Interviu publicat în Revista Deisis Nr. 32/2024, p. 168-176 cu Preasfințitul Părinte Sofian Brașoveanul,  Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului, realizat de doamna preoteasă Alexandra Ştefan.

Preasfinţia Voastră, ne opream, în încheierea interviului anterior din cadrul Revistei „Deisis” din anul 2023, asupra noutății pe care o aduce trăirea Ortodoxiei în spațiul german față de ceea ce cunoscusem în România. Cum arată cartea de vizită a Ortodoxiei românești? Care sunt caracteristicile ei?

Fiecare popor ortodox are un etos al lui pe care îl imprimă asupra Ortodoxiei din spațiul în care trăiește, în cazul nostru din cel german. Într-un fel trăiești o Sfântă Liturghie în spaţiul german la greci, într-un alt fel la ruși și într-un alt fel la români, pentru că fiecare avem un mod de simțire și de trăire a Liturghiei, dar şi a credinței în general. Noi, poporul român, așa cum sublinia și domnul academician Ioan-Aurel Pop, suntem singurul neam care deși avem strămoși latini suntem ortodocși. Această realitate ne face să ne situăm un pic diferit față de raționalismul grec și de misticismul rus, avem un echilibru, o anumită smerenie. Cred că ar fi foarte important să înțelegem valoarea acestora, pentru că smerenia se poate transforma foarte ușor și într-un fel de complex de inferioritate, pe care îl au mulți români aici, ori noi trebuie să înțelegem valoarea smereniei ca să o putem cultiva în sufletul nostru şi să ne prezentăm, ca atare, cu smerenie autentică, dar şi cu demnitate în interacțiunea cu ceilalți. Pentru că mulţi români care vin aici rămân fascinați, uneori chiar copleșiți de civilizația materială pe care o întâlnesc și li se pare că noi nu am avea valori sau că realizările ar fi doar de ordin material și asta îi face să nu-și poată recunoaște propriile valori. Pe de altă parte, o caracteristică frumoasă a românului ortodox, este aceea că atunci când și-a înțeles menirea și și-a descoperit valorile identitare, devine un ambasador loial și jertfitor al credinței și al acestor valori. Prin urmare, cred că datoria noastră, a clericilor, este și să îi facem atenți asupra caracteristicilor şi valorilor sufletului românesc, între care și echilibrul, armonia și smerenia, frumusețea raportării la ceea ce ne înconjoară, căldura sufletească, toate acestea nefiind contabilizabile în bani, cum este, din păcate, aproape totul în jurul nostru. Una din cele mai mari provocări ale creștinului român din diaspora rămâne conștientizarea sau descoperirea propriei identități. Abia după acest pas poți să apreciezi valorile proprii, să le cultivi și să le transmiți mai departe. Valoarea caracteristicilor noastre sufletești o înțelegem mai bine după mai mulți ani de viețuire aici, când, indiferent de realizările materiale - mai mari sau mai mici -, constatăm că toate acestea nu ne împlinesc până la urmă, ci mai importantă ne este comuniunea sufletească cu ceilalți, faptul de a fi într-o relație de apropiere, de comuniune și cu Dumnezeu și cu semenii.

Pomeneați adineauri de calitățile românului ortodox, între care ați amintit smerenia. Cum am descrie mai exact smerenia românului ortodox?

Prin faptul că nu se consideră pe sine centrul lumii. Smerenia aș descrie-o și ca un firesc al existenței, cu următorul argument: o mamă în raport cu copiii ei este smerită, chiar și o soție în raport cu soțul ei și un soț în raport cu soția pe care o iubește. Oamenii sunt smeriți în toate situațiile acestea pentru că iubesc. Adevărata dragoste este smerită, este izvor de smerenie, ea nu caută să se evidențieze, să se afirme față de cel iubit, ci vrea pur și simplu să iubească, vrea binele şi creșterea celui iubit. Smerenia implică şi o evaluare corectă a realităților şi identităților. Un părinte, fost stareţ la mănăstirea Sâmbăta, spunea că „smerit este cel care-şi ţine locul”. Prin urmare, cred că și la nivel de popor, smerenia înseamnă nu să vrei să te afirmi în detrimentul altuia, ci pur și simplu să te înţelegi pe tine cu propria identitate în mijlocul celorlalți, să trăiești frumos și să pui în valoare ceea ce ți-a dat Dumnezeu, să-ţi aduci propria contribuție la binele general, bine știind că fiecare om, fiecare popor are talanții săi, pe care este chemat să-i pună în lucrare şi să-i valorizeze pentru binele tuturor. Aceasta caracteristică a smereniei poporului român cred că este una definitorie și mai ales pentru ea a fost dobândită în cele peste două milenii de formare, de dezvoltare și de relaționare cu popoarele și imperiile vecine cu care a trebuit mereu să găsim un „modus vivendi”.

