Motivarea paginilor de mai jos, vizând unitatea naţională reflectată în prefeţele cărţilor bisericeşti din secolele XVI şi XVII, constituie o reacţie la cele consemnate de Acad. Ioan-Aurel Pop, Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, în cartea: Transilvania, starea noastră de veghe, Ed. Scoala Ardeleană, Cluj-Napoca 2016, în capitolul „Marea Unire şi Sărbătoarea Naţională”, pp. 89-91. Capitolul debutează cu câteva obiecţii şi sugestii ale unor compatrioţi, pe care autorul le comentează cu pasiunea pentru istorie, curajul şi competenţa cu care ne-a obişnuit de mult timp.

El afirmă: „Mai recent s-a «descoperit» încă un pseudo-motiv îndreptat împotriva zilei sărbătorii naţionale: românii ardeleni nu ar fi dorit unirea cu Ţara, înapoiată şi balcanică, ei fiind fascinaţi de civilizaţia superioară ungară sau austro-ungară, astfel că unirea ar fi fost făcută de un grup de intelectuali naţionalişti, fără viziune europeană. Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei cu România şi că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigenţelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internaţională a apreciat actul de voinţă a românilor, formulat în anul 1918, şi a recunoscut realităţile decise de români...Insinuarea că numai un grup de intelectuali români au impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care a militat sincer pentru actul unirii. În al doilea rând, nu este nimic neobişnuit ca poporul să fie condus de elite şi să le urmeze” (pp. 89-90)^[1].

Cu asemenea opinii am fost confruntat şi cu alte ocazii în vacanţa mea de la Cluj-Napoca, din anul 2017, fie în discuţiile de la Târgul de carte, fie prin transmisiile audio-vizualului naţional. Mi-am amintit de fiecare dată că unitatea neamului, exprimată prin originea etnică, a unităţii de limbă şi de credinţă, a fost prezentă şi reliefată deja cu mai bine de 350 de ani înainte de 1 Decembrie 1918. Ea, unitatea, a fost un filon uşor de remarcat şi urmărit în manifestările spirituale şi activitatea românilor, care au însoţit mersul lor de-a lungul istoriei încă de la începuturile tiparului în limba română (sec. XVI). Am considerat apoi că rememorarea unor momente de strădanie în afirmarea acestui ideal de unitate, în Anul centenarului unirii, trebuie să fie binevenite pentru compatrioţii noştri din München. M-am gândit la textele noastre vechi, începând deja cu secolul XVI, care ar putea reprezenta treptele sau vârstele ce au condus la unirea noastră, privite în epoca şi zona din care provin şi care constituie momente memorabile ale unităţii naţionale a românilor. Apelul la aceste trepte ale unităţii româneşti trebuie să infirme afirmaţii de natura celor pe care le-am amintit şi citat din cartea Acad. Ioan-Aurel Pop.

Întors la München, în toamna anului 2017, am comunicat gândul şi preocuparea mea Preasfinţitului Sofian, Episcopul vicar al Mitropoliei ortodoxe române pentru Germania, din capitala Bavariei, întrebând dacă n-am putea cumva organiza aici un ciclu de conferinţe programate pe întreg anul 2018. Receptiv la această idee, P.S. Sa mi-a cerut propunerea în scris şi, de asemenea, şi câteva subiecte care ar putea intra în discuţie. Am comunicat Preasfinţitului 4-5 subiecte şi câteva nume la care m-am gândit să le cooptăm. Am discutat apoi planul şi cu Pr. Prof. Daniel Benga, de la Facultatea de Teologie ortodoxă din München, de asemenea, subiectele şi noi propuneri de conferenţiari. Totul a fost rediscutat cu Preasfinţitul, iar P.S.Sa a lărgit aria colaborării şi a organizării conferinţelor cu noi conferenţiari.

1. Cu gândul mereu la textul citat din cartea Acad. Ioan-Aurel Pop m-am decis pentru prima conferinţă cu titlul: „Unitatea românilor reliefată în prefeţele cărţilor bisericeşti din secolele XVI şi XVII”. Am găsit de cuviinţă ca din această perioadă să ne oprim la câteva exemple, care să ilustreze tema şi să oferim, pe această cale, un răspuns incurabililor cârcotaşi. Ne vom opri, astfel, la tipăriturile lui Coresi, în special cele româneşti, la Cazania lui Varlaam, la Răspuns la Catehismul calvinesc, la Noul Testament de la Bălgrad (1648), la câteva texte provenite de la Mitropolitul Dosoftei şi la Biblia de la Bucureşti din 1688.
2. Dar, înainte de toate, dorim să ne oprim asupra unor precizări noţionale, care ne vor ajuta la înţelegerea noţiunii sau conceptului de naţiune. Termenul naţiune vine de la latinescul natio-nationis – neam, fiind în fond o noţiune relativ nouă; ea se găseşte în strânsă legătură cu o etapă precisă a dezvoltării istorice a societăţii, fapt ce explică şi apariţia termenului în momente diferite ca timp în istoria popoarelor. Naţiunea desemnează o formă de colectivitate etnică, socială, definită printr-o origine comună, printr-un teritoriu comun, aceeaşi limbă şi aceeaşi cultură, prin interese economice şi politice comune şi o anumită factură psihică, exprimate toate printr-o cultură naţională comună. Noţiunea constituie un termen generic ce poate fi exprimat printr-o serie de termeni, care adeseori sunt convergenţi sau similari: popor, neam, etnie, seminţie, comunitate etc.^[2] Desigur, în determinarea conceptului de naţiune au intrat mai multe elemente, încercându-se apoi o sistematizare a acestora. În această direcţie s-au observat câteva tendinţe de a defini naţiunea. Prima consideră că factori obiectivi în formarea naţiunii sunt: rasa, limba, religia.
3. a) S-a observat însă că în această tendinţă, unii au accentuat excesiv rasa, fapt ce a dus la naţional-socialismul secolului XX din Germania, la identificarea naţiunii cu rasa. Această exagerare a avut consecinţe ce ne sunt astăzi, pe de o parte, bine cunoscute, iar pe de altă parte, acest lucru s-a dovedit a fi contrazis şi de realitatea istorică, întrucât nicio naţiune importantă numeric nu este omogenă din punct de vedere rasial.
4. b) În ceea ce priveşte limba, deşi se ştie că ea este foarte importantă în formarea unei naţiuni, ea a fost relativizată în istoria multor popoare: Belgia, Elveţia, Canada şi unele state federale. În alte părţi, unde unitatea limbii era realizată (America latină, ţările arabe) s-a dovedit că aceasta n-a reuşit să ofere sau să menţină unitatea naţională.
5. c) Al treilea factor al aşa numitei teorii obiective îl constituie religia, care a jucat în unele state un rol determinant, dar în societăţile multiconfesionale rolul acesteia n-a mai fost hotărâtor^[3].

Din această scurtă prezentare putem conchide un lucru important. Factorii amintiţi nu trebuie absolutizaţi. Accentuarea rasei a dus la eşecul cunoscut, iar limba şi religia au jucat roluri diferite în istoria popoarelor, fără să excludă şi alte elemente ce au contribuit la formarea unei naţiuni.

