Mag. Dr. Raluca Știrbăț: Pledoarie pentru Carillon

„Pământul și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele.” (George Enescu)

George Enescu (1881, Liveni – 1955, Paris) – Carillon nocturne, „Sinaia, ce 2 Juillet 1916”

(din Pièces Impromptues pour Piano op. 18, 1913-1916)

Enescu în 1909, în doliu după moartea mamei.

Schema unui clopot dintr-un ansamblu de carillon (preluată din Vocabulaire campanaire editat de société française de campanologie).

În primele pagini ale admirabilului volum Amintirile lui George Enescu, apărut în 1955 la editura pariziană Flammarion ca rezultat al așternerii pe hârtie a peste douăzeci de conversații radiofonice cu muzicologul Bernard Gavoty, compozitorul român se destăinuia:

„Mama era, ca și tatăl meu, fiica unui preot ortodox. Iată-mă, deci, de două ori pecetluit: ca om al gliei și ca mistic. Pământul și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele.”

În continuare, compozitorul rememora slujba Sfintei Liturghii oficiată de bunicul său, Gheorghe Enescu, care slujea la biserica din Zvoriștea (jud. Suceava), preot binecuvântat cu mult har și cu un glas ce atrăgea credincioșii – simpli țărani și fețe boierești deopotrivă – veniți din sate îndepărtate ca să-l asculte. Experiența l-a marcat într-atât pe micul Jorjac, încât avea să-și amintească emoționat și detaliat după decenii:

„Am luat parte la o slujbă săvârșită de bunicul meu și am rămas extaziat de frumusețea serviciului. Eram atât de transportat, încât mă închipuiam să văd dacă într-adevăr sunt lângă altar... O așa slujbă bisericească n-am pomenit și o voi ține minte toată viața!”

Bunicii lui George Enescu, preotul Gheorghe Enescu cu soția sa Elena (în mijlocul imaginii), împreună cu părinții, Costache și Maria (imadiat în stânga lor), unchii și mătușile compozitorului.

Momentul l-a marcat nu doar emoțional, ci avea să dea roade concrete pe care le vom regăsi în creația sa componistică. Vărul său, compozitorul Alexandru Cosmovici, povestește în volumul George Enescu în lumea muzicii și în familie (Editura Muzicală, 1990) cum, odată întors acasă, la conacul de la Cracalia, copilul încearcă să redea imediat pe vioară melismele bizantine și „sunetele intermediare” auzite la slujbă. Acesta a fost momentul decisiv al declanșării unui lung șir de căutări, transformări și decantări stilistice care vor culmina, peste decenii, cu microintervalele enesciene – acest „Markenzeichen” al compozitorului – pe care le vom regăsi în capodoperele de maturitate precum Sonata a 3-a pentru pian și vioară „în caracter popular românesc”, în Oedipe și în multe alte lucrări.

Izvorâtă din același peisaj sonor al atmosferei bisericești și al copilăriei îndepărtate, reminiscența clopotelor – o constantă în opera lui Enescu – se regăsește și în Carillon nocturne, ultima din cele șapte piese ale ciclului Pièces Impromptues op. 18 pentru pian solo, compuse în anii 1913-1916 la Paris, Cracalia și Sinaia. Mai mult, Carillon-ul op. 18 ilustrează tripla sinteză – un punct de interferențe stilistice și chiar geografice – emblematică pentru întreaga creație enesciană. Cele trei dimensiuni care se disting sunt cea română, franceză și germană:

dimensiunea românească: tema principală a piesei – colindul ardelenesc;
dimensiunea franceză: utilizarea efectului sonor al carillon-ului (instrument cu care Enescu a intrat, mai mult ca sigur, în contact direct în turneele sale în Franța și Belgia) și armoniile impresioniste (în special în partea mediană a piesei);
dimensiunea germană: reminiscențele beethoveniene cu citate ale motivului „Lebe wohl!” din Sonata pentru pian Les Adieux, op. 81a.

George Enescu, Carillon nocturne, primele măsuri ale manuscrisului aflat în arhiva Bibliotecii Academiei Române.

