Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale și de Nord aniversează anul viitor 30 de ani de existență: REALITĂŢI ŞI PERSPECTIVE

Interviu publicat în Revista Deisis Nr. 31/2024, p. 41-52 cu Preasfințitul Părinte Sofian Brașoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului, realizat de doamna preoteasă Alexandra Ştefan.

Preasfinția Voastră, în 2024 se împlinesc 30 de ani de la întemeierea Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de Nord. Cum a fost începutul Mitropoliei?

Da, Alexandra, constatăm ce repede trece timpul şi cum, iată, evenimente petrecute acum 30 de ani dobândesc valoare istorică şi primesc confirmare şi din perspectiva evoluțiilor ulterioare, unele provocate de ele însele, altele care ţin de rânduiala lui Dumnezeu. În 5 iunie 1994, Înaltpreasfințitul Părinte Serafim Joantă era instalat, într-o atmosferă plină de emoţie şi speranţă, în cadrul unei impresionante ceremonii, desfășurată în biserica St. Lukas din München, ca Mitropolit al nou înființatei Mitropolii a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord. Cu aceasta, în urma evenimentelor din decembrie 1990, care puseseră capăt vicisitudinilor comunist-ateiste, încheind o perioadă îndelungată în care românii fuseseră dezbinați sistematic, după câţiva ani de căutări, dezbateri şi frământări, între anii 1990-1993, în dorinţa unificării românilor ortodocşi într-o structură bisericească, prin crearea acestei Mitropolii se punea un început de absolută noutate din foarte multe puncte de vedere. Pe de o parte, evenimentul trezea foarte multe speranțe, pe de alta însă, condiţiile începutului erau extrem de smerite, Mitropoliei lipsindu-i cu desăvârşire orice infrastructură necesară unei funcţionări fireşti instituționale, astfel încât toate realizările au presupus o dăruire de sine jertfelnică extraordinară, atât din partea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Serafim, a colaboratorilor lui, cât şi a puţinilor preoţi, din acea vreme, pe care se sprijinea instituţia.

Ne-ați putea prezenta pe scurt evoluția parohiilor românești din Germania și Austria de la începuturile mitropoliei și până azi? Care este numărul românilor care trăiesc în prezent în mitropolia noastră?

Cine face cunoştinţă astăzi cu instituţia Mitropoliei noastre şi cu situaţia românilor din ţările în care se întinde jurisdicţia ei aproape că nu-şi poate închipui cât de diferite au fost începuturile. De la o structură care cuprindea atunci aproximativ 100.000 de români ortodocşi în toate aceste ţări, Germania, Austria, Luxemburg, Suedia, Danemarca şi Nordvegia, la un loc, şi care avea abia vreo 15 parohii în toate acestea, prin rânduiala doar de Dumnezeu ştiută, lucrurile s-au dezvoltat astfel încât astăzi Mitropolia cuprinde acum o Arhiepiscopie pentru Germania, Austria şi Luxemburg şi o Episcopie pentru ţările Europei de Nord, Suedia, Danemarca şi Nordvegia. Numărul credincioşilor a crescut razant, el depăşind 1 milion de români în Germania şi 100.000 în Austria. În prezent Arhiepiscopia noastră numără în jur de 200 de unităţi parohiale, fără a putea fi însă prezentă în toate oraşele unde trăiesc români, parohii grupate actualmente în 9 protopopiate în Germania plus Luxemburg şi patru protopopiate în Austria.

La zorii acestui frumos jubileu de 30 de ani al Mitropoliei, ne bucurăm de reușitele pe care Dumnezeu ne-a ajutat să le vedem și, deși începuturile oricărei comunități ortodoxe aici sunt grele, caracterizate la propriu de misiunea unui apostolat, râvna și munca depusă de preoți alături de preotesele lor nu încetează să își arate roadele...

