ajutat practic deloc, pentru că se descurca. Doar atunci când slujea în sobor trebuia condus pe după Sfânta Masă, ca să îi fie mai uşor, dar s-ar fi putut descurca şi singur, însă ne bucuram şi noi să îl ajutăm, cum se bucurau toţi cei care îi erau aproape să-i poată fi de ajutor. Practic, el putea să slujească cu un preot în Mănăstire, fără alt ajutor. Când mergea undeva unde nu cunoştea biserica, atunci trebuia cineva să-l conducă, mai ales la vohodul mic şi vohodul mare, sau când sunt alte mişcări care implică deplasarea în altar sau în biserică, atunci trebuia să-l conducă cineva.

Pe lângă seriozitatea care o avea Părintele la slujbă, el se bucura de slujbă, se bucura de întâlnirea cu Domnul Hristos şi, mai ales în ultima parte a vieţii, încerca să transmită această bucurie şi celor care erau în biserică. Mă bucuram şi eu, şi am încercat să învăţ din asta. Mă bucuram foarte mult când ne spunea cu acel zâmbet pe buze: „Pace tuturor!” Atâta era de frumos şi dătător de nădejde acel „Pace tuturor!”, era cu adevărat o urare, o dăruire de pace către ceilalţi, nu era o simplă formulă de rugăciune, de ritual, ci toată slujba o considera un dialog cu Dumnezeu făcut ca să fie ajutaţi toţi cei din biserică să aibă acelaşi dialog cu Dumnezeu. De aceea insista ca slujba să fie făcută la înălţimea slujbei, acesta era un gând important al Părintelui, să nu coborâm lucrurile lui Dumnezeu la nivelul omului. Slujba s-o ţinem ca pe un lucru al lui Dumnezeu, nu al nostru, şi să nu impietăm slujba cu neputinţele sau cu mizeriile noastre omeneşti. Dacă, de exemplu, doi părinţi aveau ceva unul cu celălalt şi ar fi vrut să-şi regleze conturile în timpul slujbei, Părintele insista pe faptul că aceasta nu se face în timpul slujbei, ci, eventual, după. Dacă au ceva să îşi spună, să rezolve problema după aceea. Dar în timpul slujbei să se poarte ca în faţa lui Dumnezeu, pentru că slujba nu e a noastră, slujba e a lui Dumnezeu.

Pr. S.: Cum era Părintele în acel moment important din Liturghie, sărutarea păcii?

PS S.: Era un moment în care Părintele se revărsa cu toată dragostea şi în care, iarăşi, nu împlinea o formulă de ritual, ci îl îmbrăţişa sau îi îmbrăţişa pe preoţii cu care slujea împreună, şi avea şi un mod special de a-i îmbrăţişa şi de a-şi revărsa în felul acesta dragostea către ceilalţi.

10. Slujbe la care participa Părintele Teofil

Pr. S.: Preasfințite Părinte Sofian, ni l-aţi descris până acum pe Părintele cum era în chilie, ca şi rugător, şi la Liturghie. Pe lângă spovedanie, asupra căreia aş vrea să revenim, ce alte slujbe mai ştia Părintele şi la ce alte slujbe mai participa?

PS S.: Părintele participa la toate slujbele care se făceau la mănăstire. Ştia Ceasul al Nouălea, în totalitate, pe de rost, ştia părţile fixe din vecernie pe de rost şi, în general, când avea posibilitatea, zicea la începutul vecerniei Psalmul 103, şi îl zicea aşa, cu bucurie! Părintele ştia, ştiuse, mai bine zis, şi Ceasurile al Treilea şi al Șaselea pe de rost, pentru că în tinereţe fusese nevoie de cineva care să spună la strană mai mult şi atunci le învăţase şi le zicea. Către bătrâneţe le mai uita, nu le mai putea zice aşa de bine.

Pr. S.: Trebuie să spunem că Părintele a învăţat Psalmii după o traducere a lui Gala Galaction care e un pic diferită de ceea ce avem noi acum în Biblia Sinodală.

