În ziua 3 martie 2022 ne amintim cu bucurie de Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, la ziua sa de naștere, în special în acest an omagial al rugăciunii in viața Bisericii și a creștinului, de asemenea, an comemorativ al Sfinților isihasti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama si Paisie de la Neamț. Părintele Teofil Părăian este prin excelență părintele duhovnicesc care a prezentat din toate puterile sale și cu orice prilej, atât în conferințe cât și în cărțile sale, importanța și foloasele pe care el le-a avut și pe care oricine le poate avea spunând rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. O numea și rugăciunea de toată vremea și reprezenta unul din cele cinci puncte ale programului duhovnicesc recomandat de el tuturor credincioșilor.
Ne propunem să amintim câteva aspecte importante pe care părintele le evidențiază cu privire la această rugăciune.
Povestește cum a aflat de această rugăciune atunci când s-a dus la Mănăstirea de la Sâmbăta, în 1942, să se facă călugăr, având treisprezece ani şi jumătate. Acolo l-a întâlnit pe părintele Arsenie Boca, care i-a spus că nu poate să rămână la mănăstire, ci va trebui să-și continue studiile, dar l-a îndemnat să zică încă de atunci o rugăciune specifică călugărilor.
„Pe mine m-a învăţat Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, în 1942, cum să fac această rugăciune, lipind-o de respiraţie. Şi anume a zis aşa: să spun cu mintea – deci cu cuvântul gândit – Doamne între respiraţii; concomitent cu inspirarea, deci trăgând aerul în piept, să zic: Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, şi expirând, dând afară aerul din piept, să zic: miluieşte-mă pe mine, păcătosul.”[1]
Părintele Teofil considera că respirația nu este un element esențial al rugăciunii, aceasta putând fi spusă și fără să fie lipită de respirație. El socotea însă importantă angajarea cu toate puterile în rugăciune. Credem totuși că Părintele Arsenie, care avea și noțiuni de medicină, știa că o respirație profundă și corectă îi poate ajuta pe credincioși să se concentreze mai bine la rugăciune, întrucât produce o mai bună oxigenare a plămânilor și a creierului.
De asemenea, un alt spect important care trebuie subliniat este că Părintele Teofil nu dădea importanță de câte ori să se spună rugăciunea de toată vremea, ci profunzimii acesteia.
„Poate unii aţi citit mărturisirile pelerinului rus, despre trăirile lui interioare, în legătură cu rugăciunea Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Acolo se insistă pentru un anumit număr de rugăciuni, mai întâi 3000, după aceea 6000, după aceea 12000 şi aşa mai departe. E o metodă de fapt. Eu nu cred că trebuie să ne numărăm rugăciunile. Să ştiţi că mie nu mi-e frică să mă duc înaintea lui Dumnezeu şi că o să-mi zică Dumnezeu: Bine, bine, dar să ştii că tu ai mai fi putut zice de vreun milion de ori Doamne, Iisuse şi n-ai zis. Sunt sigur.”[2]
Părintele Teofil credea că nu se poate să ceri cu sinceritate și stăruință mila lui Dumnezeu, înțeleasă ca o revărsare a iubirii lui Dumnezeu asupra noastră, și Dumnezeu care este Iubire să nu te miluiască.
Sunt importante aspectele mai sus subliniate pentru a ne feri de capcana mândriei duhovnicești care ne paște pe toți cei care credem că putem folosi tehnici de rugăciune pentru ca Dumnezeu să ne asculte sau că, dacă spunem de un număr de ori rugăciunea, am rezolvat ce aveam de rezolvat cu Dumnezeu în ziua respectivă.