Aşa este. Eu spun că existenţa parohiilor, a comunităţilor noastre, se bazează în primul rând pe jertfa preoţilor parohi şi a familiilor lor; în primul rând a preoteselor, bineînţeles, dar şi a copiilor lor, adeseori. Cei mai mulţi preoţi ai noştri lucrează pentru a se întreţine, iar slujirea preoţească o împlinesc în mare parte la sfârşit de săptămână, când alţi oameni se odihnesc sau poartă de grijă propriilor familii. La lucrarea preotului, preoteasa participă, conform pregătirii şi abilităţilor ei, mai ales în organizarea şi susţinerea activităţilor catehetice cu copiii şi tinerii, în activităţi social-caritative sau gospodăreşti, în cadrul comitetului de femei; ea poartă adeseori o parte din povara duhovniciei alături de soţul ei preot, deoarece femeile mai uşor se pot sfătui cu ea, femeie fiind... Iar copiii familiilor de preoţi sunt adeseori implicaţi şi ei în toate acestea, mai ales acolo – şi situaţia aceasta este cea mai frecventă – unde familia trebuie să meargă la o depărtare considerabilă la biserică. Pe această jertfă se bazează şi slujirea liturgic-pastorală, şi cea caritativă, şi toate activităţile care se fac în parohii sau la nivel de Mitropolie, şi construcţiile sau achiziţionările de biserici; practic tot ceea ce se realizează este roada credinţei, a dăruirii de sine, a muncii şi jertfei acestor preoţi şi a familiilor lor. Bineînţeles că ei sunt susţinuţi peste tot de câte un grup mai mare sau mai mic de credicioşi inimoşi, dar ei trebuie să fie în frunte.

Ne puteți împărtăși câteva dintre realizările remarcabile care au avut loc în decursul acestor ani la nivelul parohiilor din cuprinsul Mitropoliei?

O dezvoltare instituţional-organizatorică, corespunzând creşterii numărului românilor din toate ţările în care se întinde Mitropolia, precum şi înmulţirii parohiilor, a fost, cum am spus deja, crearea în interiorul Mitropoliei, în 2007, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a celor două structuri: Arhiepiscopia Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Episcopia Europei de Nord. Acestea au oferit un cadru lucrării care trebuia intreprinsă.

Remarcabilă este înfiinţarea tuturor parohiilor care, privind la situaţia actuală şi având un „Hintergrund” al Ortodoxiei din Ţară, ne poate părea cumva normală. Dacă însă ne gândim, pe de o parte la greutăţile înfiinţării fiecărei parohii – necesitatea găsirii unui preot bun, care să poată veni şi trăi în parohie sau aproape de ea cu familia, a unui spaţiu în care să se ţină slujbele, a unui grup de credincioşi care să-l ajute la întemeierea parohiei, la costurile pe care le implică toate acestea –, iar pe de altă parte la importanţa capitală pentru credincioşii dintr-o localitate/zonă a faptului de a avea un preot, de a se putea constitui ca şi comunitate parohială, în situaţia în care Biserica prezentă în localitatea lor, formată de ei, le dă o identitate de grup, le oferă cadrul unei vieţi comunitare, îi susţine în trăirea propriei identităţi, atunci putem începe să înţelegem atât greutăţile, cât şi valoarea deosebită a existenţei fiecărei parohii. Putem spune, fără a ne împăuna defel, căci nu e cazul, că prin Biserică românii din Occident dobândesc posibilitatea existenţei comunitare, a unei conştiinţe de sine, de grup, atât de necesară aici în Diaspora. În absenţa acesteia, rămaşi doar la posibilităţile proprii, oamenii sunt asimilaţi de grupul social în mijlocul căruia trăiesc. Făcând parte din comunităţi, având posibilitatea afirmării şi susţinerii identitare în comunităţi cu scopuri nobile, prin Biserică, ei găsesc un sens al existenţei mai presus de măruntele interese private, imediate, fapt care le înmulţeşte puterile, îi umple de viaţă. Rezumând, am putea spune că înfinţarea oricărei parohii, acolo unde ea este necesară, este o realizare remarcabilă. Bineînţeles, ca realizări la un nivel superior putem considera procurarea, cumpărarea sau construirea de lăcaşuri de cult, de biserici. Extraordinar este atunci când reuşim să construim biserici, expresie a tradiţiei noastre ortodoxe, în care copiii care se nasc şi cresc aici să poată face cunoaşte şi experia Ortodoxia, expresia ei în cult, în arhitectură, în pictură, în tot ceea ce înseamnă o biserică în care comunitatea se adună laolaltă pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Faptul de a avea cât mai multe biserici ortodoxe şi ca formă este extrem de important, atât pentru conştiinţa de sine, pentru stima de sine a românilor ortodocşi de aici, pentru perceperea a ce înseamnă trăirea ortodoxă de către copii, dar şi pentru prezentarea Ortodoxiei către cei în mijlocul cărora trăim.

