Centrul Bisericesc Munchen  Rumänische Orthodoxe Metropolie für Deutschland, Zentral- und Nordeuropa

RO | DE

În anul 2004 s-au împlinit 500 de ani de la trecerea la locaşurile cereşti a marelui Voievod moldovean Ştefan cel Mare şi Sfânt. Din acest motiv, în România, anul 2004 a fost închinat acestui Binecredincios Voievod, în întreaga ţară organizându-se diferite manifestări religioase şi culturale închinate celui care, în calitate de Voievod al Moldovei între 1457-1504, a reuşit să facă din această ţărişoară poarta creştinătăţii. Aceste manifestări au culminat cu şedinţa extraordinară a Adunării Naţionale Bisericeşti din 16 iunie, dedicată comemorării Marelui Voievod şi cu prăznuirea sărbătorească de la Mănăstirea Putna din 2 iulie, zi în care, de la canonizarea sa, săvârşită de către Biserica Ortodoxă Română în anul 1992, se prăznuieşte Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt.

De acum cinci secole poporul l-a numit pe marele Voievod „cel Sfânt”, aşa cum nu a făcut-o cu nici un alt conducător al său. Alţi domnitori români au rămas în conştiinţa poporului cu diferite denumiri: „cel Bun”, „cel Bătrân”, „cel Mare”,  „cel Viteaz”, „cel Cumplit”, „cel Frumos” etc, dar numai Ştefan cel Mare a fost numit şi „cel Sfânt”, deoarece aşa cum scria marele savant Nicolae Iorga, în Ştefan cel Mare şi Sfânt poporul românesc şi-a găsit „cea mai deplină şi cea mai curată icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale”. El, Ştefan Vodă, în lunga domnie de 47 de ani, a devenit un adevărat Părinte al Moldovei. El „a adus cu dânsul rânduiala şi buna cârmuire. Oastea aceea ale cărei steaguri îi fluturau deasupra sicriului el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna. Boierilor acelora ce-l întovărăşeau înainte de a-şi lua hotărâtorul rămas bun, el le statornicise chemările şi drepturile. Secerând buruiana roşie a vremurilor de restrişte şi nelegiuire, el curăţise ţărâna ce băuse sânge nevinovat, coborând în ea sfinte temelii de biserică”[1].

Şi toate acestea Sfântul Ştefan cel Mare le-a reuşit deoarece avea, pe lângă înzestrarea deosebită şi calităţile cu care fusese dăruit de sus, şi conştiinţa misiunii sale de a fi un apărător al creştinismului, un vas de care se folosea Dumnezeu. De aceea victoriile nu-l duceau la îngâmfare, nici înfrângerile la deznădejde, pentru că pe primele le vedea ca fiind ale lui Dumnezeu, iar pe cele din urmă le socotea drept pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele sale. Astfel, după victoria de la Podul Înalt, Ştefan scria monarhilor europeni: „Am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut prin ascuţişul sabiei noastre pentru care lucru fie lăudat Domnul Dumnezeul nostru”[2]. Iar în urma înfrângerii de la Războieni, Domnitorul mărturisea cu umilinţă: „Eu şi Curtea mea am făcut ce mi-a stat în putinţă, şi s-a întâmplat ce ştiţi. Pe care lucru îl socot că a fost voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele Lui”[3]. Conştiinţa că el este doar o unealtă a lucrării dumnezeieşti, care se înfăptuia prin intermediul lui, Ştefan cel Mare şi Sfânt a exprimat-o şi în posturile aspre cu care el şi oastea sa întâmpinau orice luptă precum şi în aducerea de recunoştinţă lui Dumnezeu prin construirea unei biserici sau mănăstiri după fiecare bătălie.

Toate acestea precum şi faptul că tuturora Voievodul Ştefan le-a fost un adevărat părinte iubitor şi ocrotitor, care a luptat pentru binele vremelnic şi veşnic al fiilor săi au făcut ca Ştefan, Voievodul Moldovei să fie socotit ca un sfânt încă de la moartea sa. Sfinţenia lui a rămas mereu ca un simţământ puternic în conştiinţa poporului dreptcredincios, astfel că atunci când Biserica l-a canonizat în 1992, alături de alţi apărători şi mărturisitori ai credinţei creştine, ea nu a făcut altceva decât să recunoască o realitate de fapt.