În continuare prezentăm experineța personală a Părintelui Teofil, nevăzător din prima copilărie, în legătură cu rugăciunea de toată vremea. A început să zică cu seriozitate Rugăciunea de toată vremea încă de când era elev la Timișoara. Pe drumul spre școală, cam o jumătate de oră, se ruga întruna, pe respirație. Dar lucrurile nu au fost chiar ușoare:
„Când am început să zic rugăciunea, cum mă învățase părintele Arsenie, [...] am avut niște furtuni de gând. Toate aceste gânduri se revărsau în timp (amintiri, urâciuni, vorbe, expresii murdare, vorbe pe care nu le-am zis niciodată cu cuvântul). Niște furtuni de gând, niște răutăți pe care eu le purtam în mine și nu știam de ele. Și răutățile acestea le-am purtat în mine până când lucrurile s-au limpezit, cu vremea, dar nu foarte repede.”[3]
Ulterior au venit și bucurii duhovnicești din această rugăciune:
„Pe lângă furtunile de gând, pe lângă confruntările negative, am avut însă şi nişte bucurii, pentru care eu recomand din toate puterile mele rugăciunea aceasta, în înţelesul că, mergând la şcoală şi zicând rugăciunea aceasta, aveam aşa o bucurie de mare încât mi se părea că mă ridică cineva pe sus. Bineînţeles, nu mă ridica nimeni pe sus, era o impresie a mea născută din plinătatea bucuriei.”[4]
„Când am ajuns la Teologie, a venit vorba despre rugăciunea asta şi îmi spune cineva: Măi frate, stai, că nu se poate face aşa ceva fără îndrumător, trebuie un îndrumător, un duhovnic!.”[5]
Părintele Teofil ar fi dorit să găsească pe cineva care să-i spună despre experiența sa personală în legătură cu rugăciunea de toată vremea. A cercetat chiar și părinți mai cunoscuți din vremea sa, dar majoritatea îi dădeau doar citate din cărți. Între timp a ajuns el însuși la niște concluzii:
„Pe mine mă interesează experienţa, ce ţi-a adus ţie, care zici: Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Ţi-a adus limpezimea minţii? Ţi-a adus liniştea sufletească? Ţi-a adus dorinţa de rugăciune? Ţi-a adus dorinţa de Dumnezeu? Ţi-a adus capacitatea de a ocoli pricinile păcatelor? Ţi-a adus fermitatea în cunoştinţa de Dumnezeu şi înlăturarea gândurilor rele? Ţi-a adus statornicie în bine? Ţi-a adus dorinţa de bine? Ţi-a adus dorinţa de depăşire de tine însuţi? Astea sunt lucrurile pe care le aduce rugăciunea, rugăciunea de toată vremea şi orice rugăciune.”[6]
Mai spunea, citându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă și cu dor și a atârna pururea cu nădejde de El și a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla.”[7]
Un alt aspect important mereu subliniat de părintele este următorul: „Susţin din toate puterile mele că rugăciunea şi rânduiala liturgică nu trebuie să fie părăsită sau înlocuită, ci trebuie doar să fie completată prin rugăciunea de toată vremea, indiferent dacă este făcută personal, în chilie sau în altă parte, fie că este făcută în obşte, la ascultări, dar cu agajare personală, din partea fiecărui participant. Să învăţăm noi rugăciunea aceasta, să învăţăm şi pe alţii, să învăţăm copiii încă din copilărie să zică Doamne, Iisuse...”[8]
Vom încheia această scurtă comemorare cu o poezie mult îndrăgită de Părintele Teofil. Este vorba de un imn al Sfântului Simion Noul Teolog, tradus în mod inegalabil de Teodosia-Zorica Lațcu, în care putem întâlni roadele unei rugăciuni sincere și profunde adresate lui Dumnezeu:
„Cum de foc esti ce țâșneste și esti val răcoritor?
Cum de arzi și-alini îndată, cum mă faci nemuritor?
Cum de faci din vameși îngeri și-ntunericul lumină?
Cum de scoți din iad și cum de curățești pe cei din tină?
Cum tragi bezna in lumină, cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?
Cum Te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?
Cum de-i arzi de dor rănindu-i, cum de iarăși îi împaci?
Cum de rabzi și suferi, Doamne, cum nu răsplătești îndată?
Cum de vezi cele ce-n taină, numai Ție Ți se-arată?
Cum, fiind așa departe, vezi ce facem fiecare?
Doamne, robilor Tăi dă-le îndelunga Ta răbdare.”
Autor: Pr. Dr. Bogdan Scorțea
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
[1] Arhim. Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Ediția a II-a, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2007, p. 229.
[2] Ibidem, p. 229.
[3] Arhim. Teofil Părăian, Să gândim frumos, ca să trăim frumos, Ed. Agaton, Făgăraș, 2012, p. 255.
[4] Veniți de luați bucurie, p. 230.
[5] Ibidem, p. 229.
[6] Ibidem, p. 229.
[7] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, în Filocalia, vol. II, Ed. IBMO, București, 2008, p. 42.
[8] Veniți de luați bucurie, p. 231.