Aş dori să amintesc neapărat aici şi cele patru vizite ale Preafericiţilor Părinţi Patriarhi Teoctist şi Daniel. Preafericitul Teoctist – de vrednică pomenire – a fost în Germania, la Nürnberg, în 2003, când am avut cinstea să mă hirotonească episcop, şi în 2006, când a pus piatra de temelie pentru biserica din Berlin şi a sfințit Catedrala din Nürnberg. Preafericitul Părinte Daniel a venit în Austria în 2009, pentru a sfinţi bisericile din Salzburg şi Viena (prima biserică din acest oraş, Sf. Apostol Andrei), iar în 2011 în Germania, la München, pentru a pune piatra de temelie a Aşezământului nostru bisericesc. Vizitele acestea, când patriarhii noştri au venit înconjuraţi de delegaţii compuse din alţi ierarhi de seamă ai Bisericii noastre şi alţi clerici şi oameni deosebiţi, au fost adevărate manifestări de credinţă şi trăire ortodoxă, au avut o importanţă deosebită pentru comunităţile noastre, încurajându-i pe oameni la unitate de credinţă, de gândire şi simţire românească; pe de altă parte au dat o mare vizibilitate comunităţilor noastre româneşti, atât prin participarea la ele a multor autorităţi bisericeşti şi civile, prin întărirea legăturilor de cooperare cu acestea, cât şi prin transmiterea evenimentelor prin mijloacele media.

Pe lângă Centrul Mitropolitan de la Nürnberg, s-a ridicat în ultimii ani Așezământul Bisericesc din München. Ați fost inițiatorul acestuia și v-ați implicat cu toată energia pentru construirea lui. Cum a demarat inițiativa și proiectul în sine?

După ce, în anii 90 Înaltpreasfințitul Părinte Serafim locuise ca oaspete în cadrul Insitutului pentru Bisericile Orientale din Regensburg, în anul 2000 s-a reuşit achiziţionarea unei foste biserici evanghelice şi a două imobile în imediata ei proximitate, în oraşul Nürnberg, unde a fost amenajat sediul Mitropoliei. În condiţiile foarte modeste ale începutului, acest fapt a constituit un pas foarte mare. Deşi stabilirea Reşedinţei Mitropolitane la Nürnberg s-a făcut mai mult circumstanţial, în funcţie de posibilităţile avute, poziţia centrală a acestui oraş faţă de marginile teritoriale ale Mitropoliei, respectiv faţă de parohiile răsfirate peste tot cuprinsul ei, s-a dovedit a fi foarte avantajoasă.