PS S.: Este un pic mai poetică traducerea lui Gala Galaction, şi în multe locuri mai frumoasă, prin urmare. De aici a luat şi expresia aceea „zâmbetul lui Dumnezeu” din Psalmul 19, unde se spune despre Dumnezeu „Cu zâmbetul feţei Tale l-ai umplut de bucurie” pe proorocul David, se înţelege lucrul acesta.

În continuare, cu slujbele: Părintele ştia Ceasul Întâi; seara, la noi, după Utrenie se făcea Ceasul Întâi. Şi, de la Utrenie, ştia Psalmii de la început, Psalmii de la Laude, Doxologia, precum şi părţile fixe din slujbele zilnice. După aceea, participa foarte des la Sfântul Maslu şi ştia pe de rost unele citiri din Apostol, cum era a treia, unde se citeşte imnul dragostei din Epistola 1 către Corinteni. Ştia Rugăciunea a doua şi Rugăciunile a şasea şi a şaptea din rânduiala Sfântului Maslu, pe care le şi spunea atunci când veneau credincioşi cerându-i rugăciune, şi, de multe ori, cu cazuri de boală. Pe lângă alte rugăciuni pe care le ştia, folosite la diferite trebuinţe pentru credincioşi, completa şi cu rugăciunile acestea de la Sfântul Maslu.

Pr. S.: Ştiu că participa mult şi la slujba înmormântării, era chemat mai ales prin satele sau oraşele din apropiere.

PS S.: Da, şi ştia şi de acolo părţi din slujbă pe de rost, bineînţeles că binecuvântările morţii ca şi binecuvântările Învierii din slujba Utreniei le ştia pe de rost şi îi plăcea să le cânte pe cunţană. El avea mare bucurie din faptul acesta de a cânta, şi când avea prilejul să cânte, se revărsa în cântare.

11. Părintele Teofil ca duhovnic

Pr. S.: Am spus că aș vrea să ne oprim în mod special asupra Părintelui Teofil ca și duhovnic. Ați spus că l-ați ales ca duhovnic de când v-ați dus acolo. Cum era Părintele atunci când vă spovedeați la dânsul? Și, în general, când spovedea?

PS S.: Părintele era aspru și bun. Era foarte sever, pe de o parte, cum am mai spus, nu se juca cu lucrurile lui Dumnezeu, cerea seriozitate, cerea să te ții de program, să te ții de îndrumarea pe care ți-a dat-o, și cumva te și mustra, dacă nu făceai lucrul ăsta. Pe unii i-a mustrat destul de serios. Îmi aduc aminte că a venit un tânăr și i-a mărturisit că făcuse ceva păcate, și Părintele s-a ridicat în picioare - ulterior și el s-a mirat de reacția asta - și i-a spus: „Ieși afară!” După aceea a venit înapoi tânărul și l-a primit Părintele, și l-a îndrumat, dar avea și niște reacții spontane dictate de dragostea de Dumnezeu și de credința pe care o avea, cât şi de firea sa, bineînţeles. Așadar, și cu mine era la fel, pe de o parte era aspru și ținea la rânduiala din Mănăstire, am spus cum s-a purtat atunci când i-am pomenit că vreau să dau la Teologie, iar, pe de altă parte, căuta să transmită ceva din bunătatea lui Dumnezeu prin modul în care se purta. Era foarte bucuros ca cineva să trăiască o viață în legătură cu Dumnezeu, după voia lui Dumnezeu, să constate un progres în viața cuiva. Îmi amintea mereu, acum cu referire la mine, cuvântul acesta pe care i-l spusese Părintele Serafim Popescu lui, când era tânăr: „Dragă, eu mă bucur de succesele tale cum mă bucur de ale mele!” Părintele Teofil îmi repeta, la rândul lui, acest cuvânt și, pentru a-şi dovedi dragostea și a-ți da încredere la sfârșitul spovedaniei, te îmbrațișa cu acea îmbrățișare caldă, lungă și prelungită în care să te simți chiar ca în brațele lui Dumnezeu. Mulți își doreau acea îmbrățișare, pentru că se simțeau atât de bine, poate că nici n-ar fi venit la spovedanie dacă nu exista îmbrățișarea aceea finală prin care, practic, simțeai iertarea lui Dumnezeu, împăcarea și primirea în brațele părintești.

Pr. S.: Avea Părintele, țin minte și eu, un fel de a se manifesta când spunea rugăciunea de dezlegare, te apăsa pe cap, așa, și cu putere și cu dragoste, parcă ar fi vrut să ia asupra lui toate păcatele tale. Le mai cerea Părintele Teofil celor care se spovedeau la dânsul și să spună rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat...” și a avut multe experiențe cu această rugăciune.

PS S.: Da, da, într-adevăr, este rânduiala, și spunea și dânsul, ca preotul să o zică, dar el voia să îi verifice un pic pe credincioși și în cazul în care ei o știu, din felul în care spun rugăciunea, îți poți da seama foarte bine de starea lor sufletească. Și Părintele spunea rugăciunea aceasta la sfârșitul spovedaniei, unii știau, alții nu știau, iar unii nu știau nici despre ce e vorba. Cum s-a întâmplat la un moment dat, a venit o femeie la spovedit și, după ce a terminat, Părintele i-a spus: „Zi «Cuvine-se cu adevărat...»! Femeia respectivă spune: „Cuvine-se cu adevărat!” Părintele Teofil, un pic iritat de faptul că ea nu știa la ce se referea el, îi spune: „Nici nu știi despre ce-i vorba!” Iar ea repetă după el: „Nici nu știi despre ce-i vorba!” A crezut că și aceste cuvinte erau tot parte din rugăciune.

12. Prietenii Părintelui Teofil

Pr. S.: Aș vrea să ne oprim acum asupra unui alt registru. Se definea Părintele, în multe din conferințele Sfinției Sale, ca fiind o realizare a prietenilor săi. Avea mulți prieteni, cum era Părintele Teofil în relație cu cei apropiați?

PS S.: Părintele avea, într-adevăr, muți prieteni. Pe toți cei cu care s-a împrietenit cândva îi considera prieteni pentru veșnicie. Spunea, după cum bine știți: „Inima mea are numai intrări, ieșiri nu are.” Printre prieteni, era mai ales acel domn Sorin de la București cu care a fost coleg de liceu, erau prieteni din timpul liceului. Deci avea prieteni din timpul școlii, prieteni care l-au ajutat în formarea lui teologică și în formarea lui intelectuală, culturală. După aceea, a câștigat mulți prieteni în credință, oameni care căutau în el un model de trăire a relației acesteia vii cu Hristos. Să amintim și faptul că pe unii prieteni i-a moștenit de la Părintele Serafim. Și ei constatau adesea că prietenii erau comuni, adică prietenii Părintelui Serafim erau și prietenii Părintelui Teofil și invers, pentru că atunci când iubești pe cineva, îl iubești cu tot ceea ce ține de el, cu prietenii lui, cu apropiații lui, cu rudeniile lui, nu poți să-i excluzi dacă pe el îl iubești. Părintele ținea mult ca cei dragi să le spună părinților lor, precum și socrilor, tată și mamă, și asta o pusese ca și condiție pentru dezlegarea la spovedit. Dacă venea cineva și îi spunea că nu le zice părinților tată și mamă, îi spunea: „Dragă, te duci acasă și le spui părinților tată și mamă și după aia vii la mine!” Până atunci nu îi dezlega, și în cazul în care cineva le zicea pe nume, îi spunea: „Dragă, să știi că tu nu ai părinți, îi ai pe Gigi și pe Mița, de exemplu, n-ai părinți, tu ești singur, fără părinți, eventual niște colegi, dar ei nu sunt părinți pentru tine.” Și nu era vorba doar de adresare, ci de raportarea corectă la cel de lângă tine. Copilul trebuia să știe, în concepția lui, că părinții sunt părinți, nu sunt oricine între ceilalți. Și amintea de acel episod în care un copil se rătăcise de mama lui și o căuta, iar o femeie auzindu-l, îi spune: „Măi, copile, eu am văzut o femeie trecând mai înainte pe aici.” Iar copilul îi spune: „Dar eu nu caut o femeie, o caut pe mama!”

Deci Părintele ținea la calitatea relațiilor cu oamenii și mai ales în ultima parte a vieții, când a început să meargă la conferințe și multă lume a început să îl caute la Mănăstire, prietenii lui s-au înmulțit la ordinul miilor, și pentru toți Părintele avea aceeași inimă deschisă. Mulți se bucurau de faptul că îi recunoștea atunci când veneau la Mănăstire, semn că îi purta în inimă, nu-i erau indiferenți.

Pr. S.: Îi primea în chilie pe cei apropiați?

PS S.: În general da, depinde acum și de situație. Dacă veneau, de exemplu, cu un autocar și printre ei erau și cunoștințe, atunci mergea și spovedea la Paraclis. Când venea, așa, grup mai mare, ținea și cuvânt de învățătură, făcea molitva, ținea un cuvânt, și după aceea îi spovedea în particular. Dar când veneau așa unul, doi, și el se afla în chilie, îi primea, bineînțeles, cu toată bucuria, în chilie la dânsul.

13. Sănătatea Părintelui Teofil

Pr. S.: Cum a fost Părintele Teofil cu sănătatea? El arăta așa, robust, era și în fapt un om sănătos?

PS S.: În afara handicapului din naștere, nevederea, Părintele a fost într-adevăr un om robust și la trup și la suflet. Avea o construcție sănătoasă, folosind un termen de la țară, o construcție pietroasă, nu prea a avut dureri și nici nu s-a raportat cu sensibilitate la durerile pe care le-a avut, ci le-a trecut cu robustețe spirituală, cu nădejde în Dumnezeu, nu făcea caz când avea vreun mic neajuns. Sunt sigur că robustețea spiriuală a contribuit mult la robustețea lui trupească. Avea preocupări mai înalte decât să se lase copleșit de niște dureri, care apăreau și la dânsul. Mai ales în ultima parte a vieții a avut probleme cu inima, ochii îl mai supărau, picioarele, avea acea apă care îi făcea unele greutăți, dar nu ținea cont de problemele acestea. El era prins de lucruri mai importante, de raportarea la Dumnezeu, de faptul de a trăi împreună cu Dumnezeu, și știa că toți mergem pe un drum, să ne întâlnim cu Dumnezeu, mergem spre veșnicie. De aceea când, de la 60 de ani încolo, oamenii îi urau, cu diverse prilejuri „La mulți ani!”, ”Să trăiți mulți ani fericiți părinte!”, el le spunea: „Dragă, mulți sunt în urmă, câți vor mai fi, numai Dumnezeu știe!” Sau îi  venea un om bătrân în fața și poate nu așa conștient de drumul spre care se îndreaptă, iar Părintele, vrând să-l trezească un pic, îi spunea: „Dragă, acuma știi ce te așteaptă, sapa și lopata!”

Pr. S.: Făcea mișcare Părintele, se plimba?

PS S.: Da, i se recomandase și de medici să facă mișcare și îi și plăcea să facă mișcare. Făcea câtă putea. Una dintre metode era să se plimbe atunci când i se citeau diferite cărți la chilie, sau când i se citeau scrisorile. Atunci se plimba dintr-o parte în alta a camerei, iar acesta era un obicei din copilărie. Făcea kilometri în cameră. Se bucura foarte mult să ne putem plimba, s-a plimbat și cu mine, și cu alți călugări sau cu diferiți vizitatori, cu prietenii lui care erau dispuși să se angajeze la o plimbare. Îi plăcea mult să meargă în natură, să asculte păsărelele cum cântă. Am ieșit de câteva ori dimineața. Ne sculam înainte de slujbă, slujba era la ora 6:00, iar noi ieșeam la plimbare cu o jumătate de oră sau chiar cu o oră înainte de începerea slujbei. Sau făceam acest lucru duminica, pentru că duminica începea mai târziu și stăteam în pădure pe lângă câte o păsărică pe care o înregistra. Așa a înregistrat cântece de păsărele, există și acum casete cu lucrurile acestea. Părintele era pentru un trai într-un aer cât mai curat, pentru că din programul de trai al Părintelui Arsenie preluase și acel punct aflat pe primul loc, adică oxigenul. Se bucura să aibă și în cameră un aer cât mai curat și deschidea geamul larg, la un moment dat chiar am zis: „Părinte, păi de ce mai facem focul dacă deschideți geamul așa larg?” Și el răspundea: „Dragă, eu am nevoie și de aer și de căldură!”