Ce frumos! Poporul nostru românesc s-a născut creștin. Ortodoxia ne definește etosul, de aceea ruperea de locurile de origine nu este ușoară. Cum se acomodează ortodocșii români în spațiul de limbă germană?

Fiecare om face acest lucru în modul lui propriu. Chiar și comunitățile trăiesc credința diferit, de la comunitate la comunitate, de la oraș la oraș. Să căutăm, însă, câteva principii generale. Mai întâi, românii  sunt destul de maleabili, uneori chiar fluizi în ceea ce privește identitatea, și, din păcate, foarte ușor asimilabili. Deci, în absența unor comunități ortodoxe bine închegate de care să aparțină, mulți români sunt în situația de a se pierde identitar, respectiv copiii lor care trăiesc aici, iar pentru a rămâne în sfera lor identitară trebuie să li se cultive ceea ce le este propriu. Aș zice că, spre deosebire de alte popoare, plecând poate tocmai de la această smerenie, de la acest firesc al existenței poporului nostru, avem această deschidere spre ceilalți, pe care îi privim ca semenii noștri. Cred că acest firesc al coexistenței, așa am putea să formulăm, e ceva ce ține de specificul nostru. Smerenia intrinsecă nouă ființial cumva ne ferește de niște exagerări sau de faptul a dezvolta complexe de autosuficienţă şi a ne purta cu superioritate față de ceilalți.

 O altă caracteristică importantă este aceea că în parohiile noastre ne bazăm foarte mult pe munca voluntară. Asta înseamnă că în ființa noastră ca popor încă mai există mult entuziasm, multă dorință de a face bine împreună, care poate fi folosită, iar pe voluntariat se bazează, de fapt, foarte mult din ceea ce realizăm noi, atât ca parohii, cât şi ca Mitropolie. Slujirea şi misiunea preoților este realizată, în cea mai mare parte, pe bază de voluntariat, despre a preoteselor să nu mai vorbim, a oamenilor din consiliile parohiale, a celor care se ocupă de cateheză, de diferite activități; la noi, aproape totul este bazat pe voluntariat, care ce înseamnă, până la urmă? O dăruire de sine în folosul tuturor. Cred că e bine să și definim și să cultivăm lucrul acesta. Pentru că, din păcate, trebuie să precizez, că în acest tumult al acomodării românii ajung adeseori să se folosească unii pe alții, chiar să profite de necazul sau de slăbiciunea celuilalt. Iar apartenența la o comunitate parohială este o garanție în plus că acolo întâlnești conaționali care vor să te ajute cu adevărat într-o etapă dificilă a vieții, care pentru mulți reprezintă o nouă șansă sau un nou început. Bineînțeles, ceea ce noi mai avem în raport cu ceilalți este căldura sufletească și inclusiv dăruirea în ceea ce privește și aspectele gospodărești și culinare ale vieții. La noi, tot pe bază de voluntariat se fac și mare parte din agapele oferite de parohii, unde gospodinele, în general, oferă tot ceea ce pot avea şi pregăti mai bun.

Românii, în marea majoritare, încă se caută unii pe alții. Simt o bucurie să petreacă timp împreună, să participe la diferite activități, chiar și extra comunitare. Se simte împlinirea unui dor în raportarea românilor unora față de alții și o bucurie că s-au găsit unii pe alții departe de Țară.

Tot în acest firesc al coexistenței pe care îl aminteați mai sus se încadrează și dialogul românilor ortodocși din Germania cu celelalte culte creștine locale?