După hirotonia mea ca episcop vicar al Mitropoliei (la acea dată) în anul 2003, s-a pus problema misiunii şi a reşedinţei mele. Deoarece oraşul München prezenta o importanţă deosebită, nu doar în calitate de capitală a Bavariei, ci şi având în vedere mărimea comunităţii româneşti ortodoxe, mi s-a stabilit sediul în acest oraş, începând cu 1 decembrie 2004, având şi misiunea procurării unei biserici sau chiar mănăstiri pentru nevoile liturgic-pastorale şi duhovniceşti ale credincioşilor noştri. După mai multe căutări fără rezultat, am ajuns la soluţia de a cumpăra un teren pe care să construim biserica, împreună cu un centru parohial-comunitar şi o mănăstire-reşedinţă episcopală. Piatra fundamentală a fost pusă de însuşi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, la 11 septembrie 2011, cum am spus deja, în cadrul unei frumoase ceremonii, la care au participat preoţi şi credincioşi din întreaga Mitropolie, cât şi din România şi din alte părţi. După mai mulţi ani de proiectare şi pregătire, lucrările au început în noiembrie 2017, iar de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului din 2021, stabiliţi deja în noul Aşezământ, am putut începe ţinerea Sfintelor Slujbe în cadrul acestuia, în Sala Crucilor din subsolul bisericii. Anul trecut, la 11 septembrie am făcut şi slujba de sfinţire a Altarului Sălii Crucilor, într-o ceremonie condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Serafim, la care l-am avut prezent şi pe Preasfințitul Părinte Macarie, episcopul Europei de Nord.

Care sunt principalele funcții pe care acest Așezământ le împlinește pentru Ortodoxia românească din Germania?

Aşezământul a fost gândit şi construit ca un răspuns la nevoile comunităţii româneşti tot mai numeroase, atât în München şi Bavaria, cât şi în întreaga Germanie şi în Austria. El este chemat să devină tot mai mult un „acasă departe de casă” al credincioşilor români, în principal, dar nu numai, cât şi să fie o ambasadă spirituală a Ortodoxiei şi culturii româneşti în aceste locuri. Prima şi cea mai evidentă funcţie a Aşezământului o împlineşte, evident, biserica, în care numărul celor care participă la rugăciune este în continuă creştere de la mutarea noastră aici în 2021. În ce priveşte nevoile social-comunitare, acestora le răspunde prioritar Centrul parohial-comunitar, în care avem spaţii pentru desfăşurarea diverselor activităţi religios-culturale, bibliotecă, magazinul bisericesc, precum şi câteva locuri de cazare. Nevoii unei vieţi duhovniceşti mai intense îi răspunde mănăstirea din cadrul Aşezământului. Ne este cunoscută tuturor influenţa binefăcătoare şi inspiratoare a mănăstirilor de la noi din Ţară sau din alte locuri asupra credincioşilor. Monahii şi călugăriţele trăiesc la cote mai înalte dorul după Dumnezeu, îl au pe Dumnezeu ca centru al vieţii lor; e vorba deci de un întreg mod de viaţă centrat în jurul lui Dumnezeu şi al slujirii Lui. Ori, pentru omul adeseori egocentric şi egoist de astăzi, perspectiva teocentrică şi slujitoare oferită de monahism înseamnă o schimbare de perspectivă salvatoare.

În cadrul Așezământului funcționează și Mânăstirea Sfântul Siluan. Cum arată obștea monahală de la München și care sunt prioritățile duhovnicești și misionare ale acesteia?

„Aşezământul monahal Sf. Siluan” înființat în noiembrie 2006, în urma venirii noastre la München, a fost ridicat, urmare a situaţiei nou create prin construirea şi luarea în folosinţă a spaţiilor din Aşezământ, la rang de mănăstire, la 31 ianuarie 2023, avându-l ca patron pe Sfântul Siluan Atonitul. Alegerea lui ca patron, atât în 2006, cât şi acum s-a datorat căii de apropiere de Dumnezeu parcursă şi prezentată de Sfântul Siluan în scrierile sale, modului său de abordare a urcuşului duhovnicesc, cât şi rugăciunii lui pentru „mântuirea tuturor popoarelor pământului”, toate acestea atât de actuale astăzi, mai ales în contextul în care trăim noi aici.