La sfârşitul secolului XIX se găsea în circulaţie, mai ales în Franţa, aşa-numita teorie voluntaristă a naţiunii, în care era subliniat elementul subiectiv, adică dorinţa exprimată în mod liber a unor grupuri de a trăi împreună şi de a constitui o comunitate spirituală. Oamenii simt că aparţin unui popor atunci când au o comunitate de idei, de interese, de amintiri şi speranţe. Prin această concepţie, naţiunea este definită ca voinţă de a trăi împreună (vouloire vivre collectif, vouloire vivre ensemble). Pentru Jacques Maritain^[4], naţiunea reprezintă o colectivitate de oameni ce devin conştienţi de ei înşişi, care sunt ataşaţi tezaurului lor comun şi care se iubesc aşa cum sunt sau cum îşi închipuie că sunt.

Definiţiile sau exemplele de definiţii sunt numeroase, dar ele implică mici diferenţe sau diverse accente, cu colorit sau importanţă locală. În Balcani şi ţările de sub ocupaţie turcească din sud-estul Europei, de exemplu, factorul religios a avut o valoare deosebită. Aici deosebirea se făcea între musulman şi creştin, iar Biserica a promovat în rândul creştinilor nu numai faptul că erau ortodocşi, ci şi factorul etnic, adică realitatea că sunt greci, sârbi, bulgari sau români şi, de asemenea, limba naţională. Cei ce părăseau credinţa ortodoxă, îmbrăţişând o altă confesiune sau mahomedanismul erau consideraţi ca pierduţi pentru neam. Sugestiv a rămas în istorie numele pe care l-a primit fiul şi urmaşul lui Alexandru II Mircea, Mihnea Turcitul, porecla precizând părăsirea comuniunii cu neamul. Istoria a reţinut pentru români şi alte cazuri asemănătoare.

3. Am afirmat deja că la fiecare popor există, pe lângă componentele generale – de care am amintit şi în funcţie de care se discută şi ideea de naţiune – şi elemente specifice, locale care primesc accente diferite în anumite condiţii socio-politice. La mijlocul secolului XVIII, Inochentie Micu Clain cerea pentru românii din Transilvania dreptul de a fi recunoscuţi ca a patra naţiune, alături de cele trei naţiuni recunoscute deja, folosind pentru prima dată pentru români, termenul de naţiune. În secolul al XVI-lea deja, Coresi, în primele tipărituri în limba română, exprima ideea de unitate naţională prin unitatea de neam, limbă şi credinţă ortodoxă a românilor din toate zonele locuite de ei. Neamul, limba şi credinţa românilor formează componentele unităţii lor din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Biserica Ortodoxă Română a subliniat faptul că ea este legată de un anume loc şi un anume neam, fără să încurajeze însă naţionalismul. Ea este legată de un anume loc, dar nu pierde niciun moment din vedere universalul. Exemplul grăitor în această privinţă îl oferă prefeţele cărţilor bisericeşti, în care autorii lor, adeseori clerici sau domnitori au subliniat ideea unităţii neamului, au sprijinit folosirea şi dezvoltarea limbii unitare fapt ce a condus la formarea limbii literare.

În secolele XVI şi XVII, ideea unităţii naţionale se conturează prin solidaritatea dintre conştiinţa de neam şi conştiinţa apartenenţei la aceeaşi credinţă, exprimată prin noţiunea de „lege”, „legea strămoşească”. Cel puţin în Transilvania, ortodoxia este susţinută pentru că ea este considerată „legea” distinctivă a neamului românesc. La conştiinţa de neam se adaugă conştiinţa continuităţii lui în Dacia. La cele două aspecte amintite, prefeţele cărţilor bisericeşti din secolele XVI şi XVII, şi chiar din secolul XVIII, adaugă unitatea limbii^[5].

4. Textele coresiene.Mărturii ale scrisului în limba română, ne referim la traducerile rămase în manuscris, s-au păstrat deja de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea (1490-1515)^[6]. Când afirmăm acest lucru ne gândim la traducerile păstrate în manuscrisele din Maramureş: Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi şi Catehismul Marţian. Cartea românească tipărită începe însă cu Catehismul românesc de la Sibiu din 1544, din care, din păcate, nu s-a păstrat niciun exemplar până astăzi. Ne-au rămas însă două referinţe. Prima este o notă din registrele municipalităţii oraşului Sibiu, unde se menţionează că Filip Pictor (Maler), identificat mai târziu cu Filip Moldoveanu, a primit în 16 iulie 1544 2 florini pentru tipărirea Catehismului. Cea de a doua mărturie despre Catehismul de la Sibiu o constituie o scrisoare a pastorului Adalbert Wurmloch sau Wurmlocher la A. Armbruster^[7], care scria lui Johannes Hessus din Breslau (Wroclaw), în 1546 că la Sibiu s-a tipărit Catehismul în limba română.

Tot la Sibiu, acelaşi Filip Moldoveanul tipăreşte, doi ani mai târziu, în 1546 Tetraevanghelul slavon, iar în 1551-1553 Tetraevanghelul slavo-român, prima carte tipărită păstrată în limba română.

După acest început sibian, Braşovul devine pentru aproximativ 25 de ani centrul de activitate al diaconului Coresi, care tipăreşte în acest timp 23 de cărţi, dintre care 9 sunt în limba română. Coresi, originar din Târgovişte nu era doar un priceput meşter în tainele tiparului, ci am putea spune un adevărat cărturar al timpului. El este proprietarul tipografiei şi nu un simbriaş al cetăţii Braşovului şi împreună cu alţi colaboratori, dintre care unii sunt preoţi din Şcheii Braşovului, Coresi este şi un traducător din slavonă şi un corector al limbii manuscriselor ce-i stau la dispoziţie pentru tipar. După unii cercetători^[8], Coresi s-a interesat mai mult de corectarea lingvistică a manuscriselor, decât de confruntarea traducerii cu textul original. La corectarea manuscriselor trebuie să adăugăm, de bună seamă, şi strădania de a elimina provincialismele, înlocuindu-le prin cuvinte cu circulaţie mai mare, care să fie înţelese de toţi românii. Coresi elimină rotacismul, fenomen tipic textelor provenite din Maramureş, oferind limbii române o circulaţie şi o înţelegere ce depăşeau aria restrânsă a regiunii de provenienţă a textelor manuscrise. Conştiinţa lui că scrie pentru toţi românii este evidentă.

Prima carte, pe care apare numele diaconului Coresi, este Octoihul mic în slavonă, din 1556-1557, tipărit la Braşov împreună cu Oprea Logofătul. Ceea ce ne determină să amintim această tipăritură este prefaţa ei, în care sunt trecuţi domnii Moldovei, Ţării Româneşti, iar din Transilvania principele Ioan Sigismund, împreună cu regenta Isabela. Este amintit şi Hans Benkner, judele Braşovului, din porunca lui fiind tipărită cartea. Amintirea domnitorilor celor trei ţări garanta circulaţia cărţii şi, de asemenea, prezenta autoritate pentru românii ortodocşi cărora le era adresată cartea, în ciuda faptului că ţările amintite erau despărţite din punct de vedere statal-politic. Este o recunoaştere a faptului că românii trăiesc în trei state diferite, dar dincolo de aceste realităţi statale, ei formează o unitate de neam, de limbă şi o comuniune de credinţă.

