Moto: „Creştinismu-i viaţă, nu-i gheaţă.”[1]

Contextul general – Viaţa în Diaspora

Românii, în general, pleacă în străinătate cu dorinţa unui trai decent, a unei vieţi mai bune, îndeosebi pentru copiii lor. Ajunşi departe de Ţară, unii au şansa să prospere economic, alţii însă nu, iar în unele cazuri confraţi de-ai noştri ajung chiar în situaţii mai dezavantajoase decât în Ţară.

Odată ajunşi în Occident, toţi se confruntă cu situaţii pe care nu le-au putut anticipa, cu o lume care funcţionează după principii şi cu reguli, cutume mai mult sau mai puţin diferite de cele din Ţară, faţă de care trebuie să se poziţioneze. Fiecare se raportează la acestea în modul lui propriu, conform identităţii, pregătirii, simţirii şi caracterului său, precum şi sub influenţa persoanelor din mediul în care trăieşte.

Deşi emigrantul poate să aibă şi o evoluție favorabilă, foarte dinamică, în Diasporă, uneori fulminantă, adeseori el se confruntă însă cu situaţii de viaţă şi experiențe care însingurează, traumatizează şi malformează. Vom avea în vedere aici, dată fiind tema simpozionului, mai ales situaţiile dificile, provocările cărora emigrantul român trebuie să le facă faţă şi în care Biserica este chemată să-şi aducă aportul ei benefic. Între factorii perturbanţi ai unei evoluţii fireşti, i-am identificat pe următorii:

1. Dezrădăcinarea. Românii care aleg să muncească şi să trăiască în diaspora, în general, sunt oameni care se rup dintr-un cadru, se dezrădăcinează dintr-o comunitate de viaţă, din mijlocul familiilor şi rudelor lor şi aleg să înfrunte viaţa singuri, pe cont propriu.
2. Feluritele traume şi decepţii. Experiențele pe care le trăiesc în străinătate, inclusiv în interacţiunea cu alţi conaţionali, nu sunt, de foarte multe ori, pozitive în ce privește comuniunea cu cei de un sânge. Trăiesc adeseori minciuna, exploatarea şi înşelarea nădejdilor chiar din partea prietenilor sau a unor oameni pe care i-au considerat apropiați.
3. Singurătatea. Viaţa între străini, în lipsa iubirii celor apropiaţi (familie, prieteni) este dură şi devine tot mai apăsătoare pe măsură ce trece timpul, astfel că omul care se confruntă cu această situaţie poate ceda psihic, emoţional, uneori chiar şi fizic.

Aceşti factori se resimt cu mult mai puternic în contextul lumii globalizate în care trăim astăzi, lume caracterizată, chiar şi în Ţară, dar cu atât mai mult în Occident, de individualism, consumism, hedonism, caracteristici care pătrund în sufletele oamenilor, cu atât mai mult ale copiilor, şi îi formează/formatează încă de la cea mai fragedă vârstă.

Politica actuală a statelor europene promovează adeseori valori care vin în contradicție cu idealurile creştine despre familie şi viaţă. Educaţia în şcoli, formarea pe care o primesc este cea occidentală, copiii cresc absorbind valorile promovate azi în societatea occidentală. Există cazuri, relativ puţine, în care părinţii, mai educaţi şi cu o conştiinţă a identităţii mai puternică, pot mijloci valorile identitare, îndeosebi limba şi credinţa copiilor lor, însă alţii cred că ar avea mai multe avantaje negându-şi identitatea etnică şi religioasă, integrându-se, căutând să fie altceva/altcineva, ceea ce este, bineînţeles, o greşeală şi o amăgire, însă, din păcate, o situaţie destul de des întâlnită.