La un moment dat, un stareţ care primise un candidat la viaţa călugărească în mănăstirea lui, i-a spus acestuia: „Acuma călugăr te-ai făcut; mai rămâne să te faci om de treabă...” Poate că acest lucru, adeseori neluat în seamă, este unul din cele mai importante pe care suntem chemaţi să le realizăm. Prin credinţă, prin raportarea la Dumnezeu, să ne şlefuim, să ne cizelăm, să ne înfrumuseţăm propria umanitate, pentru a deveni oameni buni, care trăim în frăţietate bucuroasă unii cu alţii. Este atât de simplu lucrul acesta şi, din păcate, se realizează destul de rar şi de greu...

Un accent deosebit punem şi pe practicarea „Rugăciunii lui Iisus”, pe care o spunem atât particular, cât şi miercurea, împreună cu credincioşii, la biserică, după chipul practicat la mănăstirea de la Essex, în Anglia, dar şi la Centrul Mitropolitan din Nürnberg, după modelul propus de Sfântul Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan. Bineînţeles că noi practicăm Rugăciunea lui Iisus după modul pe care eu personal l-am primit de la Părintele Teofil Părăian, de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, practică pe care şi el a învățat-o de la Părintele Arsenie Boca. Şi anume, între respiraţii, spunem cuvântul „Doamne”, concomitent cu inspiraţia „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, iar expirând, „miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Această congruență are rolul de a lipi rugăciunea de respirație, pentru ca respirația să ne amintească de rugăciune, după cum spunea un părinte de la Sfântul Munte Athos. „La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu şi să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul!”

Rezumând cele referitoare la mănăstirea noastră, aş spune că ea este chemată primordial să fie o oază de rugăciune în mijlocul pustiului spiritual de astăzi, un loc al dialogului şi întâlnirii cu Dumnezeu, în primul rând pentru noi vieţuitorii de aici, dar şi pentru toţi oamenii care vin cu această sete şi cu dor de alinare. De asemenea, mănăstirea este şi un martor al tradiţiei creştin-ortodoxe şi monahale româneşti, pe care întâlnindu-l, să simţi toată forţa duhovnicească a acestei tradiții despre care dă mărturie.

În 2023 a avut loc tunderea în monahism pe seama mănăstirii a Maicii Elisabeta, un moment emoționant nu doar prin ceea ce reprezintă în sine, ci și datorită așteptării pline de smerenie și speranță a venirii lui... De asemenea, a fost instalată şi prima egumenă a mănăstirii, Maica Onufria Zbarcea. Ne puteţi spune câteva cuvinte despre însemnătatea acestor evenimente?

Într-adevăr, la Vecernia sărbătorii Buneivestiri din anul acesta a avut loc prima tundere în monahism din cadrul mănăstirii noastre, săvârșită de ÎPS Părinte Mitropolit Serafim. E vorba de maica Elisabeta, care a aşteptat cu răbdare monahală acest moment de la venirea ei în obşte, în anul 2005, pentru că am dorit să avem întâi mănăstirea şi fizic şi doar apoi să facem călugăria. Am ales momentul cu mult timp înainte, pentru a o pune pe măicuţa Elisabeta şi sub protecţia Maicii Domnului, protectoarea cu deosebire a celor care duc o viaţă consacrată lui Dumnezeu. Noi vieţuind în mijlocul comunităţii, am organizat lucrurile astfel încât evenimentul că poată fie trăit şi de aceasta; în acest scop am rânduit ca măicuţa care a fost călugărită să fie însoţită în drumul spre altar de fetiţe cu lumânări aprinse, aşa cum a fost însoţită şi Maica Domnului, fecioară fiind, când a mers să slujească la Templul din Ierusalim.