Rătăcit de compozitor la Iași în vârtejul primei conflagrații mondiale, manuscrisul Pieselor Impromptues op. 18 avea să reapară, aproape miraculos, abia la doi ani după moartea compozitorului, tot la Iași, în 1957. O bătrânică din vechea urbe moldavă a recunoscut, din fericire, semnătura Maestrului și valoarea manuscriselor, semnalând descoperirea poetei Otilia Cazimir, cea care le-a înmânat, mai apoi, lui Romeo Drăghici, prieten și avocat al lui Enescu, directorul primului Muzeu Enescu din București. Manuscrisele se află astăzi în arhiva Bibliotecii Academiei din București.

Această odisee nedreaptă a pierderii și regăsirii partiturii a făcut ca noutatea absolută a acestor muzici – în special cea a „stupefiantului Carillon”, cum îl numea compozitorul Pascal Bentoiu – să rămână necunoscută în epocă, fără a avea parte de recunoașterea și ecoul cuvenite.

Reacțiile entuziaste ale muzicienilor contemporani, specialiști și melomani deopotrivă, sunt edificatoare pentru valoarea acestor pagini rămase pentru decenii într-un con de penumbră al istoriei muzicale. Muzicologul Gerold Gruber, bunăoară, profesor la Universitatea de muzică din Viena, spunea că „Debussy n-ar fi putut decât să viseze la asemenea rezonanțe”, iar renumitul muzicolog belgian Harry Halbreich, personalitate de reputație mondială și specialist în literatura muzicală a secolului XX, înțelegea, analiza și semnala în 2006 atât de rezolut modernismul vizionar enescian:

„Carillon nocturne pentru pian. 1916! Cred că este o piesă unică în genul ei și nu numai pentru acea epocă, dar pe durată lungă! Fiindcă ceea ce am auzit ar putea fi numite ’ring modulations’ naturale! Este ceea ce a făcut Stockhausen, cu ajutorul unei aparaturi electronice sofisticate, după mai bine de 50 de ani, în Mantra, în 1970. Enescu – lipsindu-i la acea epocă aparatura electronică – a făcut-o după ureche, cu un pian normal. A dozat sunetele armonice în rezonanță! Cred că dacă s-ar scrie o protoistorie a muzicii spectrale aceasta ar fi, poate, cea mai veche mărturie de muzică scrisă și care – așa cum se întâmplă adesea – a rămas asemenea unei sticle aruncate în mare. Sunt sticle aruncate în mare care uneori revin la mal mult timp după aceea“. (Harry Halbreich, în conferința de deschidere a Festivalulului Internațional Spectrum XXI, Paris, 15-23 nov. 2006).

Bisericile copilăriei lui George Enescu (Liveni, Mihăileni, Cracalia), unde compozitorul revenea an de an pentru a oficia slujbe de pomenire părinților și străbunilor săi.

Am așternut aceste rânduri cu ferma convingere că alegerea temei Carillon-ului enescian – colindul ardelenesc – pentru turnul bisericii cu hramul „Înălțarea Sfintei Cruci” din München s-ar constitui nu doar într-un gest de reparație istorică pentru absența acestor pagini câteva decenii din peisajul muzical mondial, ci, mai mult, ar închide cercul prin reîntoarcerea la sursa concretă de inspirație a genialei piese enesciene – sunetul clopotelor. Rezonând într-un spațiu ortodox românesc, îngemănarea colindului ardelenesc cu armonicele clopotelor, împletire sonoră ce l-ar fi mișcat pe Maestru până la lacrimi, este și modul în care am aduce, la mai bine de un veac de la așternerea acestei muzici pe hârtie, un pios și – de-a dreptul – nemaiauzit omagiu enescian.

Mănăstirea Sinaia, biserica veche cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ctitoria Spătarului Mihail Cantacuzino, 1690.

În imaginea de mai jos, am notat cele 8 sunete înșiruite, precum și linia melodică a temei colindului (Carillon-ului) în varianta „extrasă”, desigur, din hățișul armonic enescian: