La acest ceas de mare sărbătoare a neamului românesc aș fi dorit să scriu câteva rânduri frumoase și însuflețitoare despre istorie, tradiție, patriotism, și despre necesitatea și bucuria noastră, ca părinți, de a le transmite copiilor noștri (mai ales că cei mai mulți dintre aceștia sunt născuți departe de țară). Am crezut și cred încă cu tărie că toate acestea nu sunt doar vorbe goale, ci adevăratele valori, pe care trebuie să le transmitem copiilor noștri, împreună cu credința noastră. Din păcate, pentru a doua oară într-un interval de timp destul de scurt, am început să realizez că mulți dintre cei din jurul meu nu mai simt așa. Că patriotismul este asociat cu comunismul, că poeziile și cântecele patriotice, chiar și la acest ceas de mare sărbătoare, sunt asimilate manifestărilor patriotarde.

Încercând să înțeleg fenomenul am constatat că nici în țară lucrurile nu stau mai bine. Inundați de valuri de ură și dezbinare, românii, poate pentru prima dată în istoria bimilenară, par că și-au pierdut busola.

Preasfințitul Sofian, la una dintre întâlnirile dedicate Centenarului Marii Uniri, constata cu durere faptul că, mulți dintre noi, mai ales dintre tinerele generații, părem a fi căzut sub puterea unui „duh de indiferență” în relația noastră cu înaintașii și cu istoria.

Cred că Presfințitul Sofian a pus punctul pe I! Poate totuși nu e prea târziu, poate vom reuși să ne trezim din amorțeală și să facem ceva în acest sens, deoarece copiii noștri au nevoie să știe cine sunt și de unde vin. M-am gândit mult la cuvintele Preasfințitului și la întrebarea dânsului, rămasă pe moment fără răspuns: ce putem face? Consider că răspunsul și soluția există în însăși formularea, în diagnosticul pe care l-a pus Preasfinția Sa. Este vorba de un duh! Fiind vorba despre un duh, înseamnă că armele cu care trebuie să luptăm sunt în primul rând duhovnicești.

Ce spun Sfinții Părinți că trebuie să facem când luptăm cu o patimă, cu un duh? Primul lucru este să-l recunoaștem! Sfinții ne mai spun că vindecarea vine numai dacă vom lepăda răul (acest lucru este necesar însă nu și suficient) și vom lucra conștient virtuțile opuse patimii/duhului respectiv. De exemplu dacă patima este lenea, noi să încercăm să ne deprindem cu hărnicia, dacă patima este mândria noi să încercăm să ne smerim și așa mai departe.

Deci, primul lucru, ar fi să conștientizăm că nu este normal nici să fii timorat de faptul că ești român, nici să nu te intereseze cine ești și de unde vii, nici să-ți bați joc de înaintașii tăi.Apoi, ar trebui să lucrăm în sens invers, să facem un efort pentru a ne cunoaște trecutul și pentru a ne cinsti înaintașii, care merită cu prisosință acest lucru.

Deci, este necesară, în primul rând, o întoarcere la studierea istoriei. Părintele Nicolae Steinhardt rezuma, printr-un paradox, lucrarea de dăruire la care suntem chemați. Citez cu aproximație dar păstrând sensul: „Domnul ne cheamă să dăruim, însă nu din cele ce avem, ar fi prea ușor, ci din cele pe care nu le avem”. Adică, noi părinții, cu toate că nu avem destulă dragoste de țară și nici destul patriotism, suntem totuși chemați să le dăruim copiilor noștri acestea! Acest lucru va fi cu putință numai dacă noi ne vom apleca cu seriozitate asupra istoriei noastre naționale.

Așa vom afla, întâi noi, lucruri pe care poate nu le știam, și ne vom bucura cu bucurie mare de cei de un neam cu noi care au învins. Au luptat împotriva duhurilor întunericului și au învins! Ei au păstrat lumina lui Hristos de care ne bucurăm noi astăzi. Ei au făcut țara pe care noi azi poate prea ușor o criticăm! Să ne bucurăm că suntem dintr-un neam ce are mijlocitori puternici în fața Tronului Ceresc: un Brâncoveanu, un Ștefan cel Mare, un Neagoe Basarab, mărturisitorii ardeleni, știuți sau neștiuți, sfinții închisorilor comuniste. Li se alătură mii și mii de oameni simpli care au murit pentru un ideal: o țară a tuturor românilor! Victoriile lor sunt și ale noastre, însă, pentru a ne bucura împreună cu ei, trebuie să îi cunoaștem! Suntem deci datori să nu fim nepăsători. „Cine nu cunoaște istoria este sortit să o repete”. Acesta nu este un slogan lipsit de sens sau exagerat, este o realitate! Dacă nu îți cunoști dușmanul ești sortit să faci aceleși greșeli pe care le-au făcut și alții înaintea ta. Dușmanul nostru nu este un om sau un popor, dușmanul este un duh, un duh vechi de când lumea: duhul răutății. Acum poartă alte și alte nume dar esența este aceeași: negarea lui Dumnezeu. Acestui duh nu îi place să îți cunoști părinții, înaintașii. Pentru că dacă știi cine ești și de unde vii, știi și unde vrei să te duci. Nu mai poți fi amăgit atât de ușor.

Fie că vrem sau nu să acceptăm, că ne place sau nu, noi toți suntem uniți unii cu alții prin fire văzute sau nevăzute. Aceste fire ne leagă în primul rând de cei de un neam cu noi și, prin ei, de întreaga umanitate. Nevăzute sunt și legăturile dintre noi și strămoșii noștri. Nevăzute, poate uitate, poate neconștientizate, dar extrem de reale, atât de reale încât le purtăm înscrise prin ADN în fiecare celulă a corpului nostru. Să nu uităm: fără ei, noi nu am fi! Să fim deci foarte atenți căci a greși împotriva lor, înseamnă a greși împotriva noastră. Nu cred că acestea sunt lucruri mici, cu care ne putem permite să ne jucăm. Cred că păcatul împotriva strămoșilor tăi, prin ignorare, indiferență, batjocoră, hulă sau chiar ură, este un păcat mare. Un păcat împotriva sângelui tău, dar și împotriva Duhului Sfânt, căci mulți dintre înaintașii noștri au fost sfinți.

Deci, dacă vrem să fim fii ai lui Dumnezeu, trebuie să fim fii ai Bisericii și înaintași demni ai strămoșilor noștri. Pentru a izbândi acum nu ni se cer fapte de eroism, ni se cere ceva atât de ușor, atât de frumos: să urmăm învățătura Bisericii! Biserica ne învață să ne iubim țara, neamul, istoria, înaintașii și să transmitem aceste valori și copiilor noștri, ca pe o comoară de mult preț. Așa să facem, căci, suntem datori! Datoria noastră este scrisă cu sângele lor, al eroilor, al martirilor, al sfinților. Ei chiar au murit pentru ca noi să avem o țară, o credință, o limbă, un neam. Datoria noastră este scrisă însă în chiar sângele nostru, căci prin venele noastre chiar curge sângele lor!

De veacuri Biserica a fost refugiul neamului nostru, sub orice stăpânire, oricât de crudă sau nedreaptă. Biserica ne va fi și de acum înainte locul unității, atât pe orizontală, între noi cei de un neam, dar și pe verticală, unindu-ne cu sfinții și cu Dumnezeu. Uniți prin Duhul Sfânt atât între noi cât și cu Sfinții neamului nostru, nu vom greși, ci vom izbândi! Izbânda noastră este una duhovnicească, nu este împotriva nimănui, căci Biserica îi asteaptă cu brațele deschise pe toți frații noștri, de orice neam, să vină la Hristos, să vină în bucuria Domnului. Trebuie însă să fim conștienți că numai asumându-ne ceea ce suntem și cine suntem vom putea fi cu adevărat fericiți și le vom putea transmite aceasta și copiilor noștri. Suntem datori atât înaintașilor cât și urmașilor noștri. Să încercăm să ne îndeplinim cât mai bine datoria de creștini, de ortodocși, de români, căci vom fi judecați pentru ea.

La aceeași întâlnire de care v-am vorbit, Preasfințitul Sofian a mai amintit un lucru: „noi facem parte dintr-un lanț uman”. Să ne asumăm cu bucurie și smerenie locul în acest lanț nevăzut, făcând legătura între cei care au fost și cei care vor veni în urma noastră.

Așa să ne ajute Dumnezeu!