Da, da; plecând de la niște aspecte mai mult practice ale vieții, nu de la teorie... Ştiţi că Papa Ioan Paul al VI-lea a afirmat legătura fundamentală dintre dialogul dragostei și dialogul adevărului. Dacă pleci doar la dialogul adevărului, fără să ai în atenție mai întâi dialogul dragostei, s-ar putea să nu ajungi prea departe. Pentru că fiecare Biserică și-a construit sistemul ei teologic, iar pozițiile teologice, în afara dialogului dragostei, sunt aproape ireconciliabile. Dar când începi dialogul dragostei cauți căi de contact, de apropiere de celălalt. La fel ca o mamă: mama vede când fiul ei greșește, știe că greșește, dar face tot ce poate pentru a-l salva. Și vine și la preot și spune: „părinte, primiți-l, ajutați-l; faceți cumva”, conștientă fiind de toate păcatele lui, dar vrea o cale de salvare. La fel și în dialogul dintre biserici, plecând de la dialogul dragostei, pe care vedem că bisericile de aici îl susțin foarte mult, inclusiv prin faptul de a ne pune nouă, ortodocșilor, la dispoziție spații în care să slujim sau să facem alte activități. Și atunci, și în raportarea la ei, trebuie să avem un ochi deschis și pentru această disponibilitate binevoitoare a lor față de tot ceea ce fac dintr-un spirit frățesc creștin. Pentru că în acest spirit ne pun bisericile surori spaţiile lor la dispoziție și cred că în spiritul acesta dialogăm şi noi cu ei, având în vedere porunca Domnului Hristos „ca toți să fie una” (Ioan 17, 21), pentru că, în cele din urmă, aceasta este misiunea dată nouă de către Domnul Hristos și avem și istoric, identitar, niște premise pentru asta. Mai ales cei din Transilvania, Dobrogea, Banat, care am avut o existență istorică marcată de conlocuirea sau coexistența cu alte etnii și cu alte confesiuni sau chiar religii. Şi atunci trebuie să vedem cum ne raportăm la ei, având în vedere că, în cele din urmă, toți suntem fiii lui Dumnezeu, Care vrea mântuirea tuturor, și nu avem voie să rămânem într-o autosuficiență exclusivistă, ci suntem chemați să vedem cum putem să-l apropiem pe celălalt de noi și de Ortodoxie, chiar și atunci când el nu are premisele pentru a putea să o înțeleagă. Pentru că e foarte simplu să-l lovești pe celălalt în cap cu adevărul, dar e foarte greu să-i mijlocești acest adevăr pe înțelesul lui, într-o formă care să-l atragă. Nimic mai simplu decât să condamnăm! Dar cum îl ajutăm pe celălalt să înțeleagă viața ortodoxă, nu simplu adevărul teoretic al Ortodoxiei? Pentru că viața în Ortodoxie și etosul ortodox trebuie înțelese pur și simplu din modul nostru de viețuire. Și vedem că uneori unii eterodocși ne depășesc poate atunci când, din convingere și din caritate creștină, ne oferă anumite facilități, pe care nu știu dacă noi le-am oferi acasă la noi altora care ar avea nevoie de ele.

Preasfinția Voastră, exemplul mamelor, care de multe ori ar face orice pentru a-și salva copiii, pe care l-ați dat anterior, ne aduce în atenție gândul că viitorul Bisericii noastre atât în țară, cât și peste hotare, se bazează pe tineretul nostru creștin. Cum avem grijă de tineri și cum le putem fi sprijin pentru a-și trăi viața aproape de Biserică?

Da, cred că exemplul acesta al mamelor este foarte bun. Problema raportării noastre la tineret este capitală pentru viitorul Bisericii și pentru apropierea tinerilor de credință, de Biserică. Ce este mai firesc mamei decât să-și iubească copilul și să facă efortul de a-l înțelege și de a-l călăuzi cu dragoste?! De asemenea, de a se coborî la nivelul lui. Îmi aduc aminte că Părintele Teofil Părăian spunea adeseori că atunci când vrei să dialoghezi cu un copil sau te apleci și cobori la nivelul lui, sau îl ridici în brațe și stai de vorbă cu el de la egal la egal, la aceeaşi înălţime. Sau că nu poți cere unui copil să meargă la pas cu un om mare, trebuie să îți adaptezi pasul după copil și să vezi cum îl poți ajuta. Şi aceasta să o faci, pogorându-te într-un firesc al iubirii și al comuniunii, într-un firesc al dragostei. Adică iubindu-l, să vrei să fii cu el, să faci cât mai multe împreună cu el, deci asta implică activități, implică nu doar faptul ca el să vină la biserică și tu să îl înveți de pe poziția superiorului, ci implică pur și simplu să-l ajuți să aibă un rol în biserică, să facă ceva, să fie util, să fie o parte, un mădular al Bisericii. De aceea, noi am pus la un moment dat și fetițe în biserică să țină cârja arhierească, sau să poarte o cruce în procesiune în fața slujitorilor, anumite fetițe pregătesc prescuri, împreună cu mamele lor, altele sunt implicate la pangarul bisericesc. Trebuie să căutăm cât mai multe modalități de a-i implica pe tineri, pe copii în cultul nostru, pentru ca ei să simtă că acest cult este făcut și cu participarea lor, nu este făcut doar de alții pentru ei, ei neînțelegând ce se face acolo, pentru că atunci se plictisesc, ci să fie și pentru ei și cu ei. La fel şi cu activitățile catehetice, care să fie completate, dublate, de activități distractive, să te joci un joc cu ei...cum face o mamă, deci nu de pe o poziție de superioritate.  Ea pur și simplu intră cu toată dăruirea, bucuria și firescul în jocul copilului, de parcă ar fi şi ea copil, într-o poziţie de unire cu copilul cu care se joacă. Asta e cheia spre copii, pe care trebuie să o prelucrăm mai departe. Pe de o parte, trebuie să ne apropiem de copii cu dragoste; pe de alta, să trăim noi, cei mari, viața cu noblețe și frumusețe. Teoria mea aceasta este:  că pe copii și pe tineri, în condițiile de astăzi, nu îi putem constrânge să vină la biserică, nu îi putem aduce cu forța, cum de multe ori s-a făcut, ci trebuie să-i creștem şi să-i educăm cu dragostea și cu noblețea vieții noastre, izvorând amândouă din credință. Dacă aceste trei elemente se întâlnesc - credință, dragoste și frumusețe/noblețe -, ele îi atrag pe copii și îi vor face să stea acolo unde le găsesc.