14. Conferințele duhovnicești

Pr. S.: Preasfinția Voastră, după 1990, Părintele a început să răspundă invitațiilor, în special studenţilor de la ASCOR şi nu numai, a umblat mult, am putea să-l numim apostolul român sau apostolul tinerilor, cum l-au numit mai mulţi. L-aţi însoţit pe Părintele la conferinţe în ţară, cum era când ieşeaţi din Mănăstire?

PS S.: L-am însoţit, relativ, de puţine ori, pentru că am fost mult plecat la şcoală. Când a fost posibil, l-am însoțit cu bucurie, iar Părintele a luat mersul acesta la conferinţe într-adevăr ca pe un apostolat, a simţit că asta este chemarea lui, că asta poate să facă el pentru ceilalţi. Poate ar fi bine să amintim aici că, la jumătate de an, aproximativ, după ce Părintele s-a dus la Mănăstire, a ajuns aşa într-o stare de dezorientare, i se părea că nu e de folos, că nu poate să îşi pună în valoare ceea ce ştie sau că nu poate să ofere prea mult celorlalţi. S-a dus cu această problemă la duhovnicul lui, la Părintele Serafim, iar Părintele Serafim i-a dat un sfat înţelept, care s-a adeverit ulterior ca fiind extraordinar: „Dragă, tu pregăteşte-te ca Dumnezeu să se poată folosi de tine când va avea nevoie!” Asta era prin 1953 sau la începutul lui 1954, iar Părintele a fost hirotonit preot abia în 1983, preot şi duhovnic, şi a început activitatea la maxima lui potenţialitate abia după 1990, prin condiţiile create de Revoluţie. Practic, de prin 1992 a început să meargă la conferinţe. În tot acest timp de aproximativ patruzeci de ani, Părintele s-a pregătit şi după aceea a putut să pună în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor ceea ce acumulase în timpul de pregătire. E un lucru foarte important pentru noi, cei care am vrea să fim dintr-o dată misionari, să dăm foarte mult, însă avem nevoie şi de un timp de pregătire, să ne facem, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, „vase alese, vase de bună treabă” lui Dumnezeu, ca El să se poată folosi de noi. Părintele a luat această chemare ca din partea lui Dumnezeu şi a răspuns cu bucurie. Mergea la conferinţe, iar când ajungea, spunea: „Am răspuns invitaţiei voastre cu bucurie şi am venit cu bucurie aici în nădejdea bucuriei, sau am venit să înmulţim bucuria!” A fost un lucrător al bucuriei, al nădejdii, al încrederii în Dumnezeu, pe care s-a străduit foarte mult să le mijlocească celorlalţi. Şi chiar dacă oamenii, de multe ori, nu rămâneau cu prea mult din ceea ce le spunea, Părintele zicea că sigur se merită şi pentru atmosfera care se crea atunci când mergea, şi pentru bucuria, pentru optimismul, pentru nădejdea pe care oamenii le primeau atunci când îl ascultau, când erau împreună şi auzeau cuvintele de îmbărbătare din partea lui.

15. Bucuria părintelui Teofil

            Pr. S.: De unde credeţi că izvora atâta bucurie şi veselie, dar mai ales bucurie, pentru că Părintele iradia de atâta bucurie?

PS S.: Izvora din faptul că el trăia cu adevărat în comuniune cu Dumnezeu, trăia realitatea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lui, trăia bucuria comuniunii cu Dumnezeu care ne este părinte, prieten, ne e frate nouă tuturor, şi vorbea din prea plinul inimii sale. Ceea ce le spunea celorlalţi era o mărturie a trăirii lui, nu erau nişte lucruri citite din cărţi, ca să-şi facă o conferinţă, să le spună şi celorlalţi ceva, ci ceea ce spunea era, pe lângă cunoştinţele pe care le transmitea, o mărturie existenţială. El s-a întâlnit cu Dumnezeu în Mănăstire şi a stat în Mănăstire ca într-un loc unde era prezent Dumnezeu, într-un loc, cum spunea „în prelungirea cerului, în tinda raiului, la poarta cerului, în casa lui Dumnezeu şi în locul împlinirilor”. Asta era pentru el Mănăstirea, nu doar nişte definiţii, trăia cotidian realităţile acestea, trăia în raiul cel de pe pământ care este şi în Sfintele Slujbe şi despre ele el dădea o mărturie, despre bucuria lui, despre trăirea lui pe care o avea prin întâlnirea cu Dumnezeu.

