O întrebare simplă, este următoarea: cât de ușor sau cât de greu ne-a fost, fiecăruia în parte, să ascultăm de glasul Bisericii? Am avut încredere, din prima clipă, că Biserica prin Patriarhul și ierarhii ei, are deplină și totală dreptate? Sau ne-am cam codit? Răspunsul, cât se poate de sincer, este foarte important. Este important dacă vrem ca văzduhul inimii noastre să se curățească de niște lucruri pe care le ascundem, de multe ori, chiar și de noi înșine.

Acest răspuns este un act indicator care ne arată, fără tăgadă, spre ce se înclină mai mult sufletul nostru. Pe de o parte a fost glasul Bisericii, simplu și curat : „Noi ierarhii vă îndemnăm” și pe cealaltă parte au fost multe, multe, alte glasuri, din internet (Facebook, situri „de încredere”), de la televiziuni „bune” șamd., care ne-au spus, și ne-au spus, și iar ne-au spus. Atât de multe că ne-au zăpăcit. Concluzia lor însă, indiferent de raționamentul urmat, era una și aceeași: referendumul nu e bun, nu trebuie să mergem. Problema nu este numai ce ne-au spus, problema este și cine sunt cei ce ne-au spus! Ne-au spus-o cei cu care noi avem o legătură veche, cei pe care i-am crezut de atâtea și atâtea ori. Prin ochii lor noi am privit lumea și pe nesimțite parcă judecățile lor, noi, le-am făcut ale noastre. Ce dacă uneori sunt atât de violente, ce dacă ne îndeamnă să urâm. Avem justificările gata pregătite, avem chiar argumente creștine.

Aceste „glasuri” competente ne vorbesc de multă vreme despre politică, despre ceea ce se întâmplă în România și în lume, despre cum să ne creștem copiii, despre ce e important și ce nu. Par glasuri extrem de avizate, oneste, drepte! Ne-am obișnuit atât de mult cu aceste voci atoat-știutoare încât am ajuns să ne confundăm cu ele. Nu le-am cerut niciodată să se prezinte, nu le-am cercetat niciodată mai în amănunt.

Dar iată că Domnul nu ne-a lăsat în neștiință și a cerut „glasurilor” să-și dea jos măștile și să se identifice. Acum, la acest referendum, a fost momentul adevărului, căci a fost momentul confruntării tuturor acestor „glasuri” cu cel al lui Hristos. Să nu ne amăgim, Domnul vorbește clar prin Biserica Sa. Opoziția fățișă a tuturor acestor voci față de glasul Bisericii arată clar cine este în spatele lor!

Din fericire cei mai mulți dintre noi am lăsat până la urmă mintea noastră deoparte și am ascultat de „mintea” Bisericii. Mintea Bisericii e mintea lui Hristos! Cei mai mulți, dar nu toți. Aceasta este o mare tristețe.

Lucrurile au fost foarte simple. Alegerea era în fața noastră! Gândiți-vă numai: în ce moment istoric a mai cerut Biserica „cu glas mare” ceva fiilor ei? Cred că niciodată. Când au mai coborât călugării din munți să voteze? Cred ca niciodată. Când ne-au mai îndemnat toți ierarhii să facem ceva? De asemenea niciodată. Toate aceste evenimente extraordinare ar fi trebuit să ne facă, întâi pe noi, cei ce mergem la Biserică, să nu avem nicio ezitare. Noi, cei care mai avem și tangență cu adevărul urât al educației sexuale!

Așa am făcut oare? Am acționat toți ca unul fără să stăm pe gânduri?

Fiecare dintre noi va da răspuns în fața Celui care ne „cunoaște inimile și rărunchii”. Ce am făcut, am făcut, pocăința și spovedania ne vor spăla greșelile, desigur dacă ni le vom recunoaște. Mai este însă încă un lucru extrem de important: ce vom face de acum înainte! Dacă ne-am aplecat mintea spre aceste voci, cred că e timpul să ne trezim. E timpul să cerem cu lacrimi de la Dumnezeu să ne dea, în aceste ”zile înșelătoare”, darul deosebirii duhurilor, al discernământului, ca nu cumva neavându-l, să ne lăsăm vreodată înșelați. Acum a fost simplu, vocea Bisericii vs alte voci, și noi tot ne-am poticnit. Data viitoare poate nu va mai fi chiar atât de evident...