O importanță deosebită pentru întreaga parohie, dar mai ales pentru tineri, o are probabil trăirea credinței în familia preotului, puterea exemplului acesteia.

Da, aşa este. Un preot e supus la multe provocări aici și trebuie să găsească mai întâi el calea de a trăi firesc credința împreună cu preoteasa, cu familia lui, și pentru asta cred că trebuie să se pregătească continuu, să se cerceteze dacă ceea ce face e doar pentru că s-a pregătit și că știe că așa trebuie făcut sau ceea ce face îl împlinește și sufletește, constituie sensul şi împlinirea vieții lui. Dacă el se hrănește prin rugăciune sau face rugăciunea doar ca funcționar al unei instituții, adică Biserica. De la preot și de la familia lui se cere o trezvie, în primul rând, și numai dacă el face din convingere, dar și cu frumusețe și cu mult echilibru lucrurile acestea, poate să transmită mesajul care trebuie lumii din jur. Pentru că el ar putea face lucrurile din convingere, dar să ceară mult prea mult de la familie. Și atunci copii rezistă până la o vreme, până când pot avea posibilitatea să spună: „nu mai vreau, nu mai pot! Ceilalți copii sunt liberi, eu nu sunt liber; vreau să fiu şi eu ca ei!”. Deci trebuie foarte mult echilibru, chiar și atunci când există convingere. Bineînțeles că nu mai vorbim de cazurile când nu există convingere, că atunci lucrurile nu au cum să se dezvolte bine.

Preoţii se confruntă cu provocarea și greutatea că trebuie să aibă în vedere mereu și propria lor existență, adică serviciul, să aibă în vedere parohia și credincioșii și, totodată, să nu piardă din vedere familia lor proprie, căreia să-i mijlocească credința, asupra căreia să se aplece cu dragoste, să nu uite că și preoteasa are și ea are nevoie de dragoste și că el, preotul, nu are voie să o uite, chiar dacă e plecat în misiune. Și la fel cu copiii lor, cărora nu trebuie doar să le ceară să-l urmeze și să-l susțină, ci trebuie și el să se aplece asupra nevoilor, necesităților lor și să-i susțină, să-i înțeleagă și pe ei, să le fie aproape când au nevoie. Pentru că - îmi place să spun şi acest lucru - preoteasa este primul credincios din parohie de care trebuie să se ocupe preotul. Preoteasa și copiii lui sunt primii parohieni de mântuirea cărora trebuie să se intereseze. Dacă el nu se interesează de mântuirea acestora, este falsă premisa că l-ar preocupa mântuirea celorlalți, este o înșelare de sine, în cele din urmă. Dacă însă acționează în felul acesta, având în vedere destinul veșnic al celor de lângă el, atunci își face credibilă misiunea și cu referire la cei de mai departe.

Mă gândesc însă şi la greutățile preoților, la situația logistică a parohiilor din diaspora...Faptul că sunt înființate de la zero, într-un pământ străin, pune serios la încercare exercițiul credinței și al nădejdii... Cum ar trebui să se raporteze preotul și familia lui la acest mare necunoscut pe care îl are în față?

Foarte greu de spus, pentru că și provocările sunt diferite, în cele din urmă, de la om la om. Poate că am putea să spunem care sunt câteva din aceste provocări, cum zic, cu diferențe de la parohie la parohie, de la comunitate la comunitate. Pentru că una este o parohie urbană, unde mulţi din membrii parohiei sunt intelectuali, și alta este o parohie într-un orășel mai mic sau una rurală, unde parohienii sunt oameni care muncesc din greu, cum ar fi în agricultură, în abatoare, construcții etc. Pastorația lor este diferită.