După o scurtă şedere la Târgovişte, unde tipăreşte, în 1558, un Penticostar, Coresi se reîntoarce la Braşov, unde se stabileşte definitiv. Aici, în oraşul de la poalele Tâmpei, Coresi tipăreşte în 1560-1561 un Tetraevanghel în limba română. Epilogul cărţii conţine un text de primă importanţă pentru noi, el aminteşte că lucrarea s-a executat în zilele lui Ianăşu Crai (Ioan Sigismund), iar la Braşov era judele Hanăşu Begneru, care spune că: „amu avutu jelanie pentru sf-ntele cărţi creştineşti tetroevgl, şi amu scrisu aceste sfente cărţi de învăţăturâ, să fie popilor rumâneşti (s.n.) să înţeleagâ, să înveţe Rumânii cine-su creştini...”, după care urmează motivarea teologică luată din Epistola I-a Sf. Pavel către Corinteni 14, 19 „dar în sfânta besearică vreau să vorbesc cinci cuvinte cu înţelesu decâtu 10 mie de cuvinte neînţelease în limbă striină”. Apoi, ultimile rânduri amintesc: „Şi cu zisa jupânului Hanăşu Begneru, scris-amu eu diaconu Coresi ot târgovişte şi Tudor diiacu”^[9]. Având în vedere destinaţia cărţilor trebuie să înţelegem că aici, prin sintagma „popilor rumâneşti” şi termenul „Rumânii”, din textul citat, autorul are în vedere întreg neamul românesc, iar scopul tipăririi în limba română este limpede precizat: să înţeleagă învăţătura din sfintele cărţi. „Să înveţe Rumânii cine-su creştini” are în vedere pe ortodocşi, ei fiind illo tempore doar toleraţi, n-au avut posibilitatea unei instrucţii religioase. Prin introducerea limbii române se oferea acestora posibilitatea de a cunoaşte mai bine şi mai mult creştinismul ortodox. Celor autorizaţi să înveţe („sfenţi părinţi, oare vlâdici, oare epscpi, oare popi”) sunt rugaţi să nu judece, înainte de a citi, îndrăzneala de a publica aceste cărţi în limba română.

Am dori să mai zăbovim un moment asupra formulării „cines-su creştini”, prin care am amintit deja că înţelegem pe ortodocşi. Iată că un manuscris slavon, al unui Molitvelnic din 1495, este vândut de preotul Bratu din Braşov, în 1569, preotului Dobre din Şcheii Braşovului, care donează Molitvelnicul bisericii Sf. Nicolae din Şchei. În biblioteca acestei biserici este păstrat manuscrisul până astăzi. Amintim aici de acest ms slavon, pentru că la pp. 220-221 este intercalat un text românesc considerat a fi precoresian sau cel mai târziu din perioada de început a activităţii lui Coresi la Braşov. Textul prezintă interes pentru noi, pentru că el reflectă relaţiile dintre ortodocşi şi catolici şi, de asemenea, şi cu Reforma lui Luther, la care s-a încercat să fie atraşi românii ortodocşi. Foarte probabil că textul, datorită bunelor legături cu preoţii din Schei, să fi fost cunoscut şi lui Coresi, inspirându-i situaţia şi relaţiile interconfesionale din Braşov şi Transilvania. Titlul textului românesc este următorul: „Învăţătură şi întrebare, cându vrea vreun om de în legea lătinească să vie cătră a noastră credinţă şi lége, să se botéze, popa mainte să-l întrébe cu céste cuvinte”. Urmează apoi întrebarea: „Să întrebi întăiu aşa: spune tu acmu cu tot sufletul tău, înainte lui Dumnezeu şi a tu turor sv(e)nţilor, iubeşti cu toată inima şi cu tot sufletul tău légea aceasta creştinească, carea iaste tocmită de la dumnezeu... Şi iarăşi să zici: dară lépezi-te de toată légea lătinească şi de a lui Mărtin ereticul şi de toate eresele lor şi de toate hulele lor?”^[10]

În acest scurt text se vorbeşte despre legea latinească, de legea aceasta creştinească (ortodoxă n.n.) tocmită de Dumnezeu, precum şi de Martin Luther ereticul. Se cere apoi celui ce vrea să vină la ortodoxie să se lepede de legea latinească şi de Martin ereticul şi de toate eresele lor şi hulele lor, adică ale catolicilor şi ale lui Luther. La epoca aceea, care este şi cea a tipăriturilor lui Coresi, nu putem vorbi de ecumenism, din contră, creştinii erau, aşa zicând, „pe baricade”, prozelitismul era în vogă. Catolicii considerau, în mod oficial, pe ortodocşi schismatici, iar ortodocşii le răspundeau cu aceeaşi monedă. În ceea ce-l privea pe Luther, el era considerat, atât de unii cât şi de ceilalţi, eretic. Aşa se explică şi faptul că încercarea luteranilor de a-i atrage pe români la luteranism n-a avut succes, mişcarea nefiind susţinută de puterea seculară.

Judele Benkner a încurajat tipărirea în limba română pentru a împlini pe calea aceasta o atragere, în vogă pe atunci, a românilor la luteranism. El însuşi a dat o dispoziţie în acest sens. Nu trebuie uitat însă că râvna primarului braşovean, de a încuraja şi sprijini tipărirea de cărţi în limba română, avea în acelaşi timp şi un pronunţat interes comercial. Este bine să amintim că primarul era, printre altele, şi proprietarul unei mori de hârtie în oraş, încât interesul pentru tipărirea cărţilor, „pentru care a avut jelanie (cerere)”, apărea ca o investiţie profitabilă. Aceeaşi râvnă o depune primarul şi la tipărirea cărţilor bisericeşti în limba slavonă, acţiune ce nu putea fi calificată drept o activitate cu scop prozelit, în schimb sprijină interesul material al acţiunii. Cartea românească se vindea bine şi în afara Transilvaniei, susţinea Lukas Hierschel, urmaşul lui Benkner la funcţia de primar al Braşovului. În orice caz, promovarea limbilor naţionale şi, de asemenea, traducerea şi tipărirea de cărţi în limba naţională era o tendinţă generală a epocii. Francezii au introdus în 1539 franceza ca limbă naţională, iar germanii au tradusă de către Luther, în 1543, întreaga Biblie în limba germană. La noi, „Dzi ocenaş pe rumâreşte să înţelegem”^[11] constituia cererea imperativă din Catehismul Marţian, un manuscris maramureşan din prima jumătate a secolului XVI, este adevărat, păstrat astăzi într-o copie din secolul XVII. A înţelege a devenit cuvântul cheie nelipsit din prefeţele cărţilor noastre bisericeşti, motivând astfel o necesitate (jelanie) internă pentru tipărirea cărţilor de cult în limba română.

Un an mai târziu, în 1562, Coresi tipăreşte tot la îndemnul jupânului Hanăş Begner, Tetraevanghelul slavon, motivat de data aceasta doar de interesul material, având în vedere că la acel timp cărţile de ritual în slavonă erau foarte căutate. Din Apostolul românesc (1563) se desprinde convingerea originii romane a românilor. Faptele Apostolilor 16,21 au următoarea traducere: „...Şi spunu năravurele ce nu se cade noauă a le priimi şi a le face, Rumâni sântemu”. Textul actual în limba română este: „...şi vestesc obiceiuri pe care nouă, romani fiind, nu se cade a le primi.” Este normal să ne întrebăm cum au ajuns Rumânii în textul din Faptele Apostolilor? Lucrurile, pentru Coresi şi traducătorii Apostolului din slavonă, par simple. În textul slavon apare pentru romani, de care este vorba în textul original, traducerea „râmleanini”, ceea ce a dus la traducerea în limba română prin „rumâni”, pornită din convingerea traducătorilor că românii sunt urmaşii romanilor^[12]. O traducere şi, în acelaşi timp, o subtilă asociere între convingerea că românii sunt urmaşi ai romanilor şi textul din Faptele Apostolilor.

Pentru tema noastră se cuvine să fie amintit Tâlcul evangheliilor şi Molitvelnic românesc tipărite în 1564. Nu se mai păstrează nici un exemplar, decât o descriere a lui de către Timotei Cipariu. Din fragmentul de epilog păstrat, desprindem însă faptul că „tetraevanghelul şi praxiul rumâneaşte” s-a făcut la „jelania a mulţi preuţi” pentru ca ei să poată propovădui cuvântul Evangheliei „după cetitul evangheliei”. Tâlcuirea cuprinde duminicile de peste an, iar explicaţiile s-au inspirat din Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie (BRV I, pp. 51-52).

În 1570, Coresi tipăreşte Psaltirea în limba română. Din păcate, astăzi nu se mai păstrează decât un exemplar defectuos depus la Biblioteca Academiei Române. Se păstrează însă ultima foaie cu un epilog ce prezintă pentru noi interes: „Cu mila lui Dumnezeu, eu diaconul Coresi deaca văzuiu, că mai toate limbile au cuvântulu lu Dumnezeu în limba lor, numai noi Rumânii n’avămu şi Hs zise Mathei 109, cine ceteaşte să înteleagâ, şi Pavelu ap-s-lu încă scrie la Corinthu 155, că întru besearecă mai vârtosu cinci cuvinte cu înţelesulu mieu ca şi alalţi să învăţu, de cătu untunearecu de cuvinte neînţelease într’alte limbi”. Formula solemnă de introducere: „Cu mila lui Dumnezeu eu diaconul Coresi...” este impresionantă şi aminteşte de formule asemănătoare ale domnitorilor, păstrate până astăzi ca introduceri festive ale pastoralelor ierarhilor ortodocşi. Prin „noi Rumânii” diaconul Coresi are în vedere întreg neamul românesc, iar termenul „limbă” (toate limbile) este sinonim cu noţiunea de neam. Coresi menţionează că el tipăreşte cărţi (formula ca şi scopul sunt comune şi altor tipărituri coresiene) pentru toţi românii cu scopul ca aceştia să înţeleagă. Pentru motivul tipăririi în limba română foloseşte o expresie foarte sugestivă: un text într-o limbă necunoscută nu este „decât untunéricu de cuvinte neînţelése” (BRV I, p. 56).

O formulă şi un conţinut asemănător întâlnim şi în Psaltirea slavo-română tipărită în 1577, urmată în acelaşi an de o Psaltire slavonă comandată de domnitorul Tării Româneşti Io Alexandru Voievod şi fiul său Io Mihnea Voievod, precum şi de prea-osfinţitul mitropolit Serafim. Din porunca aceloraşi este tipărit, tot la Braşov, şi un Triod slavonesc în 1578. Faptul că la Braşov, Coresi continuă să tipărească la cererea domnitorului Ţării Româneşti cărţi în slavonă nu constituie nicio problemă pentru autorităţile oraşului care, pe de o parte, aveau legături strânse cu Ţara Românească, iar pe de altă parte, sprijinul acestora era acordat şi din interese comerciale şi mai puţin din interese religioase, pe care uneori le găsim amintite în predosloviile cărţilor.

Succes în atragerea românilor la luteranism n-au avut încercările întreprinse. Dacă la primele tipărituri în limba română putem vorbi de unele influenţe ale învăţăturilor propovăduite de Reformă, în a doua perioadă a tipăririi cărţilor româneşti, ne gândim, în special la Cazania din 1580, acestea lipsesc cu desăvârşire, dimpotrivă se poate vorbi aici de aspecte ale credinţei ce sunt contrare Reformei. Sublinierea faptului că pe lângă credinţă este nevoie şi de fapte bune este un exemplu în această privinţă. De fapt, este un lucru bine cunoscut că încercările saşilor de a-i atrage pe români la luteranism n-au avut succesul scontat, din contră, ortodoxia lor a ieşit din această confruntare întărită^[13]. Ştefan Bathory, principele Transilvaniei, ajuns rege al Poloniei, declara în 1583, deci epoca ce ne interesează, predicatorului iezuit Antonio Possevino că eforturile de convertire a românilor s-au soldat cu un eşec în Transilvania. „Cu toate sforţările catolicilor, luteranilor, calvinilor de a-i câştiga de partea lor, niciun român nu a fost convertit”^[14].

În 1580-1581, Coresi tipăreşte la Braşov Evanghelia cu învăţătură, menţionând în predoslovie pe principele Transilvaniei şi mitropolitul Ghenadie, precum şi pe Mihnea Voievod şi pe mitropolitul Ţării Româneşti. Judele Braşovului şi a toată ţara Bârsei, Lucas Hirscher, a căutat cu multă stăruinţă această carte şi a găsit-o la mitropolitul Serafim, în cetatea Târgoviştei. Un amănunt ce pune în evidenţă interesul primarului din Braşov pentru tipărirea cărţii. Evanghelia cu învăţătură a fost obţinută de la Mitropolitul Ţării Româneşti şi împreună cu aprobarea Mitropolitului Ghenadie „den tot ţinutul Ardealului şi al Orăziei” şi având în vedere că ea a fost cerută de mulţi preoţi a fost dată diaconului Coresi, „meşter învăţat într-acest lucru şi o scoase de în cartea sârbească şi împreună cu preoţii de la beseareca Şcheilor de lângă cetatea Braşovului, anume popa Iane şi popa Mihai” (BRV I, p. 91). De data aceasta sunt amintiţi traducătorii: Coresi şi cei doi preoţi, Iane şi Mihai din Şchei.

În Cazania din 1564, este adevărat, s-au identificat învăţături luterane şi calvine (predestinaţia, sola fide) ca şi atacuri contra cultului sfinţilor, cinstirii icoanelor, a cultului morţilor, alături de citate din Sfinţii Părinţi, ultimele fiind însă străine Reformei. În Cartea de învăţătură din 1580-1581 însă toate acestea lipsesc, ea fiind o carte ortodoxă. Surprinzător, cartea cuprinde, după cum am afirmat deja, un atac contra Reformei, menţionând necesitatea, pentru mântuire, a faptelor bune alături de credinţă. Ortodoxia Cazaniei a II-a demonstrează evoluţia relaţiilor dintre municipalitatea oraşului Braşov – care, fără îndoială, a inteţionat convertirea românilor – şi activitatea lui Coresi şi a colaboratorilor săi în ceea ce priveşte influenţa luterană. Relaţiile acestora devin, am spune astăzi, relaţii de parteneriat, în care accentul nu mai cade pe tendinţe prozelite, cu toate că acestea au fost prezente în prima parte a activităţii lui Coresi la Braşov. Cronica Bisericii din Şchei menţiona următoarele: „Cu luptă trudindu-să, au ţinut (popii orăşeneşti) sfânta biserică şi s-au muncit cu multă osteneală de au păstrat lucrurile legii (religiei) de nu s-au schimbat”^[15]. Lupta a existat, fără îndoială, dar vigilenţa doctrinară a traducătorilor şi rezultatele menţionate în Cronica amintită au dat câştig de cauză românilor.

Este bine să amintim şi de Palia de la Orăştie, tipărită în 1580 de diaconul Şerban, fiul lui Coresi şi Marien diacul. Ceea ce ne interesează pe noi la această carte este faptul că aici apare pentru prima dată numele poporului nostru scris cu o, român, nu ca până acum rumân. Palia apare „pentru întrămâtura besearecei sfântâ a românilor, poftind tot binele ispsenie creştinilor români” (BRV I, p 93). Atât sintagma „bisericii sfinte a românilor”, cât şi cea a „creştinilor români” marcau, fără nicio îndoială, unitatea românilor, iar grafia român subliniază originea romană a neamului. Am dori să amintim aici şi noţiunea de „beseareca sfântă a românilor”. Până la această însemnare a fost vorba de „popii rumâneşti”, de „rumâni”, dar acum Palia vorbeşte şi de „beseareca sfântă a românilor”, precizare care marchează organizarea românilor într-o instituţie religioasă cu un caracter special. Psaltirea de la Bălgrad, din 1651, menţiona în prefaţă cu privire la aceeaşi instituţie „că vedem aevea că tot cinul besearicilor româneşti...” (BRV I, p.188), iar Evanghelia din 1682 amintea „...întru folosul şi înţelegerea pravoslavnicii Rumăneşti Besearici...” (BRV I, p.246).

Din cele câteva citate din prefeţele cărţilor bisericeşti, care au circulat pe întreg teritoriul locuit de români, reiese ideea de unitatea naţională a tuturor românilor, continuitatea lor pe teritoriul pe care-l locuiesc, latinitatea neamului şi a limbii, alături de vehicularea ideii unei Biserici româneşti. Toate aceste idei fac parte din procesul istoric de dezvoltare a conştiinţei naţionale în cadrul căreia s-a accentuat unitatea poporului, a limbii, a Bisericii, precizându-se mereu că neamul (norodul, rodul) este românesc, limba este românească şi, de asemenea, Biserica este românească.

5. Secolul al XVII-lea continuă să folosescă noţiunile de neam, limbă şi credinţă ortodoxă, pe care le găsim şi în tipăriturile coresiene, dar pe care le dezvoltă şi foloseşte şi mai limpede pentru a sublinia unitatea naţională. Şi acum ca şi la Coresi este subliniată necesitatea înţelegerii ca o prioritate absolută pentru promovarea limbii române. Se scrie româneşte pentru ca să înţeleagă românii cine sunt creştinii. Ne vom opri în acest secol la patru momente importante pentru tema noastră. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, „primul povestitor moldovean”, Simion Ştefan, Mitropolitul Ardealului, de al cărui nume se leagă apariţia Noului Testament de la Bălgrad (Alba Iulia 1648), primul text integral în limba română. Ne vom opri şi la Dosoftei Mitropolitul Moldovei, „întâiul nostru poet”, şi încheiem cu Biblia de la Bucureşti (1688), cea care a marcat o piatră de hotar în evoluţia limbii române spre limba literară. În lucrările primilor trei autori amintiţi, ca şi în Biblia de la Bucureşti sau Biblia lui Şerban, s-au manifestat clare tendinţe de promovare a limbii române în scris şi de asemenea unitatea de neam şi unitatea credinţei.

Ideile referitoare la originea latină a românilor şi a latinităţii limbii sau cea a unităţii neamului şi continuitatea lui în Dacia fac parte din patrimoniul cultural al acestui secol. Cărturari de talia lui Grigore Ureche şi Miron Costin răspândesc aceste idei prin scrierile lor, în cadrul cărora aduc argumente pe care le-au strâns din bibliotecile şi şcolile poloneze, pe care le-au frecventat. Pe această linie se axează şi activitatea ierarhilor de care am amintit. Desigur, ei nu se ocupă direct de aceste idei, aşa cum fac cronicarii, dar le promovează în prefeţele cărţilor bisericeşti, care depăşesc prin aria lor de răspândire şi interesul manifestat pentru ele, cercul mai restrâns al cititorilor cronicilor noastre. Deci, faptul că aceşti ierarhi cărturari au tratat doar tangenţial problema unităţii naţionale este absolut explicabil, dacă ţinem cont de conţinutul religios al cărţilor şi de scopul şi extinderea unei introduceri de carte.

6. Varlaam, fiu de răzeşti din Baloteştii Putnei, prin chiar titlul pe care l-a dat lucrării sale din 1643: Carte românească de învăţătură, vrea să pună accent pe caracterul românesc al cărţii sale^[16]. Predoslovia „Cuvânt împreună cătră toată seminţia românească”, redactată după toate probabilităţile de Varlaam, formează, pur şi simplu, un minunat manifest adresat de domnitorul Vasile Lupu întregului neam românesc de pretutindeni. În introducerea solemnă, domnească: „Io Vasile Voevod cu darul lui Dumnezeu ţiitoriu şi biruitoriu Domn a toată Ţara Moldovei, dar, milă şi pace şi spăsenie a toată semenţia românească pretutindenece se află pravoslavnici într-această limbă” (BRV I, p.139) recunoaştem pe domnitorul ce se adresează nu numai moldovenilor, ci tuturor românilor, conştient că ardelenii şi muntenii sunt de un neam/seminţie, o credinţă şi o limbă cu moldovenii. Pluralul români, în acest caz apare ca un nume generic, al unei colectivităţi cu strămoşi comuni. Este cât se poate de clar că autorul predosloviei, prin „seminţia românească” înţelege aici poporul român, naţiunea română de care vor vorbi şi scrie apoi cărturarii şi elitele românilor din a doua jumătate a secolului XVIII.

„Semenţia românească” este răsfirată; nu alcătuia o unitate din punct de vedere politic-administrativ, dar era unită prin aceeaşi limbă şi credinţă. Cartea ce apărea acum era un „dar limbii româneşti” şi pentru acest scop se depun toate eforturile pentru a fi prezentată într-o formă lingvistică accesibilă tuturor românilor „pravoslavnici într-această limbă”. Efortul şi dorinţa autorului au fost răsplătite. „Cartea românească de învăţătură”, titlu plin de semnificaţii, nefericit simplificat de urmaşi în Cazania lui Varlaam, s-a bucurat de un mare succes, fiind răspândită cu repeziciune de neînchipuit pentru acele timpuri, în toate ţinuturile locuite de români^[17]. Circulaţia cărţii lui Varlaam, precum şi numărul mare al reeditărilor ei^[18] vorbesc de la sine despre entuziasmul cu care a fost primită şi citită această „carte pre limba românească, întâiu de laudă lui Dumnezeu, după aceea de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnice” (BRV I. p. 139).

