Biserica „Sfinții Mucenici Brâncoveni și Sfinții Ioani“ de la Alba Iulia (Cartier Nou II/Micești) ilustrează acele cazuri, rare, de aliniere aproape perfectă a astrelor: paroh luminat, ierarh încrezător, ctitor răbdător și artiști inspirați. Iar prin artiști înțelegem arhitectul, pictorul, sculptorul și pe toți aceia care, prin munca lor, au desăvîrșit una dintre cele mai spectaculoase reinterpretări actuale ale spațiului sacru ortodox. Pornind de la exterior spre interior, biserica se oferă privirii, deja de la distanță, cu monumentalitatea construcției sigure pe sine. Nimic nu a fost lăsat la voia întîmplării, impresia de întreg, de ceva-care-nu-putea-fi-altfel dominînd de la bun început.
Contactul cu această admirabilă realizare readuce în actualitate cîteva locuri comune, dar nu mai puțin adevărate. Primul: estetica nu este un capriciu, ci reprezintă o altă formă a cultului, a ofrandei aduse Celui care a făcut frumoasă lumea. Dacă păcatul înseamnă pentru trup moartea, reversul lui pentru suflet este urîțenia. Luptei dintre bine și rău îi corespunde una la fel de acerbă dintre minunat și hîd. În vreme ce prima se duce în sufletul omului, fără să se vadă, a doua confruntare punctează cerul cu zidiri izbutite sau, la extremă, blasfemiatoare. Un lăcaș de cult strîmb, fără noimă, improvizat, umplut de artefacte ieftine, dezgustătoare, izvorît din sterilul unei priviri încețoșate, fără eleganță și turtind brutal simbolurile, ajunse biete ornamente, expresii ale ororii de gol – ei bine, o astfel de biserică este un păcat teologic.
Al doilea: Biserica lui Hristos se definește, înainte de orice, prin libertate. Or, aceasta este incompletă dacă nu o poți trăi în frumusețe, în armonia care face posibil dialogul dintre memoria paradiziacă și promisiunea Împărăției. Libertatea mai înseamnă capacitatea de a vizita și reconsidera periodic acumulările care înconjoară, asemeni unei coji, trunchiul plin de sevă al credinței. Or, nu tot ceea ce se depune, ca urmare a trecerii prin istorie, este menit să protejeze viața bisericească, să îi ofere limbajul cultural necesar misiunii de propovăduire a Evangheliei. Dimpotrivă. Avem și achiziții de proastă calitate care reușesc, fiecare în parte și toate la un loc, să devitalizeze corpul eclezial prin luarea lui într-un prizonierat confundat cu Tradiția.
Al treilea: chiar dacă sună paradoxal, confruntarea cu modernitatea are rolul, neintenționat și neprogramat, de a verifica forța enunțurilor Bisericii – de la prezență, mesaj, gestică și pînă la muzică, arhitectură și pictură – în lipsa reperelor pe care le cunoștea omul crescut într-un univers dominat de faptul bisericesc. Pedagogia lui Dumnezeu se descoperă prin aducerea în actualitate a Evangheliei, prin convingerea pe care o degajă (sau nu) spațiul și conținutul lăcașului de cult în contactul cu omul de azi. Asemeni Sfinților Părinți în epoca lor, și noi trebuie să ne întrebăm dacă avem ceva de spus lumii, dacă putem să Îl facem pe Hristos accesibil, iar maniera în care construim bisericile reprezintă cel mai elocvent răspuns.
Al patrulea: în contextul nostru de țară trecută prin experimentul totalitarismului comunist, noile biserici ridicate după 1989 fac parte, că vor sau nu, dintr-o terapie post-traumatică. Această funcție tămăduitoare nu este conștientizată mereu. Așa se explică „clădirile“ oscilînd între dimensiuni trufașe, îndrăzneală fără substanță, imitație leneșă, încropeală vinovată, trivialitate dezarmantă, tradiționalism fără Tradiție, baroc agresiv, mozaic de bucătărie sau frescă ornamentală, lipsită de profunzime. Este limpede că, după teroarea urîtului și disprețul față de minunățiile unei culturi multiseculare, mai avem nevoie de cel puțin o sută de ani pentru a ne reveni în fire. Biserica de la Alba Iulia ne arată cît de frumoși am putea fi, dacă am trăi în adevăr.
(Autor: Radu Preda, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. Apărut în Dilema veche, nr. 723-724, 28 decembrie 2017 – 10 ianuarie 2018)