Primul lucru pe care trebuie să îl aibă în vedere un preot când vine aici este posibilitatea existenței lui împreună cu familia. După aceea este faptul de a cunoaște sau de a învăța limba germană, atât el, cât și preoteasa. Dacă ei spun că „lasă că merge și fără”, merge o vreme oarecum, însă nu pe timp îndelungat, pentru că apare complexul de inferioritate pe care va căuta să-l camufleze, și atunci omul preferă să se izoleze de ceilalți și să se afirme unilateral, egocentric și de multe ori defăimător cu referire la ceilalți, existând chiar posibilitatea aceasta a căderii în diferite teorii ale conspirației și așa mai departe, că tu ești singurul care ai adevărul și ceilalți, pe care nu îi înțelegi, sunt toți în rătăcire. Nu merge! După aceea, trebuie să-și pună problema viitorului lui și al copiilor lui, dacă se poate împăca cu ideea că aceștia, încet, încet, o să iubească probabil mai mult spațiul de aici și faptul de a locui aici și că o să capete niște caracteristici identitare poate mai pregnant spre lumea germană decât spre cea românească. Apoi, trebuie să aibă în vedere complexitatea pastorației aici, cu oameni care vin din România, din toate zonele țării, și ei cu propriile lor probleme și complexe de inferioritate sau de superioritate și care, neînțelegând ceva, mai degrabă te acuză decât vor să înțeleagă de ce ai făcut o acţiune, o slujbă într-un anume fel. Iar pentru ca să poți să gestionezi situația trebuie să ai o pregătire teologică și, aș zice, duhovnicească, o așezare cât mai bună, pentru că altfel e greu să faci față, mai ales dacă ai o fire un pic mai năvalnică, să spunem, și care nu rabdă ușor anumite critici; atunci e foarte greu de gestionat relația cu credincioșii foarte diferiți. Din păcate, o caracteristică a românilor este și aceasta, că sunt foarte repede dispuși să vadă negativ ceea ce este uneori doar diferit; pentru că este diferit, că este altfel decât ştiu, încep să defăimeze, să critice și, în cele din urmă, ajung să se dezbine. Deci preotul trebuie să facă și efortul de a fi un factor al unității și, peste slujirea lui din biserică, să își asume și slujirea catehetică referitoare la educația copiilor. Iar aici, în diaspora, este necesară și o slujire a comunităţii în sensul că noi suntem atât parohii ortodoxe, cât și comunități românești. Este un dat al existenței în diasporă care nu poate fi contestat. Și eu mi-am pus problema asta adeseori, pentru că şi eu aș înclina mai mult spre parohie ortodoxă, dar mi-am dat seama în timp că noi trebuie să ne ocupăm de toți semenii, așa cum se ocupă Dumnezeu de noi. Și asta m-a liniștit mult sufletește. Pentru că atunci când viețuiam la mănăstire aveam o altă perspectivă: cine nu vrea să se dea după rânduiala duhovnicească și pastorală pe care o aveam noi era liber să nu mai vină. Dar aici nu putem pune problema în felul acesta, ci trebuie să vedem cum putem să îi apropiem pe toți. În România, omul putea să meargă la altă biserică sau mănăstire sau unde dorea. Mănăstirea avea rânduiala ei și era bine că era așa. Dar aici situația este altfel și trebuie să ne străduim să îi ajutăm și pe cei care au o înțelegere mai restrânsă a realităților din Biserică, să fie și ei acolo, să îi ajutăm și să îi stimulăm, eventual, să facă mai mult, așa cum și noi așteptăm de la Dumnezeu ca El să fie îngăduitor cu neștiințele și cu neputințele noastre și să ne ajute stimulând binele din noi, ajutându-ne, nu pedepsindu-ne. Cred că și noi tot așa trebuie să îi ajutăm pe ceilalți, și să nu le impunem ceea ce nu pot face ei la un moment dat. Avem foarte des situația că oameni nu foarte îmbisericiţi ne contactează în vederea unui botez, ei ne spun că vor un botez pentru un copil, iar noi le punem în atenţie, foarte corect, faptul că trebuie să aibă o legătură vie cu Biserica, cu Dumnezeu ca persoană, să participe la slujbele Bisericii, să se roage, să postească, să se depărteze de păcate şi patimi, și suntem nemulțumiți că ei nu acceptă. Cei mai mulți din aceştia au convingerea că e foarte bine ceea ce fac, sau le place să aibă convingerea asta, pentru că își dau seama că nu e chiar bine totul, dar nu vor să accepte ce le spunem noi, pentru că asta ar însemna să facă mai mult. Și ne nemulțumim reciproc. De aceea trebuie să avem şi înţelepciunea de a înțelege cât pot cei care ne vin în faţă și de a-i apropia pe măsura înțelegerii şi posibilităților lor, fără să ne supărăm reciproc. Este foarte complicat.