Bineînţeles că nu au întârziat să se ridice unele voci care să condamne această canonizare pe motiv că Voievodul Ştefan a făcut şi unele păcate. Rezerva aceasta faţă de acceptarea sfinţeniei Sfântului Ştefan este şi rezultatul tipizării sfinţeniei, al raportării ei la o imagine tip idealizată, care pretinde un anumit mod de viaţă ce presupune asceza, postul, rugăciunea, contemplaţia, eventual înfăptuirea anumitor minuni. Conform acestei perspective asupra sfinţeniei, sfinţii sunt nişte oameni ce ţin de trecut şi de o anumită categorie, din care nu ar face parte toţi oamenii, ci doar unii, favorizaţi, care s-au născut sfinţi sau pentru a fi sfinţi, percepţie cu totul îndepărtată de concepţia creştină, conform căreia toţi oamenii, toţi păcătoşii sunt chemaţi de Dumnezeu la sfinţenie. Da, este adevărat. Voievodul Ştefan, om fiind, a făcut şi păcate. Însă tot omul este supus păcatului; doar Mântuitorul Hristos este fără de păcat. Ştefan însuşi a avut conştiinţa păcatelor sale, aşa cum se poate bine vedea din mărturisirea citată mai sus, în care vedem că el considera înfrângerea ca pe o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele sale. Însă Ştefan cel Mare, deşi om cu păcate, şi-a pus întreaga viaţa în slujba apărării ţării sale şi a credinţei ortodoxe, în faţa pericolului islamic. Este locul aici să e amintim că şi Sfântul Constantin cel Mare a fost om cu păcate, dar Biserica îl cinsteşte împreună cu maica sa Elena, numindu-i sfinţi împăraţi, „de Dumnezeu încoronaţi” şi „întocmai cu Apostolii”[4]. Şi Ştefan cel Mare ca şi Constantin cel Mare au avut păcate, numai că ceea ce a prisosit în viaţa lor nu a fost păcatul, ci virtutea, binele. Au avut păcate, dar s-au străduit continuu să depăşească starea de păcat, s-au pocăit pentru păcatele lor. Binele pe care ei l-au împlinit, punându-şi persoana lor în slujba lui Dumnezeu şi ajutând la răspândirea sau la apărarea credinţei din poziţia politică, pe care erau conştienţi că Dumnezeu le-o încredinţase, a cântărit cu mult mai mult decât păcatele lor accidentale în ochii lui Dumnezeu care i-a proslăvit, ai oamenilor care i-au păstrat în memorie ca sfinţi, şi ai Bisericii care a consfinţit această stare de fapt canonizându-i.