A doua zi, la Praznicul Buneivestiri, în cadrul Sf. Liturghii, Părintele Mitropolit a săvârşit şi hirotesia şi instalarea maicii Onufria ca egumenă a mănăstirii noastre. Momentan în mănăstire sunt trei măicuţe, maica egumenă Onufria, maica Elisabeta şi încă o maică, Paisia, care s-a adăugat obştii anul trecut. Toate evenimentele acestea au o importanţă istorică, sunt pietre de temelie pentru o devenire duhovnicească pe care încercăm să o chivernisim într-un făgaş al tradiţiei noastre. Maica Onufria este prima egumenă a mănăstirii, întâistătătoarea măicuţelor, şi sperăm prima într-un şir care să dea Dumnezeu să se continue cât mai mult şi să se ridice la o cât mai mare statură duhovnicească. Întemeierea unor obşti monahale aici are o importanţă defnitorie pentru viaţa duhovnicească a credincioşilor. Dacă privim la ce înseamnă mănăstirile la noi în Ţară pentru credincioşii din jurul lor şi pentru pelerini, pentru Biserică şi Neam, putem înţelege un pic acest lucru.

Tot în anul 2023 Preasfinţia Voastră ați serbat, de asemenea, 20 de ani de slujire arhierească în Germania. Permiteți-mi o întrebare al cărei răspuns se găsește probabil în culisele sufletului dumneavoastră... Cum ați resimțit această activitate de 20 de ani în slujba Arhiepiscopiei Germaniei, Austriei și Luxemburgului din perspectiva activității de ierarh?

În primul rând, şi eu am fost surprins de faptul că au trecut atâția ani de la hirotonia întru arhiereu, în 2003, de către Preafericitul Părinte Teoctist, de vrednică pomenire. Parcă nu-mi vine să cred... La cât de ocupat am fost, mai ales în ultimii ani, pe de o parte cu efortul de ridicare a Aşezământului, dar şi cu activitatea liturgic-pastorală, în cadrul comunităţii noastre din München, iar pe de altă parte cu vizitele pastorale în parohii şi alte sarcini, în cadrul acestei slujiri arhierești, nu e de mirare că anii au trecut pe lângă mine aproape pe neobservate. Slujirea arhierească este extraordinar de bine surprinsă în simbolismul mitrei arhiereşti; pe de o parte, conferă multă cinste şi aduce multă bucurie, pe de alta, implică multe greutăţi şi dureri. Însă, ştim cu toţii, în orice domeniu, doar asumându-ne greutăţile realizăm, desăvârşim lucrarea care le presupune şi pe acestea. În cazul slujirii arhiereşti şi preoţeşti în general, este vorba de o slujire a sublimului, de o trudă pentru înmulţirea binelui, pentru ridicarea şi ajutorarea oamenilor, cu perspectivă spre veşnicie, lucruri care dau bogăţie de sens şi frumuseţe acestei slujiri. Să ne dea Dumnezeu înţelepciunea şi puterea de a ne asuma greutăţile şi să privim la sensul, la însemnătatea lucrării sau slujirii pe care o avem de împlinit, pentru că atunci trăim şi lucrăm cumva într-o dimensiune a binelui care biruieşte răul, cum spune Sf. Apostol Pavel: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Rom. 12,21).

Pomeneați adineauri de Părintele Teofil Părăian, care a coagulat în jurul său mulți oameni...Care dintre învățăturile dobândite de la dânsul v-au ajutat în misiunea de a crea o comunitate românească unită în peisajul răsfirat al diasporei ortodoxe în care ne aflăm?

Cu siguranţă, Părintele Teofil m-a ajutat şi mă ajută mult mai mult decât îmi pot da seama, deoarece el a fost un titan al spiritului, un exemplu viu de om care s-a dăruit pe sine slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor. Răspunzând, aş menţiona trei lucruri: 1. Credinţa părintelui, faptul de a raporta tot ce se întâmplă la Dumnezeu, cu deplină încredere în purtarea Lui de grijă iubitoare, ocrotitoare şi călăuzitoare, 2. Seriozitatea şi consecvenţa în orice lucru pe care îl întreprindem şi 3. Relaţia vie cu Domnul Hristos, aceasta însemnând o verificare prin raportarea la El a tuturor gândurilor, vorbelor şi faptelor noastre. Acest din urmă fapt te eliberează de rutină, de autosuficienţa împlinirii anumitor forme ale lucrărilor credinţei, de formalism deci, te conduce să trăieşti cu adevărat ceea ce faci. Poate încă un lucru foarte important, care l-a caracterizat: Concepţia despre Dumnezeu ca Tată, care ne iubeşte, ne cheamă la El, ne ajută, ne susţine, ne ocroteşte şi chiar ne zâmbeşte... Practic, faptul de a şti că Dumnezeu ne iubeşte ne apropie cu adevărat de El şi iubirea noastră faţă de oameni îi apropie pe aceştia şi de noi şi unii de alţii.