A fi ortodox înseamnă a căuta un răspuns la situațiile pe care le întâmpinăm în fiecare zi și în fiecare ceas. Răspunsul de astăzi s-ar putea să fie un pic diferit față de cel de ieri, într-o situație asemănătoare. Viaţa în Ortodoxie, în credință, este o viaţă trăită ca răspuns la chemarea pe care ţi-o adresează Dumnezeu, la provocările pe care ţi le aduce viaţa continuu.

Având la bază toate aceste premise ale unei parohii păstorite în diaspora, la ce repere duhovnicești aleargă un preot pentru a-și găsi mereu puterea de a reuși? Mă gândesc că poate cel mai bine ar fi să vă întreb ce v-a ajutat pe dumneavoastră în toți acești ani când ați pornit o misiune a înființării Așezământului de la München, dar în același timp și a păstoririi credincioșilor?

Ai pus problema foarte frumos cu cele două mențiuni, surprinzând două aspecte foarte diferite. Când ai început întrebarea, m-am gândit automat la părintele Teofil, care a însemnat în viața mea mult mai mult decât pot eu să-mi dau seama. El a fost un om mare, așa cum afirmam și în interviul trecut, un titan al spiritului, și exemplul său, modul absolut serios și consecvent de abordare a situațiilor m-a ajutat și mă ajută în continuare. De la el am învățat că tu trebuie să îți faci partea ta și Dumnezeu cu siguranță și-o face pe a Lui. Dar ai pus și problema Centrului Bisericesc. Aici m-a ajutat și exemplul Sfântului Vasile cel Mare. Eu am făcut studiile de master și doctorat pe teme în legătură cu Sfântul Vasile. El a avut o acțiune foarte diversificată din punct de vedere teologic, pastoral, ecumenic, liturgic, omiletic și caritativ. Sf. Vasile a construit în apropiere de orașul Cezarea Capadociei, în care își avea episcopia, o instituție caritativă, care cuprindea și biserică și instituții de cazare a celor nevoiași, dar și a trecătorilor și a clerului care venea acolo. Deci un așezământ foarte larg, care era numit, în vremea respectivă, „cetatea de lângă cetate”. Și toți au rămas uimiți de ceea ce realizase, iar mie mi-a dat convingerea că se poate. Şi, când am început să mă gândesc la construcția Centrului, nu mi-am pus problema neapărat cât este de mare și cât costă, ci mi-am pus problema ce trebuie făcut. Și cu gândul acesta am planificat și cu arhitecții, „hai să vedem ce este de făcut”, iar resursele sau modul de realizare le vom căuta pe parcurs. Dar dacă ne blocăm sau ne autolimităm că nu putem face, atunci nu vom avea șanse să facem ceva. Deci Sfântul Vasile a fost pentru mine un model care mi-a dat încredere. Și pentru preoți cred că rămân și exemplele de oameni duhovnicești din vremea noastră, care ne sunt foarte necesare și ne arată cum poate fi trăită credința astăzi, dar în același timp și exemplul Sfinților Părinți, înaintașii noștri, care au făcut lucruri importante, mărețe, din care ne putem inspira prin studiul vieții lor, așa cum zice și Sf. Ap. Pavel: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmați-le credința” (Evrei 13,7).

Mă gândesc la preoții noștri din diaspora și la situația parohiilor pe care am descris-o mai devreme, care te face mai degrabă să te simți adesea mai mult un pelerin decât acasă... Ce se întâmplă cu preoții care vor ieși la pensie în diaspora și cu familiile lor?

