La 5 iunie 2021 s-au împlinit 27 de ani de la întronarea Înaltpreasfințitului Părinte Serafim ca primul mitropolit al (pe atunci) nou-înființatei Mitropolii Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de Nord. Ierarhul, sosit în Occident la scurt timp după revoluție, a fost martor al vremurilor tulburi marcate de importante transformări sociale, de la căderea Cortinei de Fier. Și acum, în anul omagial al Diasporei Române, provocările pastorației printre românii sosiți în număr din ce în ce mai mare în Occident, sunt la fel de mari, deși poate altele.

În dialog cu Înaltpreasfinția Sa adesea am simțit că mă aflu în fața unei istorii vii, care aduce în prezent personalități și momente unice de la cumpăna dintre milenii. Tocmai de aceea m-am bucurat că Mitropolitul Serafim a acceptat să răspundă câtorva întrebări despre trecutul și viitorul Diasporei române și despre slujirea misionară a unui episcop ortodox în Occident. - Ierom. Ioan Dumitru Popoiu

Părintele Ioan: Înaltpreasfinția Voastră, cum arăta Diaspora românească văzută de tânărul preot doctorand, la sosirea la studii în Paris? Ce impresie v-a lăsat „mica societate românească” din afara țării, de la Paris?

Mitropolitul Serafim: Cred că, înainte de 1989, nu putem vorbi de o diasporă românească, ci mai degrabă de un exil românesc. Când am ajuns, în 1982, pentru a continua studiile la Institutul „St. Serge”, am slujit ca preot mai mult în parohii de tradiție rusească din jurul Parisului, de asemenea la Institut, care era tot de origine rusească, dar sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, precum și la o mănăstire de maici de origine rusească dar devenită între timp multietnică, unde și-a făcut ucenicia în călugărie și prințesa Alexandra a României, devenită maica Ileana. Am cunoscut deci extrem de puțini români din Paris. Totuși l-am vizitat o dată pe filozoful Emil Cioran, am vorbit de asemenea și cu părintele Virgil Gheorghiu, poet și scriitor, iar pe profesorul Pierre Năsturel, profesor la Sorbona, francez născut în România și căsătorit cu o româncă, l-am avut ca îndrumător al tezei despre isihasmul românesc. Despre exilul românesc aflam câte ceva  de la Radio Europa Liberă și Vocea Americii. Dar trăind într-un mediu franco-rus, la un institut aflat sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, eram izolat, ferit de certurile politice ale românilor, dar și ale rușilor, și ei refugiați politic. În plus, studenții erau de toate naționalitățile: greci, sârbi, libanezi, sirieni... În acest mediu multietnic, problemele politice nu aveau o relevanță, pur și simplu nu se discutau.

Cum arăta diaspora românească din Germania la sosirea Înaltpreasfinției Voastre, ca Mitropolit, în proaspăt înființata eparhie? Ne puteți vorbi despre câteva chipuri de ținut minte, din primii ani de păstorire ca ierarh pentru românii din Diaspora?

Și în Germania exista un exil românesc, numeros, care-și avea centrul la München, în jurul postului de radio „Europa Liberă”. Să menționez câteva nume: Nicolae Stroescu-Stânișoară, care a fost ani de-a rândul directorul secțiunii românești, apoi Ioan Cicală, Constantin Xifta...  Îmi amintesc cu mult drag și de profesorul Constantin Nagacevschi, o mare personalitate a exilului, pe care l-am cunoscut la Adunarea Eparhială de la Aachen din octombrie 1993, unde am fost ales ca mitropolit. După alegere, m-am întors în România și, până în iunie 1994, când am fost întronizat, el murise deja. Am aflat că și-a dorit foarte mult să vadă pe noul mitropolit instalat. Eu îl socotesc ca prima jertfă la temelia Mitropoliei noastre. Numele lui, ca și ale celorlalți fondatori ai Mitropoliei stau scrise pe peretele de la proscomidiarul catedralei noastre. Aceștia și alții din grupul de la „Europa Liberă”, încurajați de părintele Simion Felecan care slujea la München, au fost oameni foarte înțelepți care și-au dat seama că situația în România s-a schimbat după revoluție și că ei trebuie să se constituie într-o entitate ortodoxă românească, așa cum erau deja organizați grecii, rușii și sârbii. Astfel am fost primit foarte bine, la instalarea din 5 iunie 1994, care a avut loc în biserica evanghelică „St. Lukas”. Spre surprinderea mea, au fost prezenți peste o mie de credincioși, veniți din multe părți ale Germaniei. La început, neavând nici o bază materială, am apelat la  prelatul Albert Rauch, pe care îl cunoscusem la Paris și care conducea Institutul pentru Bisericile Orientale de la Regensburg. Acesta m-a găzduit acolo, trăind  alături de studenții de la institut, cu o bursă.  Statutul Mitropoliei, adoptat de Adunarea eparhială și recunoscut de Sfântul Sinod, prevedea ca Mitropolia și slujitorii ei să nu primească nici un ajutor financiar din România. Eu am respectat întru totul acest lucru și am venit fără nici un ajutor material, salariu sau altceva din partea Bisericii sau a Statului român. Prin intermediul conducătorilor Institutului, care făceau parte din Mișcarea Focolară, am cunoscut pe Chiara Lubich, întemeietoarea acesteia și pe foarte mulți episcopi apropiați de Mișcare, din Germania, din Europa și din lume care se întâlneau anual la Roma sau în alte țări. Aceștia m-au ajutat, la rândul lor, să întemeiez noi parohii, oferindu-ne biserici de slujire. În primii patru ani ca mitropolit am fost și locum tenens al Arhiepiscopiei Europei Occidentale, cu sediul la Paris, având în grijă toate parohiile românești din centrul și vestul continentului. La început am avut 9 parohii în Germania, două în Austria, 3 în Suedia, 3 în Italia și alte câteva în Franța, Spania, Anglia.... Pe toate trebuia să le vizitez. Deja începuseră să vină români la muncă în Italia, iar la Roma nu aveam încă o parohie. Dar cunoscând episcopi din Italia, prin Mișcarea Focolară și Comunitatea Sant‘ Egidio, am ajuns să obținem pentru români mai multe locuri de slujire. La fel s-a întâmplat în Germania și în Franța.

Primii ani au fost cei mai grei. Ați fost insultat adesea, acuzat că ați fi instrumentul statului în vederea controlului oamenilor, sau în alte felurite chipuri. Ce v-a făcut să puteți răbda acestor răutăți și să mergeți mai departe?

Deși fruntașii exilului românesc din Germania, grupați în jurul Radio Europa Liberă, au fost cei care au inițiat în 1993 și au fondat Mitropolia sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române, totuși unii n-au acceptat acest lucru și m-au socotit instrumentul politicii iliesciene, agent comunist infiltrat aici pentru a dezbina exilul, acuzându-mă și că aș avea conturi secrete. S-a scris împotriva mea într-un foaie obscură  din Lausanne, iar informațiile erau trimise la adresele românilor din exil. La un moment dat s-a deschis o listă de semnături, cerându-se ca Patriarhia să mă retragă din funcție. Era de fapt un fals, pentru că majoritatea celor trecuți în listă nu știau de existența petiției. Totuși acțiunea acesta potrivnică m-a descurajat într-o oarecare măsură. Au fost și unele probleme interne, neînțelegeri cu unii preoți și sigur că mi-a fost foarte greu. De aceea am mărturisit unui duhovnic îmbunătățit intenția de a mă retrage. Părintele mi-a răspuns: „Ce s-ar fi întâmplat, dacă Hristos, atunci când a fost batjocorit pe cruce și I s-a spus: «dă-Te jos!», sau «fă o minune!», S-ar fi dat jos de pe cruce? Ar mai fi mântuit lumea”? Acest cuvânt m-a întărit foarte mult. Dar mai cu seamă m-a întărit rugăciunea! Toate necazurile în viață, în fond, ne împing spre mai multă rugăciune. Cred că dacă n-ar fi necazuri, nu s-ar mai ruga nimeni. O vorbă înțeleaptă spune că tot începutul este greu, dar greutatea începutului este o confirmare că ceea ce ai început este un lucru bun. Situația materială precară, opozițiile, criticile, condamnările din partea unora care se ridicaseră împotriva mea, sunt convins că au fost îngăduite de Dumnezeu pentru ca să mă smeresc și mă rog și mai mult. De aceea Îi mulțumesc pentru că mi-a dat putere să ascult de părintele duhovnic și să nu abandonez misiunea la care El m-a chemat. Ar fi fost o rușine față de Biserica noastră și față de credincioșii care m-au primit cu atâta dragoste. A trecut prima fază foarte dificilă, apoi au venit alte dificultăți. Până azi și cât va fi lumea nu se poate să trăim fără necazuri și încercări, fiindcă acestea ne aprofundează în realitate și ne îmbogățesc experiența vieții.