Ritmul și dimensiunea vieții în diaspora sunt altele față de cele cu care suntem obișnuiți acasă. De multe ori, suntem întrebați care sunt diferențele pe care le întâlnim aici. Aș dori să vă întreb și eu acest lucru, din perspectiva Ortodoxiei. Ce noutate aduce trăirea Ortodoxiei în Germania, în comparație cu ceea ce eram obișnuiți în România?

Prima noutate este însăşi realitatea vieţii în străinătate. Omul pleacă de acasă, îşi ia cumva destinul în mâini şi se confruntă cu provocările vieţii. Ori acest lucru, adeseori, îl trezeşte la realitate. Pentru că în condiţiile străinătăţii nu mai beneficiezi de susţinerea familiei, a mediului, a unor structuri cunoscute, familiare, cunoşti nemijlocit realităţile ţării unde ai emigrat, iluziile se destramă şi, în aceste condiţii, omul îşi pune mai intens problema identităţii, a sensului, a rostului în această lume. Astfel mulţi, care nu erau credincioşi în România, sau care nu mergeau la biserică, încep să o facă aici şi, dacă găsesc un răspuns potrivit, dezvoltă o relaţie profundă cu Dumnezeu, devin membri serioşi ai comunităţilor parohiale. Un alt element diferit aici este dorul de casă şi de cei dragi. Mulţi oameni încep să vină la biserică, acolo unde ştiu că găsesc români, pentru a-şi stâmpăra acest dor; şi apropiindu-se de oameni frumoşi, credincioşi, înţeleg şi ei avantajele credinţei, îşi pun şi ei problema raportării la Dumnezeu pentru a se găsi cu adevărat pe sine. Aceste situaţii ne fac şi pe noi clericii să fim altfel, ne formează cumva. Ne determină să fim mai calzi, ne scoate dintr-un confort, dintr-o înţepeneală instituţională, ne apropie mai mult de oameni; înţelegem că mântuirea este o lucrare a iubirii, făcută cu iubire. Şi adăugând la acestea insistenţa Înaltpreasfinţitului Serafim, precum şi a mea pe faptul de a săvârşi Sf. Liturghie cu o implicare cât mai mare a participanţilor, cu mijlocirea către credincioşi a conţinutului rugăciunilor Liturghiei prin citirea loc cu voce tare şi intonaţie frumoasă, printr-o împărtăşire cât mai deasă, putem să înţelegem de ce avem deseori situaţia ca în comunităţile de aici să fie un plus de participare, de viaţă, de bucurie.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu își revarsă lucrarea Sa mântuitoare pretutindeni și chiar și acolo unde nu există o biserică de zid, El zidește prin dragostea Sa o biserică a iubirii Sale și a semenilor, învățându-ne să prioritizăm școala iubirii și a formării interioare mai presus de orice.

Da, aşa este. Cum spunea cineva, parafrazându-l pe Sf. Apostol Pavel: Dacă dragoste nu e, nimic nu e şi dacă ar fi, ce rost ar avea... Lucrarea iubitoarea a lui Dumnezeu poate fi mijlocită de om doar prin iubire, cu iubire; altfel este o caricatură. Să ne ajute Dumnezeu ca, peste tot ce facem şi indiferent de condițiile exterioare să iubim cu adevărat şi să trăim în consecinţă!