În prefaţa sa „către cetitoriu”, Varlaam face o expunere a motivelor ce l-au îndemnat să traducă şi apoi să tipărească această carte. Unul dintre motive a fost oferit de exemplul altor popoare, care şi-au tradus cărţile bisericeşti în limba lor „pentru ca să înţeleagă hiecine”. Cu alte cuvinte, văzând ca şi Coresi, că „limba noastră românească n-are carte pre limba sa”, şi mai ales ştiind cât „de cu nevoie iaste a înţelege cartea altii limbi”, Varlaam îşi ia osteneala de a tipări această carte în limba română, limbă pe care a auzit-o vorbită în satul lui şi în chiliile mănăstirii Secu şi pe care a prezentat-o într-o formă lexicală ce putea fi înţeleasă de românii de pretutindenea. „Cartea românească de învăţătură” a urmărit un scop didactic, prezentând credincioşilor un conţinut omiletic, catehetic, liturgic şi haghiografic într-o formă accesibilă tuturor: limba română. Ea a confirmat încă o dată că românii de pretutindeni vorbesc acceaşi limbă.

Varlaam, Mitropolitul Moldovei, a îndeplinit şi misiuni diplomatice pentru Vasile Lupu. Într-o astfel de misiune, solul domnitorului Moldovei cunoaşte la curtea lui Matei Basarab pe mitropolitul Teofil al Ungrovlahiei şi, de asemenea, pe cărturarul muntean Udrişte Năsturel „boiarin cinstit şi slovesnic a toată destoinicia şi înţelegerea, harnic şi drept pravoslavnic creştin” (BRV I, p.151). Udrişte Năsturel era cumnatul domnitorului, frate cu doamna Elina. În biblioteca acestuia, Varlaam găseşte o „cărţulie mică în limba noastră românească tipărită (Catehismul calvinesc)... pe care o am aflat plină de otravă plină de moarte sufletească”. Prin acest Catehism, apărut în 1640, se urmărea atragerea românilor ardeleni la calvinism. Or, în concepţia mitropolitului moldovean, îndepărtarea de ortodoxie reprezenta primejdia îndepărtării de neamul românesc, mai ales că în Transilvania exemple de acest fel n-au lipsit. Într-o astfel de situaţie, Varlaam ia o hotărâre curajoasă şi semnificativă pentru acel timp. El convoacă un sinod comun al ierarhilor moldoveni şi munteni, care avea ca temă combaterea Catehismului calvinesc şi prin aceasta grija pentru fraţii lor ardeleni. În 1645 apare „Cartea care se cheamă Răspunsul împotriva catehismului calvinesc”. Cu această ocazie, Varlaam face dovada temeinicei sale pregătiri teologice, respingând sistematic şi într-un ton polemic învăţătura calvină. Probabil la expunerea învăţăturii ortodoxe să fii servit şi experienţa câştigată la Sinodul de la Iaşi (1642), la care o delegaţie a Patriarhiei ecumenice a discutat cu o delegaţie a Bisericii din Kiev, validând Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, a fiului de domn moldovean, ajuns Mitropolit al Kievului.

Pentru tema noastră, semnificaţie are faptul că la patru decenii după unirea tuturor românilor sub sceptrul lui Mihai Viteazul are loc un sinod comun al celor după Biserici surori din Muntenia şi Moldova, care apără integritatea şi unitatea dogmatică a ortodoxiei româneşti. Participanţii la acest sinod, moldoveni şi munteni, privesc cu îngrijorare frăţească la situaţia religioasă a românilor ardeleni. Acestora, Varlaam, prin publicarea Răspunsului împotriva catehismului calvinesc, le oferă un preţios ajutor spiritual. În prefaţa Răspunsului împotriva catehismului calvinesc, Varlaam se adresează „către creştinii de în Ardeal”... „cu noi de un neam români” şi „cu noi într-o credinţă”, afirmând cât se poate de clar unitatea etnică şi religioasă a românilor. Toţi, moldoveni, munteni sau ardeleni sunt români, aparţin aceluiaşi neam, vorbesc aceeaşi limbă şi mărturisesc aceeaşi credinţă. Ideea pe care Grigore Ureche o tratează în capitolul „Pentru Ţara Ungurească de jos şi Ardealul de sus” şi prin care „românii câţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”^[19] a avut un partizan şi un propovăduitor de nădejde în mitropolitul Varlaam.

Situaţia grea a românilor ardeleni este bine cunoscută de Varlaam. Ilie Iorest, mitropolitul Ardealului, în drum spre Moscova s-a oprit la Iaşi, istorisind vlădicului ieşean situaţia ortodocşilor români din Ardeal. Cele aflate de la fratele său ardelean l-au determinat pe Varlaam să-l recomande pentru ajutor ţarului Mihail Feodorovici, pe care-l cunoştea dintr-o misiune diplomatică condusă în numele lui Vasile Lupu. Varlaam îl prezenta ţarului ca pe unul căruia i „s-a făcut mare nedreptate... şi l-au închis în temniţă, nouă luni a pătimit, fiind izgonit şi cu el o mulţime de preoţi creştini, nu pentru altă vină decât pentru credinţa creştină, voind să-i convertească la luteranism”^[20]. Desigur, recomandarea către ţar pornea dintr-o conştiinţă a comuniunii de neam, limbă şi credinţă ortodoxă cu mitropolitul ardelean şi credincioşii lui pravoslavnici. Şi aici credinţa creştină şi preoţi creştini apar ca vizând pe ortodocşi şi credinţa ortodoxă.

Folosirea termenului român „Cartea romănească” nu este întâmplătoare, el a fost preferat celui de „rumân” cu intenţia vădită de a sublinia originea poporului nostru.

7. Un alt monument literar ce scoate în evidenţă unitatea românilor prin unitatea lingvistică este Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia 1648), apărut pe cheltuiala Măriei Sale Gheorghe Rakoczi, Craiul Ardealului. Cartea este prevăzută cu două Predoslovii. Prima, semnată de mitropolitul Simion Ştefan cuprinde o mulţime de formalităţi de protocol, dar în ultima ei parte conţine o informaţie referitoare la colaboratorii traducerii Noului Testament. Porunca crăiască adresată mitropolitului era de a căuta „preuţi cărtulari şi oameni înţelepţi carii să ştie a izvodi Testamentul cel nou...din limba grecească şi slovenească şi latinească”. Cum era de aşteptat, această operă de proprţii este lucrarea mai multor colaboratori inspiraţi din izvoare mărturisite, dar şi din cele ale înaintaşilor, de care n-au amintit. A doua predoslovie cu toate că nu este semnată prezintă un interes deosebit, ea fiind astăzi atribuită mitropolitului Simion Ştefan. Ea se deosebeşte de prima prin concizia şi logica expunerii, prin stilul prezentării diferit de cel al primei prefeţe, despre care se consideră a fi compusă de altcineva şi oferită mitropolitului pentru a fi semnată. Autorul celei de a doua prefeţe, nesemnată de mitropolit, aparţine autorului sau unui colaborator apropiat, scrisă sub directa lui îndrumare^[21].