Au trecut 27 de ani de la momentul întronizării ca mitropolit. Ne puteți împărtăși câteva din mulțumirile pe care le aveți după atâta vreme? Dar regrete? Dacă ați putea schimba ceva din cele trecute, ce ați alege?

În primul rând sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru chemarea de a veni aici și a pune temelia acestei noi eparhii românești. El a realizat prin mine, prin preoții și credincioșii care ne-au stat alături în toți acești ani foarte multe lucruri frumoase. S-au construit mai multe biserici și aș aminti aici, înainte de toate, Catedrala din Nürnberg, biserica din Berlin și mânăstirea din München. La început, cum am spus, n-am avut nimic, dar în urma apelurilor din Scrisoarea Duhovnicească și prin predicile ținute în puținele parohii, credincioșii s-au entuziasmat și au început să doneze tot mai mult pentru cumpărarea unei biserici care să fie catedrală mitropolitană. Am primit un ajutor substanțial și din partea Bisericilor Evanghelică și Catolică și astfel, la numai cinci ani de la înființarea Mitropoliei, am reușit să cumpărăm proprietatea pe care o avem acum la Nürnberg. Restaurarea și amenajarea ei au costat cel puțin de două ori mai mult decât proprietatea însăși și s-a făcut cu sprijinul exclusiv al credincioșilor noștri, cărora nu le pot mulțumi îndeajuns. Încă de la început am fost, și sunt și acum, de părerea că nu trebuie să primim bani de la Statul Român pentru construcții de biserici sau salarii, ci noi, cei din străinătate, să ajutăm pe cei din țară.

Regrete... am și regrete, pentru că îmi dau seama că nu întotdeauna am făcut tot ce s-a putut face. Uneori am hirotonit preoți fără să-i cercetez înainte mai bine, cum spune Sfântul Apostol Pavel, și cu unii dintre aceștia, e adevărat extrem de puțini, am avut dificultăți; unii au părăsit Eparhia, alții chiar și Ortodoxia. Deci aș fi mai prudent în alegerea preoților și aș pune mai mult accent pe pregătirea lor teologică și duhovnicească. În general avem slujitori buni, dar sunt și multe neputințe omenești, ca peste tot, de altfel.

Cu vreo zece ani în urmă, Dumnezeu mi-a pus în gând să înmulțesc misiunea și prin așa numitele „Seri duhovnicești” în parohiile pe care le vizitez. Astfel vinerea sau sâmbăta, seara, după Sf. Maslu, stau de vorbă cu credincioșii și răspund la întrebări. De fiecare dată, se creează o atmosferă plăcută și  folositoare pentru întărirea duhovnicească a credincioșilor. Dar mă gândeam că, pentru a avea un contact și mai personal cu credincioșii, să mă duc în fiecare parohie și să stau, mai multe zile, ca să spovedesc pe cei ce doresc. Cred că dacă aș fi dat curs acestui gând ar fi fost foarte bine, pentru că oamenii au nevoie de îndrumare duhovnicească. Aceasta o face, desigur, preotul, dar când și episcopul îi ascultă pe credincioși în Taina Spovedaniei îi întărește mai mult.

Dacă aș relua totul de la început, mi-aș face deci un program ușor diferit de vizite canonice, misionare, m-aș ocupa mai mult de pregătirea preoților înainte de hirotonie, aș pune un accent mai mare pe pregătirea lor teologică. Ei au plecat din România după studiile teologice, dar majoritatea a rupt legătura cu cartea, angajându-se în diferite servicii. Un preot trebuie să aibă o formare teologică permanentă și cred că nu m-am îngrijit suficient de aceasta. Am trecut cu vederea multe scăpări. Cred că aș fi un pic mai sever în disciplina noastră internă. E nevoie de multă dragoste și de respect față de libertatea omului. Libertatea e sfântă, pentru că este de la Dumnezeu, dar libertatea fără responsabilitate devine libertinaj. Ea trebuie, deci, corectată cu severitate din partea episcopului, cum cere Sf. Ap. Pavel: „mustră, ceartă, îndeamnă….” ( II Tim. 4, 2). De aceea episcopul poartă baston pentru ca să corecteze lucrurile atunci când este nevoie.

Cum vedeți activitatea pastorală azi în diaspora europeană? Sunt aceleași probleme ca și acum două decenii, sau altele?