Şi mai spun, pentru cei care vor să fie buni misionari sau predicatori, trebuie mai întâi noi să ne întâlnim cu Dumnezeu. Părintele le-a atras o dată atenţia studenţilor de la Sibiu, când l-au chemat să le ţină o conferinţă: „Dragă, aveţi grijă să nu ajungeţi teologi înainte să fiţi creştini.”

16. Părintele Teofil - omul care L-a întâlnit pe Dumnezeu

Pr. S.: Cred că am putea discuta multe spre finalul acestui dialog despre Părintele Teofil Părăian. Aş vrea să vă întreb ce a însemnat pentru dumneavoastră, ce aţi reţinut în mod deosebit, în mod special, şi personal, dar şi aşa din întreaga învăţătură, din întreaga vieţuire alături de Părintele Teofil?

PS S.: Cred că tot ce am spus acum este un foarte mic rezumat. Câteva lucruri, poate, să adaug. Mai întâi, Părintele a fost omul cu cea mai mare credinţă în Dumnezeu pe care l-am întâlnit, cu cea mai mare încredere în Dumnezeu şi încredinţare în voia Lui. La un moment dat, după 1995, exista o situaţie la Mănăstire în care Părintele era nedreptăţit şi defavorizat din pricina unor invidii omeneşti şi a fost pus într-o poziţie de inferioritate, iar asta a afectat întreaga obşte, rânduiala de spovedanie, de împărtăşanie. Întreaga obşte era acuzată de influenţe eretice, pentru că spovedeşte şi acceptă la împărtăşanie pe monahi şi pe fraţi prea des. Părintelui i s-a atras atenţia pe cale ierarhică că nu mai are voie să facă lucrul acesta, cum spuneam, din pură invidie, iar el s-a supus. L-am întrebat dacă s-a supărat, iar el mi-a spus: „Dragă, nu las să-mi pierd eu liniştea sufletească pentru prostiile lor!” Şi într-adevăr, situaţia s-a rezolvat după aceea, la scurt timp, a rezolvat-o Dumnezeu, pentru că Părintele nu avea ce să facă şi ar fi fost inutil să facă scandal sau să argumenteze că are dreptate. A lăsat lucrurile în seama lui Dumnezeu. El ştia că lucrează binele şi că este un lucrător în ogorul lui Dumnezeu şi că Dumnezeu este cel care binecuvântează lucrul nostru. Acesta a fost un exemplu. Aşa s-a manifestat în întreaga viaţă, cu deplină încredere  şi încredinţare în voinţa lui Dumnezeu.

A fost un om care l-a întâlnit pe Dumnezeu, un om care s-a bucurat de Dumnezeu. Aş putea aminti aici că, în tinereţe, era un părinte care îi spunea, şi există concepţia asta, din păcate, la noi în mănăstiri: „Să ştii că ţie nu-ţi dă Dumnezeu nici o plată că stai aici la Mănăstire, că ţie îţi place aici!” Iar părintele răspundea: „Păi, dacă-i vorba, nici nu stau pe plată, stau că-mi place!” Şi a stat, într-adevăr, într-un loc în care i-a plăcut, a stat cu bucurie, iar la această bucurie a petrecerii cu Dumnezeu suntem chemaţi toţi, şi cei din mănăstiri, şi cei care trăiesc în lume.