Referitor la slujirea aici, este o chestiune grea şi pentru nu ai biserica de acasă, nu ai poate nici un alt spaţiu pentru alte activități, nu ai un spațiu liturgic familiar, de multe ori sunt situații în care biserica e rotundă, alte situații, în care masa Altarului e lipită de perete sau e în mijlocul bisericii, tot felul de anomalii faţă de situaţia din mediul ortodox de acasă. Preotul, care de cele mai multe ori slujește în spații catolice sau evanghelice puse la dispoziție, trebuie să vină dimineața cu o oră sau două înainte ca să-și amenajeze tot spațiul liturgic, să pună icoane, chiar Sfântă Masă, tot ce îi trebuie și, după Sfânta Liturghie, să stea iarăși, de multe ori împreună cu familia și cu unul sau doi credincioşi ca să lase totul în ordine, cum fusese înainte de a veni la slujbă. După aceea, slujești cu foarte mulți oameni care nici ei nu sunt foarte bine introduși în toate realitățile acestea și pe care trebuie să îi formezi, iar dacă tu ești un preot începător, este cu atât mai greu, deoarece nici tu nu știi bine ce și cum ai de făcut acolo și atunci toate acestea sunt niște provocări cărora nu este ușor să le răspunzi. De aceea, cred că sunt foarte necesare împreună-slujirile și faptul că părinții parohi, pe lângă practica liturgică mai lungă sau mai scurtă pe care o fac, să vină cât mai des la centrele eparhiale de la noi sau la mănăstiri în țară, sau la alte biserici, să slujească cât mai mult în spații ortodoxe consacrate, să înțeleagă cât mai bine Liturghia și spațiul ortodox, ca să fie ei mai întâi formați de duhul ortodox pe care să îl transmită și celorlalți.

Pe de altă parte, avem chestiunea slujirii de o viață aici, respectiv a posibilităților pe care le poţi avea în partea ultimă a vieții. Mulți preoți slujesc, cum am spus, din entuziasm, din credinţă. Adică nu privesc foarte mult la veniturile lor aici, într-o lume care este foarte mercantilă. Dar noi trebuie să avem în vedere să îi facem atenți, eventual să constituim și anumite cadre prin care să poată fi susținuți, atât ei cât şi familiile lor, eventual anumite preotese rămase văduve. Cum zic, să avem anumite fonduri și cadre ca să putem susține acești oameni. Pentru că în momentul în care tu, ca instituție, îi ceri lui să se dăruiască pentru instituție și pentru oameni, trebuie să te străduiești și să constitui cadrul care să îl ajute să poată să se dăruiască și să îi implici și pe oameni să se dăruiască și ei pentru el când va fi necesar, dacă va fi necesar lucrul acesta. Acestea sunt chestiuni practice care vor trebui rezolvate cu timpul. Să se constituie anumite fonduri, să se construiască poate anumite case ale clerului în care să poată locui. Trebuie găsite soluții pentru că altfel, dacă niște preoți care s-au dăruit în slujire ajung la bătrânețe și vor constata că ei sunt lăsați singuri de către instituția pe care au slujit-o, respectiv de oamenii Bisericii, asta ar produce foarte multă decepție și, în cele din urmă, necredință.

Este foarte importantă această conlucrare între preot și instituție în vederea susținerii reciproce și a împlinirii binelui comun...

Da, preoții în general au așteptări de la colaborarea instituției cu ei, sunt formați așa din țară, într-un spirit de izolare. Părintele Patriarh chiar face adesea o afirmație: „autocefalia este dreptul fiecărei țări ortodoxe de a suferi singură, fără a fi ajutată”. La fel e și cu „autocefalia” preoțească; cei mai mulţi vor să-și păstreze doar ceea ce au, li se pare că dacă ar colabora cu instituția ar pierde. Sf. Vasile cel Mare spunea însă foarte frumos că dacă binele general suferă, suferă și cel particular. Că dacă ne străduim pentru binele general al instituției și avem o instituție serioasă, funcțională, organizată, atunci tuturor ne va merge mai bine. Dar instituția asta trebuie văzută ca fiind a noastră, ca fiind noi înșine, exact așa cum vorbim despre Biserică ca Trup al lui Hristos, format din toți credincioșii care participă sau nu la el. Mitropolia, e formată din toate parohiile reprezentate de toți preoții, care, dacă stau în expectativă sau sunt reticenți la orice inițiativă de colaborare venită din partea Mitropoliei, nu permit Mitropoliei să se dezvolte. Deci faptul de a avea o instituție bine organizată înseamnă și necesitatea ca din ea să facă parte oameni disciplinați și doritori de a  susține instituția pe care o formează. Este foarte complicat acest raport; trebuie ca și vârful instituției, și baza să privească cu dragoste asupra nevoilor celuilalt, nu numai la ale sale, considerând că celălalt este dator spre el, ci că datoria este reciprocă. 

În contextul împlinirii a 30 de ani de la înființarea Mitropoliei Germaniei, aș dori să vă întreb cum vedeți dezvoltarea Mitropoliei în următorii 30 de ani care ne stau înainte?