În general sunt aceleași probleme, dar ele s-au înmulțit în sensul că, dacă până în 2014 trăiau în Germania trei-patru sute de mii de români, majoritatea covârșitoare având familii mixte româno-germane, respectiv ortodoxe-catolice sau evanghelice, acum situația s-a schimbat radical. Azi trăiesc aici peste un milion de români, iar în Austria peste o sută treizeci de mii. Această nouă  realitate pretinde, din partea noastră foarte mult angajament. Trebuie să venim în ajutorul credincioșilor, creând parohii acolo unde sunt mulți români. Cu darul lui Dumnezeu, am reușit, dar numai în parte. Dacă în Italia, unde sunt tot cam atâția români, există 300 de parohii, noi nu avem decât 150. Însă nu e ușor să întemeiezi o parohie fără nici o bază materială. Asta presupune să găsim tineri teologi care să accepte pe lângă munca pe care o au, să facă și lucrare misionară, pastorație.  Ierarhii eparhiilor greacă, rusă și sârbă din Germania cer, înainte de a înființa o nouă parohie, garanția din partea credincioșilor că vor susține preotul cu un salariu. Desigur diasporele greacă, sârbă, rusă sunt mai vechi decât cea română, iar atitudinea credincioșilor față de Biserică e alta. Românii cred că preoții lor sunt salarizați din țară, de Biserică sau de Stat, ceea ce nu este adevărat. Grecii, sârbii și rușii contribuie ei înșiși pentru susținerea preoților. Va trebui neapărat ca, încetul cu încetul, preoții să nu mai lucreze, ci să fie remunerați de către parohie, pentru a-și investi toate forțele în misiune. Sf. Scriptură spune: cel ce slujește la Altar trebuie să trăiască de la Altar (cf. 1 Cor. 9, 13). Dacă preotul lucrează toată săptămâna, când să mai stea și la dispoziția credincioșilor?

În cele mai multe parohii suntem încă în situație de provizorat, chiar dacă unele există de 10 sau 15 ani. Pastorația în Diaspora este personală și mai puțin de massă, așa cum se întâmplă în țările tradițional ortodoxe. Preotul trebuie să aibă legătură cu fiecare credincios în parte, folosindu-se și de mijloacele moderne de comunicare; să-i viziteze pe enoriași la  casele lor, la spital. Dar îi trebuie mult timp și pentru slujire. Dacă programul de slujbe e stabil și bogat, în sensul că pe lângă Sf. Liturghie din duminici și sărbători, se săvârșește Vecernia și Utrenia, un Acatist și Sf. Maslu, dacă se cântă frumos, se predică frumos, credincioșii vor veni în număr mai mare și parohia se va consolida. Credincioșii îi vor ajuta pe preoți când îi vor avea mereu la dispoziția lor.

Cu ce gânduri mergeți în țară, în timpul verii, cutreierând în lung și în lat prin mănăstiri și biserici?

Ca tot  românul e firesc să fiu foarte legat de țara mea, de Biserica mea, de mănăstirile noastre care sunt de o frumusețe și o bogăție spirituală rară. Îmi pare rău că mulți români merg în vacanțe în alte părți și nu se duc mai des în țara natală. România este o țară minunată din toate punctele de vedere. Acolo e sufletul nostru, e neamul nostru, e cultura noastră, spiritualitatea noastră. Eu mă duc cu atâta bucurie în fiecare an în România și pentru că am mers încă din tinerețe la multe mănăstiri și am cunoscut mulți mari duhovnici. Și fiindcă am căutat de tânăr mănăstirile, am rămas atașat de ele și sunt invitat să slujesc sau mă duc eu însumi să vizitez mormintele părinților Cleopa, Paisie, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca. Când sunt în România, sunt mai mult pe drumuri decât aici în Diaspora, dar o fac cu multă bucurie și nu simt oboseala. Mă aflu într-o „odihnă activă” care poate obosește fizic, dar e totuși o odihnă spirituală, psihică. Deci dorința mea este aceea de a-i vedea pe toți românii de aici din Occident că sunt legați de țara și de familia lor, de părinții lor, de cimitirele lor, dar și de mănăstirile noastre. Avem 650 de mănăstiri și schituri. Ar trebui ca fiecare român de aici să aibă o legătură permanentă cu cel puțin cu o mănăstire.

Ca să ne referim și la viitor: cum vedeți diaspora peste încă alți douăzeci și șapte de ani?