La începutul predosloviei către cetitori, autorul ne face atenţi că ieromonahul Silvestru a început traducerea, dar „curând i s-au tâmplat lui moarte”, aşa că mitropolitul preia lucrarea. Nu este vorba doar de o continuare a traducerii începute de înaintaşul decedat, ci şi de o corectare a lucrării lui Silvestru. Era necesară îndreptarea unor lipsuri cauzate de „neînţelesul limbei greceşti”, deci provenite de la neînţelegerea originalului grec. Autorul înşiră apoi izvoarele principale ce stau la baza traducerii: textul grecesc, sârbesc şi latineasc. Cercetarea filologică atinge nivele surprinzătoare. Simion Ştefan apelează la „cărtulari mari şi înţelegători la carte grecească”. Cercetează, uimitor pentru acel timp, urmând am spune astăzi o metodă ştiinţifică comparativă, traducerea lui Ieronim pentru a vedea cum a tradus acesta originalul grecesc şi, de asemenea, face apel şi la „izvodul slavonescu” pentru a confrunta şi înţelegera acestuia faţă de textul original. În final, mitropolitul ne asigură că textul român a respectat cu stricteţe fidelitatea originalului grec, pentru că, afirmă el, „cartea grecească este izvorul celorlalte”.

Punctul 3 al Predosloviei către cetitori cuprinde remarci interesante cu privire la greutăţile întâmpinate de traducători, care n-au găsit pentru unii termeni ai originalului cuvinte potrivite în limba română. Au recurs în aceste cazuri, ca şi traducerile citate, la menţinerea sau preluarea termenilor din originalul grec (sinagogă, poblican, gangrenă), iar alteori au românizat fonetic termenii împrumutaţi, motivând în acest fel neologismele. Strădania de a oferi o limbă unitară a avut însă şi scăpări, textul românesc nefiind lipsit de ardelenisme.

Din penultima parte a predosloviei, punctul 4, se desprind câteva idei ce vizează direct un aspect al temei noastre, adică prezintă preocupări pentru unitatea limbii, care are ca ţel pe acel de acum bine cunoscut „să înţeleagă toţi”. Autorul subliniază faptul că „rumânii nu grăiescu în toate ţărâle într-un chip” mai grav, adaugă el, „încă neci într-o ţară toţi într-un chip”, o realitate îngrijorătoare ce îngreuiază comunicarea. Apoi, autorul aminteşte un principiu lingvistic rămas până astăzi valabil. Acest principiu al unităţii lingvistice este exprimat foarte sugestiv printr-o neîntrecută comparaţie: „Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţărâle, aşia şi cuvintele acealea sunt bune carele le înţeleg toţi”.

Este subliniată, de asemenea, strădania „den cât am putut să izvodim aşi-a cum să înţeleagă toţi. Dar, plin de tristeţe, autorul recunoaşte că realitatea este alta. Lipsa unei limbi unitare nu stă în vina noastră, ci acest neajuns îl poartă cei „ce-au rasfirat rumânii printr-alte ţări, de şi-au mestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăiescu toţi într-un chip”. „Silinţa” de a scrie într-o limbă înţeleasă de toţi românii exprimă convigerea unei origini comune, a ideii de unitate a neamului exprimată prin unitatea lingvistică. Lucrul acesta a fost dovedit de răspândirea Noului Testament de la Alba Iulia în toate ţinuturile locuite de români, contribuind prin strădania de a folosi o limbă înţeleasă de toţi la formarea limbii noastre literare.

8. După aproape două decenii de la retragerea lui Varlaam din scaunul de mitropolit al Moldovei acesta a fost ocupat de marele cărturar Dosoftei. Ion Neculce descrie în cuvinte memorabile personalitatea „primului nostru poet”, afirmând următoarele: „Acestu Dosofteiu mitropolit nu era om prostu de felul lui. Şi era de neam de mazil, pre învăţat, multe limbi ştia: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În ţara noastră pe acea vreme nu era om ca acela”. Activitatea lui Dosoftei a găsit în Varlaam un demn înaintaş. Ca şi Coresi şi Varlaam, Dosoftei traduce şi tipăreşte cărţi ca „să-nţeleagă toţi care nu-înţălegu sărbiaşte sau elineaşte”^[22], justificându-şi însă opera prin argumente de ordin scripturistic^[23] şi încercând să-i pună la temelie şi practica bisericească, precum şi încuviinţarea unuia din cei patru patriarhi orientali^[24]. Tălmăcitorul întâmpină dificultăţi provocate de sărăcia vocabularului^[25], încercând, în măsura posibilităţilor, o îmbogăţire a lui, atrăgând însă atenţia cititorilor că a depus eforturi pentru a prezenta textul cât mai plăcut, fără ca integritatea acestuia să sufere; stilul respectă fidelitatea conţinutului original.

În străduinţa lui de a auzi limba română în biserică, Dosoftei avea în vedere două ţeluri: 1. Grija pentru nevoile sufleteşti ale credincioşilor timpului său, care nu cunoşteau altă limbă. Acesta este motivul traducerii textelor serviciului divin. 2. Prin promovarea scrisului în limba română urmărea ridicarea conştiinţei naţionale şi pătrunderea culturii în limba vorbită de popor. Dorea ca românii să poată sta alături de celelalte popoare vecine, care se puteau mândri cu o cultură în limba lor proprie.

În prefaţa la Dumnezeiasca Liturghie (1679), „Dosoftei Mitropolitul de Ţara Moldovei” exprimă aceleaşi idei, în legătură cu unitatea neamului ca şi înaintaşul său Varlaam. Dosoftei se adresează „cătră toată seminţia rumânească tutinderia ce să află pravoslavnici”, oferind ca „daru limbii rumâneşti sfânta liturghie, scoasâ pe limba rumâniască”^[26]. Prima sa operă, Psaltirea în versuri (1673), la pagina 265 menţionează versurile lui Miron Costin referitoare la originea romană a poporului român. Prezenţa acestor versuri ne dau convingerea că Dosoftei era întru totul de acord cu originea romană a poporului român cât şi cu cea a continuităţii lui pe teritoriul Daciei. De fapt, acelaşi lucru îl găsim subliniat de Dosoftei în 1681 şi 1683 (Molitvelnic de-nţăles şi Parimiile preste an) prin poemul despre domnii Moldovei, în 136 de versuri, afirmând originea împărătească a lui Dragoş Vodă şi în acelaşi timp originea romană a poporului şi a limbii româneşti^[27].