Pentru mine, personal, Părintele a însemnat un autentic părinte duhovnicesc. Pot să spun că el este tatăl meu spiritual. După părinţii trupeşti, el este omul de la care am primit cel mai mult în ce priveşte credinţa, sub influenţa lui duhovnicească m-am format şi sub acoperământul dragostei lui părinteşti am crescut. Când Părintele a considerat că trebuie să merg la studii, dacă la început mă oprise spunând că trebuie să mă încadrez în rânduiala Mănăstirii, când a considerat că trebuie să merg să studiez, m-a trimis gândindu-se ca eu să cresc, nu ca el să fie ajutat cu serviciile pe care aş fi putut să i le aduc eu. Deci el s-a purtat aşa cum se poartă un părinte cu copiii lui, lucru din care am învăţat şi eu. De multe ori, fiii duhovniceşti, copiii spirituali sunt abuzaţi de părinţii duhovniceşti. Părintele a fost un model în acest sens, un părinte care creşte copii ca să-i ajute să crească, să prindă aripi să zboare, să se dezvolte, să meargă spre cer. El nu a vrut să creeze un tip de ucenici ai lui, ci pe toţi i-a ajutat în propria lor situaţie, ca personalitatea lor să crească şi să se apropie de Hristos. Acest lucru l-a făcut Părintele şi cu mine, fiind un părinte care mustra când era cazul, care încuraja când era nevoie şi care oferea dragoste, chiar şi discret. Nu făcea caz când oferea ajutorul, ci se comporta ca orice tată sau mamă care îşi îndrumă copilul când e nevoie să fie îndrumat.

17. Prezenţa şi moştenirea Părintelui Teofil

Pr. S.: La final Preasfinţite Părinte Sofian aş vrea să vă întreb acum, după ce Părintele s-a mutat la Domnul, îi simţiţi lipsa sau îi simţiţi prezenţa, rugăciunile, ajutorul?

PS S.: Ştiţi că atunci când cineva îi spunea, de exemplu când pleca din Mănăstire: „Părinte, v-am simţit lipsa!” zicea: „Dragă, asta înseamnă că îmi simţiţi şi prezenţa!”

În ce mă priveşte, eu trăiesc ca şi cum Părintele ar fi în continuare la Sâmbăta. Având în vedere că trăiesc în München, pentru mine Părintele parcă este tot timpul la Sâmbăta. Bineînţeles că ştiu că a trecut la cele veşnice, dar mă raportez în continuare la el ca la Părintele Teofil viu. El trăieşte în continuare în inima mea, trăieşte în toată concepţia duhovnicească pe care am moştenit-o de la dânsul, trăieşte în multe lucruri pe care le am de la dânsul, inclusiv un ceas pentru nevăzători prin care îl simt prezent. Îl am prezent parcă în tot ce fac sau în tot ce vorbesc, poate în felul în care predic, în felul în care mă port. Am moştenit şi nevrând, deoarece Părintele fiind o personalitate puternică, s-a impregnat în conştiinţa şi în simţirea noastră, şi este foarte prezent în mine. Îi simt lipsa mai ales când aş vrea să dau un telefon, să-l întreb cum să procedez într-o anumită situaţie sau să vorbesc cu el pur şi simplu. Şi cel mai greu este când trebuie să merg la Sâmbăta. Pentru cei de acolo, cel mai greu a fost când Părintele s-a dus, dar ei s-au învăţat acum cu această lipsă. Pentru mine însă e destul de greu să mă duc acum la Sâmbăta, că acolo nu-l mai găsesc şi cumva întâlnirea mea cu Sâmbăta este dureroasă având în vedere lipsa lui. Dar bineînţeles că el este totuşi prezent acolo prin toată moştenirea pe care a lăsat-o şi faţă de care noi suntem datori. Ne-a crescut pe cei care i-am stat aproape şi suntem datori să ne asumăm cu maturitate ceea ce am trăit şi să transmitem şi noi mai departe, şi poate că e esenţial mesajul acesta de bucurie, de încredere în Dumnezeu care ne aşteaptă şi ne primeşte, şi mai ales, cum doar dânsul a spus lucrul acesta, ne zâmbeşte!

Pr. S.: Aşa să fie, Părintele rămâne printre noi şi prin cele aproape patruzeci de cărţi care s-au editat până acum, prin CD-uri, prin înregistrările pe care le-a făcut Sfinţia Sa sau le-au făcut ceilalţi. Aș încheia şi eu cu gândul acesta care se exprimă în Sfântul Munte Athos atunci când cineva se mută la Domnul: „Să ne învrednicească Dumnezeu de rugăciunile Părintelui Teofil! Mulţumim mult!

PS S.: Cu bucurie!