Sper că Diaspora noastră ortodoxă românească se va consolida, în sensul că vom avea tot mai multe biserici proprii. Astfel se poate dezvolta  o activitate mai intensă cu credincioșii, cu tinerii, cu copiii –  nu am amintit până acum de misiunea cu tinerii și cu copiii – vom putea să îi adunăm mai ușor ca să le transmitem credința. Pe de altă parte, mă tem ca Ortodoxia să nu se secularizeze. Deja sunt semne că în parohiile ortodoxe din Occident există pericolul secularizării, al acomodării la spiritul veacului. Există tendința ca slujbele să fie scurtate, postul mai lejer, spovedania mai rară. Spiritul lumii intră în Biserică, în loc ca Biserica să sfințească lumea și să o ridice la înălțimea valorilor evanghelice. Domnul spune așa: „Voi sunteți sarea pământului, dacă sarea se va strica, cu ce se va săra. De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată și călcată în picioare de oameni” (Mt 5, 13). Să nu coborâm ștacheta valorilor evanghelice de dragul de a aduna cât mai mulți oameni! Această greșeală s-a făcut în Occident. Un  aggiormanento sau o potrivire a Bisericii cu lumea. Dar rezultatul a fost tocmai contrar așteptărilor. Preotul și scriitorul rus Vladimir Zielinski, care slujește în Italia, spunea: „Scoateți crucea din Evanghelie și veți obține o Evanghelie pentru consumatori cucernici”. Adică scoateți din viața creștină postul, nevoința, metaniile, participarea la slujbe, așa lungi cum le avem noi... cu alte cuvinte, renunțați la asceză, adică la cruce. Dar Biserica Ortodoxă este prin excelență ascetică. Cine caută comoditatea și nu se angajează de bună voie în lupta cu păcatele care ne distrug viața, acela nu se poate numi creștin. Ceea ce ne aduce pace și bucurie în suflet vine tocmai din angajarea intensă în credință, în asceză, în slujirea semenilor. Fără cruce, vom avea un creștinism edulcorant, diluat, apătos care n-are putere să transforme sufletul, să sfințească viața. Acest pericol se observă, mai cu seamă, în America unde Ortodoxia este mai veche, de aproape două sute de ani și unde pe alocuri oamenii au cam uitat de spovedanie, nu mai prea postesc, se întâlnesc la biserică mai mult pentru cafeaua de după slujbă. Biserica devine astfel mai degrabă spațiu de socializare decât de trăire intensă a credinței. Trebuie să ne luptăm împotriva duhului veacului care se împotrivește Duhului lui Hristos. Rostul nostru al preoților e acela de a ține exigențele evanghelice. Nu să tot coborâm, coborâm că apoi ne confundăm cu lumea și nu mai știm unde e lumea și unde e Biserica.

Ce le puteți recomanda celor care s-au mutat din țară aici, în Occident, și și-au clădit o viață stabilă aici?

Să nu își uite originea, spiritualitatea și credința, identitatea de neam, de cultură și de limbă. Dacă nu ținem la aceste valori, vom fi loviți de toate vânturile și împrăștiați și nu vom avea nici odată pace și bucurie în suflet. Iar copiii, dacă nu sunt aduși la biserică, nu sunt crescuți în credință și rugăciune, se vor pierde cu totul. Va fi foarte greu pentru generațiile următoare. Avem exemplul diasporelor mai vechi, care și-au pierdut credincioșii, în mare parte, nu numai datorită secularizării lumii, ci și pentru că nu au adoptat în cult limba țărilor respective. Dacă peste zece, douăzeci de ani copiii care vor mai veni la biserică nu înțeleg românește, pentru cine slujim? Trebuie deci să ne adaptăm din mers, ceea ce încercăm și noi, în sensul că o parte din slujbă o facem în limba germană: se citește Apostolul, Evanghelia, se rostesc câteva ectenii, se spune „Tatăl nostru”. Probabil că într-un viitor nu prea îndepărtat va trebui mai mult. Cu riscul de a ne pierde o parte din valorile naționale, identitare, cel puțin să nu ne pierdem credința…

În primul rând suntem ortodocși și apoi români...

Da. Dar trebuie să le ținem cât putem pe amândouă. Iar Dumnezeu va rândui viitorul, după a Lui voie. Deci să păstrăm credința și să ținem permanent legătura cu țara-mamă. Să-i ducem și pe copii cât mai des acolo unde sunt rădăcinile lor! Asta trebuie neapărat!

Interviul a fost realizat la solicitarea redacţiei Revistei Deisis a Mitropoliei noastre şi a apărut în Numărul 29/2021 (pg. 89-103) , număr dedicat Diasporei româneşti.