Nu aș putea să spun prea bine cum o văd, deoarece sunt multe necunoscute la mijloc. În acești 30 de ani care au trecut vedeți că au venit încoace foarte mulți români. Nu îmi dau seama cât va mai dura fluxul acesta de români care vin spre Austria și Germania; probabil că în câțiva ani se cam epuizează resursele. Deci ne putem aştepta ca, în curând, spre parohiile noastre să nu mai vină așa de mulți români din alte părți, și atunci vom rămâne mai mult cu propriile forțe, respectiv cu oamenii existenți deja în parohii, din care unii vor pleca înapoi în Ţară sau în alte părți; vom avea, de asemenea, tinerii care se nasc şi cresc aici. Şi observăm că din aproximativ 20 de copii pe care îi botezăm, la adolescență dacă mai rămân, în medie, unu-doi care să vină la biserică. Deci nu știu câți oameni o să avem în biserică în 30 de ani și atunci cred că ar trebuie să ne străduim în primul rând să fim cât mai bine organizați. Într-o țară așa de bine pusă la punct și organizată cum este Germania, nu avem șanse de supraviețuire dacă nu ne organizăm și noi mai bine.

După aceea, o văd cu acțiuni mult mai bine coordonate și gândite pentru tineri, pentru copii, pentru că va trebui, cum zic, urmare a faptului că vor veni tot mai puțini din România, sa ne bazăm tot mai mult pe resursele proprii, pe ce facem noi aici și, dacă nu ne organizăm atent, nu va merge bine. De asemenea, ce văd foarte important este necesitatea colaborării între preoți. Eu am un concept pe care l-am format ca „bună vecinătate între preoți”, pentru că dacă ei nu sunt aduși în situația de a lucra cu bucurie împreună, ci mai degrabă se sabotează unii pe alții, atunci credința credincioșilor va avea de suferit și inclusiv noi ca Biserică, ca instituție. Deci trebuie să ne organizăm din multe puncte de vedere ca să putem să fim cu adevărat pregătiți să întâmpinăm viitorul, pentru că dacă până acum am beneficiat de entuziasmul începutului și al întemeierii de parohii, de acum va urma, cu siguranță, un stadiu de verificare și de reorânduire a lucrurilor, astfel încât ele să corespundă necesităților, în care să fim mai bine organizați corespunzător și realităților țării în care trăim, iar asta implică și faptul ca slujitorii preoţi şi nu numai să își schimbe un mod de gândire românesc bazat pe principii ca „lasă că merge și așa” sau „lasă că suntem noi mai deștepți și îi fentăm”, „lasă că ne descurcăm noi”, pentru că așa nu vor mai putea înainta lucrurile, ci vom întâmpina probleme. Spune un proverb: „Cel care nu se gândește la viitor va avea curând probleme”.

Spuneați la un moment dat că una dintre calitățile sfințeniei este că ea nu se manifestă într-un mod evident. Pe lângă dezvoltarea și evoluția noastră organizatorică și instituțională care se vede, cea sufletească primează și rămâne constant un deziderat. Ce să avem în vedere pentru o viață creștină cât mai autentică?

Să încercăm să ținem seama de Dumnezeu în tot ceea ce facem. Dumnezeu este Tatăl nostru, Creatorul nostru, al tuturor, și ținta noastră finală. Să ieșim din tiparul acesta de gândire că „toți sunt importanți, dar eu sunt mai important decât ceilalți”. Cred că asta este capital, pentru că tiparul acesta de gândire și de simțire de fapt ne duce la un comportament individualist și egocentric, care la un moment dat se vede și care face să rămânem blocați într-o neputință de a depăși propriile cadre instituționale sau tipare de funcționare parohială.

Nouă ne lipsește, în general, un entuziasm al mântuirii în Biserică. Nu trăim o emulație care să fie contagioasă spre ceilalți, ci trăim mai mult în virtutea unei inerții ortodoxe transmisă din generație în generație. Ori cred că trebuie să facem efortul să ne depășim fiecare în chestiunea asta. Părintele Serafim Popescu de la Mănăstirea Sâmbăta, care este propus spre canonizare în anul 2025, avea o vorbă: „să te depășești și să te dăruiești”, foarte importantă, pe care părintele Teofil a interpretat-o să te depășești în credință și să te dăruiești prin iubire. Dacă facem așa, bineînțeles că asta determină în continuare credință și dragoste în jurul nostru. Să ne ajute Dumnezeu să trăim cu nădejdea mântuirii în Iisus Hristos, să fim lucrători ai comuniunii veșnice cu Dumnezeu şi atunci toate ale noastre vor primi o altă profunzime şi un alt chip. Să ne dea Dumnezeu bucuria mântuirii pe care să o putem împărtăşi cât mai multora!