Diverse profile ale românilor şi familiilor lor în diaspora

Viaţa în străinătate, confruntarea cu toate aceste situaţii complexe de viaţă îl determină pe emigrant să-şi reconsidere valorile şi să se poziţioneze în consecinţă. De exemplu: dacă atunci când prosperă în ţara de adopţie emigrantul poate avea tendinţa unei integrări fără discernământ, a unei negări de sine şi a unei asmilări în rândurile grupurilor etnice pe care le consideră superioare, în condiţii de criză îşi aduce aminte de identitatea sa profundă, de părinţi, de Ţara în care s-a născut şi a crescut, de „iubirea dintâi”. Lucrul acesta se vede cu maximă claritate în condițiile create de criza pandemică actuală.

Avem, prin urmare, mai multe tipuri de oameni şi de raportări la valorile identitare. Iată, în continuare, câteva profile, ele fiind bineînţeles mult mai multe şi interferând unele cu altele, tipurile identitare fiind tot atât de multe cât indivizii înşişi:

• Oameni realizaţi profesional în diaspora, uimiţi de mirajul Occidentului, dar care doresc să se rupă de trecutul şi de Ţara lor, de români, de credinţa ortodoxă, pe toate acestea considerându-le inferioare. Aceștia transmit propria lor înstrăinare transmit copiilor lor, care se pierd identitar pentru România şi pentru Ortodoxie.
• Oameni din aceeaşi categorie, care în confruntarea cu alteritatea recunosc şi apreciază mult mai mult valorile identitare proprii şi îşi pun problema destinului şi rostului lor în viaţă, unii apropiindu-se de valorile credinţei şi ale patriei cu mult mai multă înţelegere şi dragoste, trăindu-le şi promovându-le. Având atât posibilităţi financiare, cât şi pregătire intelectuală, aceştia se pot ocupa de copiii lor, cărora le mijlocesc valorile în care cred şi pe care le trăiesc.
• Oameni din pătura de mijloc, care muncesc foarte mult, în dorinţa unei realizări economice. Dintre aceştia, cei mai mulţi sunt prea prinşi de dorinţa de propăşire materială şi de obligaţiile de lucru, încât nu se îngrijesc decât foarte puţin, nesemnificativ de educaţia copiilor. Probabil că aceştia sunt cei mai mulţi.
• Oameni din aceeaşi categorie, care, dezmeticindu-se în confruntarea cu greutăţile vieţii şi cu tot ce înseamnă viaţa în străinătate, devenind conştienţi de importanţa valorilor lor identitare, inclusiv prin ajutorul pe care se străduiesc să-l dea părinţilor, rudelor, prietenilor rămaşi în Ţară, se apropie de Biserică şi de ceilalţi români, dobândesc o credinţă asumată şi un etos românesc pe care le iubesc şi le transmit, cu dragoste, dăruire de sine şi jertfă, copiilor şi celor din cercul lor de viaţă.
• Oameni foarte săraci, în mare parte dezamăgiţi sau frustraţi, care eventual vin spre Biserică şi spre oamenii din Biserică în dorinţa de a primi un oarecare ajutor. Copiii acestora se apropie de Biserică în cazuri foarte rare, atunci când primesc o susţinere din partea comunităţilor parohiale, a unor oameni credincioşi sau a unor clerici.
• Oameni care pleacă din România având o personalitate robustă, precum şi o identitate religioasă şi etnică pe care le preţuiesc şi pe care le cultivă în Diaspora şi le transmit copiilor lor.
• Oameni care pleacă din Ţară cu tot felul de complexe, frustrări, nemulţumiri, care în general nu ajung la vreo împlinire, nici umană, nici profesională şi care îşi transmit propria nemulţumire mai departe, mai ales copiilor lor. Dintre aceştia, foarte puţini îşi vin în sine şi reuşesc să se repoziţioneze identitar.