Ceea ce ar trebui însă să ne preocupe pe noi toţi la o astfel de comemorare şi nu numai, ar trebui să fie grija faţă de moştenirea pe care Ştefan cel Mare şi Sfânt ne-a lăsat-o. El era conştient că Moldova nu era a lui, ci a urmaşilor lui şi a urmaşilor urmaşilor lui, şi a urmaşilor urmaşilor urmaşilor lui, deci a noastră şi a urmaşilor noştri. Ştefan cel Mare şi Sfânt şi toţi înaintaşii noştri au luptat, de multe ori şi-au dat viaţa, pentru ca noi să avem astăzi o ţară frumoasă, o ţară mare,  un plai aşezat într-o gură de rai, o ţară de tămâie şi cer în care să ne putem închina liberi lui Dumnezeu aşa cum au făcut-o moşii şi strămoşii noştri. Întrebarea care se pune este prin urmare: Ce facem noi cu această moştenire? Am moştenit o ţară bogată. Avem grijă de această comoară, pentru a o transmite mai departe urmaşilor noştri, sau îi exploatăm iraţional bogăţiile urmărind doar avantajele noastre meschine? Am moştenit o ţară frumoasă. Îngrijim şi sporim această frumuseţe, sau ne batem joc de ea gândindu-ne doar la folosul nostru imediat? Am moştenit o ţară cu înalte valori şi tradiţii spirituale. Ce facem noi cu aceste valori? Le cultivăm sau le-am uitat întru totul. Păstrăm şi transmitem mai departe frumoasele tradiţii, obiceiuri şi reguli moştenite de la înaintaşii noştri, sau, încercând să facem pe europenii, nu mai suntem nici măcar români. Am moştenit o ţară ortodoxă, care era numită în timpul lui Ştefan poarta creştinătăţii. Cum păstrăm noi cei de azi Ortodoxia şi cum o transmitem mai departe copiilor noştri? Mai este pentru noi astăzi o sărbătoare faptul de a merge la biserică duminica şi în sărbători, ne mai rugăm noi, mai avem conştiinţa prezentei lui Dumnezeu, aşa cum o aveau bunii şi străbunii noştri, sau zicerile lor şi proverbele lor înţelepte noi le înlocuim cu expresii „moderne”, cu cele mai abjecte expresii, cu injurii şi înjurături şi traiul lor frumos l-am înlocuit cu o viaţă dezordonată şi de desfrâu? Mai ţinem noi posturile rânduite din străbuni sau am şi uitat că mai există aşa ceva? Căci dacă aceste lucruri noi nu le mai preţuim sigur nu o să-i putem învăţa pe copii să le preţuiască. Aceasta în cazul cel bun că noi mai avem copii. Pentru că adesea copii nu mai au loc la casa noastră, pentru că e mult prea greu astăzi să mai creşti copii. Şi nu e nici „modern” să ai copii mulţi; „modern” e să ai un câine cu care să ieşi la plimbare. Iar noi cei din diaspora, nu cumva de multe ori ne ruşinăm că suntem români şi ne ferim să ne vorbim limba? Cum îi vom învăţa atunci pe copiii noştri s-o vorbească. Sfântul Ştefan cel Mare a fost un adevărat european pentru că şi-a trăit şi apărat cu toată puterea identitatea româno-europeană pe care o avea. Şi-a riscat viaţa aproape continuu pentru a-şi apăra ţara şi credinţa. Ce facem noi cu ţara şi credinţa pe care le-am moştenit. Nu cumva uneori vrând să fim europeni şi ecumenişti uităm că pentru asta trebuie să fim mai întâi români şi ortodocşi şi nu cumva prea des ne vindem ţara şi credinţa – la care nu mai ţinem – pentru un blid de linte? Ştefan a fost un adevărat model de conducător, de părinte al întregii ţări. Cei care avem funcţii de conducere, mai ştim oare că trebuie să fim părinţi ai celor care social, dar nu uman, sunt mai mici decât noi? Mai suntem ocrotitori sau doar exploatatori ai supuşilor noştri? Ne mai îngrijim de binele lor vremelnic şi veşnic sau urmărim doar folosul şi propăşirea noastră?

Sunt multe semnele de întrebare pe care le ridică o adevărată prăznuire a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. Pentru că dacă pomenirea sfinţilor noştri se reduce pentru noi doar la a le împodobi mormintele şi la a ne mândri cu ei, atunci intrăm chiar în categoria celor mustraţi de Mântuitorul pentru exact acest lucru. Sigur Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt se bucură mult, văzând că nu l-am dat uitării, dar bucuria lui va fi cu mult mai mare dacă noi vom trăi şi astfel păstra valorile pe care el s-a luptat, la fel ca atâţia înaintaşi ai noştri, pentru a ni le transmite nouă. Ştiind, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur că adevărata cinstire a sfinţilor este imitarea lor, să-l urmăm şi noi pe Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt în hotărârea de a lupta pentru înmulţirea binelui pe care să-l lăsăm moştenire urmaşilor şi urmaşilor urmaşilor noştri.

Autor: Episcop-vicar Sofian Braşoveanul

 

[1] N. Iorga, Viaţa lui Ştefan cel Mare, 1996, Editura pentru literatură, p. 8.

[2] Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, p. 323, nr. CXLVIII, apud Portret în istorie: Ştefan cel Mare si Sfânt (1504-2004), Editura „Muşatinii“, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, p. 107.

[3] N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti 1904, p. 179.

[4] Vezi rânduiala de slujbă în Minei pentru 21 mai.

Donează pentru Așezământ

                 

Programul slujbelor

Duminica, Sfânta Liturghie se slujește la Alte Haidhauser Kirche (Kirchenstraße 37, D-81675 München), de la ora 10:00.

Slujbele de peste săptămână (luni-sâmbătă) au loc la Capela Sfântul Siluan (Paul-Heyse Str. 19, D-80336 München).

Luni, Joi, Sâmbătă

08:00 - Utrenia

18:00 - Vecernia

Miercuri

08:00 - Utrenia

18:00 - Rugăciunea lui Iisus

Vineri

08:00 - Utrenia

18:00 - Sf. Maslu

Notă: În anumite zile, este posibil să intervină schimbări. Pentru a vizualiza programul lunii curente, vă rugăm să mergeți aici