În ce priveşte familiile, există şi aici mai multe tipuri, între care cele mai des întâlnite ar fi următoarele:

• Familii în totalitate româneşti, în care trăirea identităţii româneşti şi creştin-ortodoxe este favorizată. Odată cu venirea masivă a românilor în Germania, după anul 2007, acest tip de familii este majoritar, însă el se va schimba odată cu încetinirea procesului migrator şi dezvoltarea, în continuare, aici, a familiilor respective.
• Familii mixte etnic şi confesional. În Germania, acestea erau majoritare înainte de 1990. În acestea, identitatea ortodoxă se trăieşte şi se transmite copiilor în funcţie de convingerile identitare ale partenerului ortodox şi de puterea lui de a le transmite mai departe, dar şi de cele ale partenerului de viaţă.
• Familii mixte etnic şi religios, în care lucrurile se complică cel mai mult, partea ortodoxă fiind, de foarte multe ori, în situaţia de a renunţa la multe particularităţi identitare şi mai ales de a nu le putea transmite copiilor lor.

Conlucrarea între Biserică şi familie pentru formarea identitară a copiilor şi tinerilor

În Diaspora, instituţia care aduce laolaltă cei mai mulţi români, care le cultivă valorile identitare, care le dă sens vieţii şi putere de a înfrunta greutăţile inerente acesteia, care dă nu doar o perspectivă individuală, personală, ci creează, prin intermediul parohiilor, comunităţi de viaţă, apropiere, prietenie şi înrudire între oameni, rânduieli şi tradiţii care îmbogăţesc sufleteşte şi susţin omul în confruntarea cu viaţa, care umple viaţa oamenilor cu sens, cu frumos, cu iubire, cu comuniune, este Biserica. Aceasta chiar dacă există, bineînţeles, şi insuficienţe, aspecte negative, care trebuie corectate, cum există peste tot unde sunt oameni.

Comunităţile în care se trăieşte conform crezului religios, în care se trăieşte, se simte şi se vibrează româneşte dau bucurie de viaţă şi multă speranţă şi încredere. Slujbele săvârşite frumos, lăcaşurile de cult împodobite, eventual bisericile proprii construite, arhitectura, pictura bisericilor, toate acestea vorbesc, transmit identitate şi, mai ales, fac ca identitatea să fie îndrăgită şi asumată.

Influenţa binefăcătoare a Bisericii este însă primită, trăită şi mai ales transmisă copiilor îndeosebi prin intermediul familiilor formate din oameni credincioşi. Familia este locul prioritar în care credinţa este asumată, practicată, îndrăgită şi este transmisă mai departe urmaşilor. Apropierea de Dumnezeu, familiaritatea cu sfinţii, cu manifestările de credinţă sunt îndrăgite prin intermediul persoanelor credincioase, evlavioase, care, credincioase fiind, se manifestă în viaţă cu nobleţe şi dragoste.

Deşi există notabile excepţii, deşi există mulţi oameni care problematizează asupra sensului vieţii la un moment dat, relaţia cu Dumnezeu a celor mai mulţi incepe şi se dezvoltă în cadrul familiei care face parte din Biserică. Așa se justifică și datoria noastră de a susţine familia; atât în ce priveşte practica religioasă, cât şi pur şi simplu în existenţa ei, în tot ce are aceasta pozitiv. În familie, copilul învaţă despre dragoste, despre statornicie, despre dăruire de sine şi jertfelnicie, despre asumarea cu responsabilitate a semenului şi a îndatoririlor, despre comuniunea cu înaintaşii şi despre cursul generaţiilor, despre importanţa eroilor şi a sfinţilor, despre curaj, bărbăţie, onoare, etc.

Conlucrarea Biserică-Familie are loc mai ales în următoarele moduri:

1. Prin intermediul Sfintelor Slujbe. Pe de o parte, prin cele cu caracter obştesc, îndeosebi Sf. Liturghie, Sf. Maslu, dar şi altele. Pe de altă parte, cu ocazia Sf. Taine sau Ierurgii în legătură cu viaţa credincioşilor: Botez, Cununie, Spovedanie, Sfeştanii acasă sau cu prilejul altor slujbe legate de diverse situaţii din viaţa oamenilor.
2. Prin intermediul diverselor acţiuni cu caracter comunitar-parohial, în care şi copiii, şi tinerii se implică cu bucurie şi entuziasm. Mai ales cei care trăiesc cu apreciere faţă de caracteristicile identitare, faţă de tradiţiile româneşti sau religioase se bucură să ia parte la astfel de manifestări.
3. Prin acţiuni speciale pentru tineret, conferinţe cu caracter cultural-educativ, tabere, drumeţii, ateliere de creaţie, crearea de cadre asociative în care tinerii să fie puşi în legătură, să li se creeze un cadru care să-i susţină în înteracţiune şi în dezvoltarea valorilor lor identitare. Asociaţiile de tineret NEPSIS şi ATORG ale celor două Mitropolii din centrul şi vestul Europei sunt două exemple frumoase în acest sens.
4. Prin compasiune milostivă, respectiv răspuns filantropic faţă de oamenii aflaţi în situaţii defavorabile. Omul căruia îi faci un bine, pe care îl ajuţi la nevoie, deşi nu întotdeauna, s-ar putea să te urmeze în credinţă din simplă admiraţie. Iar faptul de a face binele, de a acţiona binefăcător şi milostiv este întăritor de credinţă, empatie şi comuniune pentru cei care practică aceste valori.
5. Prin antrenarea credincioşilor şi a tinerilor în a răspunde filantropic şi în funcţie de responsabilităţile pe care le avem faţă de cei aflaţi în diverse greutăţi. Mă gândesc aici inclusiv la ajutorarea datorată rudelor, prietenilor, cunoscuţilor, celor săraci din România. Prin aceasta se cultivă şi legătura cu Ţara, cu cei din Ţară, cu ce avem frumos acolo. Amintesc aici, spre exemplificare, programul Arhiepiscopiei noastre, a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, iniţiat de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Serafim Joantă, prin care sunt sprijiniţi cu burse lunare aproximativ 800 de copii din judeţele Botoşani şi Vaslui. Programe asemănătoare au şi celelalte eparhii din vestul, sudul şi nordul Europei. Într-un număr mult mai mic, sprijinim copii la studii şi prin intermediul ATORG sau prin intermediul asociaţiilor cu caracter caritativ „Sf. Vasile cel Mare – ajutorul aproapelui”, din München şi Bucureşti. Una din datoriile noastre, ale oamenilor Bisericii, este aceea de a crea cadre de împreună-lucrare, de ajutorare, de atenţionare şi îndrumare în acest sens.
6. Prin înfrăţiri între parohii, comunităţi sau localităţi din Ţară şi Diasporă, care creează, de asemenea, un cadru de transmitere de valori. Prin programe prin care să fie ajutate anumite familii sărace, din comunităţile diasporale sau din Ţară, familii de preoţi cu mulţi copii, preotese văduve cu copii etc. Trebuie să ne manifestăm iubitor, milostiv mai întâi faţă de cei din „familia” noastră, să fim noi mai întâi întăriţi în comuniune de viaţă.

Toate acestea primesc însă valoare de la calităţile şi capacităţile preotului slujitor şi ale colaboratorilor lui, respectiv ale credincioşilor implicaţi, de la capacitatea acestora de a fi plini de viaţă şi de credinţă, respectiv de a transmite, prin intermediul slujbelor şi al tuturor întâlnirilor pe care le au sau al acţiunilor pe care le împlinesc, viaţă şi credinţă.

Deci şi Biserica, şi Familia, atât împreună, cât şi fiecare la locul şi prin mijloacele proprii, sunt chemate să nască şi să crească oameni şi preoţi credincioşi şi compătimitori, care să salveze lumea; mai întâi în ei înşişi şi apoi în interacţiunea cu ceilalţi. Deoarece creştinismul, familia, credinţa, toate acestea sunt viaţă, nu gheaţă. Domnul Iisus Hristos spune în Predica de pe Munte: „Aşa să lumineze lumina voastră înainte oamenilor, încât văzând faptele voastre bune să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”[2]. Prin urmare, dacă vom fi plini de viaţă şi credinţă, pe acestea le vom transmite mai departe. Să ne ajute Dumnezeu!

Autor: Episcop-vicar Dr. Sofian Braşoveanul, München

[1] Arhim. Serafim Popescu, M-rea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus.

[2] Matei, 5, 16.