9. Biblia de la Bucureşti, Biblia lui Şerban sau Biblia de la 1688 nu este o carte de cult. Cărţile de cult au existat deja de mult în limba română. Apostolul, Evanghelia, Cazania, Psaltirea, Liturghia erau de mult traduse şi se foloseau în serviciul divin, ele nu mai constituiau nici o noutate, ele au fost traduse deja din secolul XVI şi constituiau o normalitate simţită ca necesară de mult timp. Noul Testament şi mai ales Biblia integrală sunt un act de cultură religioasă şi, de asemenea, un act de cultură generală. Ea, Biblia lui Şerban, constituia un monument literar, limba era deja unitară, depăşise în mare măsură şi „stimteala” de care amintesc traducătorii Bibliei, ca de altfel şi cei ai Noului Testament de la Alba Iulia, ieşind din impas prin acceptarea neologismelor. Se cuvine să menţionăm că traducătorii Bibliei ca şi cei ai Noului Testament au comparat traducerile lor din greacă cu „alte izvoare vechi”, înţelegând prin acestea pe tălmăcitorii latinilor şi sloveanilor al căror exemplu l-au urmat în ceea ce priveşte adoptarea neologismelor pentru a depăşi „strimtarea limbii româneşti”. Biblia lui Şerban reprezintă o răscruce, o schimbare în orientarea limbii noastre literare, certă manifestare a unităţii limbii române, anticipând peste secole unitatea poporului român.

Şerban Cantacuzino, după ce aminteşte de autorii traducerii – arhiereul Ghermano de Nissa şi de către „oamenii locului” – menţionează că după terminarea traducerii s-a luat voia tipăririi „de la sfânta şi muma noastră Beseareca cea Mare”. A fost deci un act conceput în deplin acord cu forul canonic suprem, adică Patriarhia ecumenică din Constantinopol. Tipărirea a început în timpul păstoririi mitropolitului Teodosie. Foaia de titlu menţiona că tipărirea s-a făcut „spre înţelegerea limbii rumâneşti”, sugerând destinaţia ei pentru toţi românii. Cartea a fost dăruită „neamului rumânesc”, subliniind astfel destinatarii care depăşeau cu mult, ca şi în prefaţa lui Vasile Lupu, graniţele, în cazul acesta, ale Ţării Româneşti. Sintagma „neamul rumânesc” era în epocă egală cu ceea ce s-a definit mai târziu prin unitatea semantică „naţiunea română”.

Dacă a existat la un moment dat, la unii ierarhi, o anumită reţinere „oficială” faţă de îndrăzneala traducerii şi introducerii limbii române în cult^[28], atunci trebuie să menţionăm faptul că mulţi dintre traducătorii şi editorii cărţilor liturgice în limba română ca şi ai Noului Testament sau ai Bibliei au fost ierarhi. Dosoftei obţine aprobarea patriarhului Marcu al Alexandriei, menţionată în Liturghierul tipărit de el în 1683, iar Şerban Cantacuzino ia aprobarea Patriarhului ecumenic de la Constantinopol pentru tipărirea Bibliei. În prefaţa semnată de Dositei, patriarhul Ierusalimului, se menţionează faptul că Biblia are în vedere luminarea, „celor din casă”: a rumânilor, moldoveanilor şi ugrovlahilor, amintind în această formă ideea unităţii lingvistice şi religioase a românilor. Pe această cale, vodă Şerban Cantacuzino împlineşte marea lipsă, oferind acest dar al cunoaşterii Sfintei Scripturi spre „mântuirea noroadelor şi duhovnicească hrană a credincioşilor”. Amintind de traducerea lui Ptolomeu şi a lui Ulfila, indirect este motivată şi traducerea românească a Bibliei ca prin ea să fie binecuvântat Dumnezeu de acum şi în limba română^[29].

10. 10. În loc de concluzii. Deja de la primele tipărituri în limba română, românii se definesc pe ei înşişi prin denumirea de rumâni. Străinii i-au numit valachi, vlachi, olahi, blochi^[30], dar ei se denumesc rumâni şi începând cu diaconul Şerban, fiul lui Coresi, numele de rumâni apare şi în grafia români, iar biserica lor este numită Biserica românească. Începând cu Palia de la Orăştie (1582), termenul de rumân alternează cu cel de român. Prin acest nume, ei doreau să sublinieze originea lor romană, concretizată în sintagma „de la Râm ne tragem”.

Seminţia românească sau neamul românesc reprezenta o denumire colectivă a unei populaţii cu strămoşi comuni, ea constituia o noţiune generică, în care ardelean, moldovean sau ugrovlah nu erau decât o parte a întregului, a neamului românesc, desemnând pe românii ce locuiau într-o anumită regiune, provincie sau ţară. Este vorba de neamul românesc de pretutindenea ce vorbea aceeaşi limbă şi aparţinea, din punct de vedere spiritual, aceleiaşi religii, având aceeaşi Biserică românească. Sintagma „roamana religio” surprinde într-un act al pricipelui Stefan Bathory, din 6 iunie 1574, desemnând religia ortodoxă a românilor, dar ea se încadra în viziunea ortodocşilor, în special, din Transilvania, unde religia sau legea românească sau valahă desemna pe românii ortodocşi^[31]. Etnonimul desemna, în acest caz, apartenenţa confesională, credinţa ortodoxă. Românesc şi românească se referea deci la o anumită etnie, neam şi desemna ceea ce se va numi mai târziu o naţiune, fără ca noţiunea să conţină elemente de naţionalism. Cartea românească de învăţătură accentua faptul că învăţătura era expusă în limba română, dar fără să se desolidarize de conţinutul ortodox al învăţăturii, care rămânea acelaşi cu cel expus mai înainte în greacă sau într-o traducere slavonă. Elementul românesc nu pierdea solidaritatea cu universalul ortodox. Grija pentru local şi naţional nu elimina unitatea universală a învăţăturii ortodoxe, din contră o respecta şi apela la ea ca la o autoritate de referinţă.

Învăţătura expusă în limba română putea fi uşor comparată cu originalul slavon din care s-a tradus. La început, textele paralele din unele cărţi uşurau verificarea autenticităţii celor traduse în româneşte. Tâlcul evangheliilor (1564) avea, într-adevăr, influenţe ale Reformei, dar acestea au dispărut cu desăvârşire, douăzeci de ani mai târziu, din Evanghelia cu învăţătură (1580-1581). Atât Coresi, cât şi preoţii din Şchei au fost destul de atenţi la corectarea şi îndepărtarea influenţelor străine ortodoxiei. Varlaam şi Răspunsul la Catehismul calvinesc sunt o dovadă a faptului că bucuria de a scrie româneşte a fost însoţită de acurateţea învăţăturii ortodoxe.

„Să înţeleagă hiecine” constituie motivarea traducerii în limba română ce n-a lipsit din predosloviile cărţilor noastre de cult. Ea trebuia să ridice „untunearicul de cuvinte neînţelese” în care se celebrau, de secole, serviciile noastre bisericeşti. Negura „boscorodirii” ceda locul limbii naţionale vorbite şi prin aceasta a înţelegerii motivată de Sf. Scriptură (1 Cor 14, 19), care cerea în mod expres acest lucru. Înţelegerea devenea încet, încet normalitatea serviciilor divine şi a textelor religioase, cel puţin pentru o parte a popoarelor europene, iar exemplul lor, corespunzător unei stringente nevoi interne a românilor de a avea „carte pe limba lor”, i-a încurajat în a face pasul hotărâtor şi definitiv pentru introducerea limbii române în Biserică. Această dorinţă normală s-a exprimat deja prin manuscrisele bisericeşti, dintre care unele au ajuns până la noi şi mai apoi s-a răspândit, începând din secolul XVI, prin tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română.

Unirea românilor a fost pregătită prin manifestările amintite din secolele XVI şi XVII şi apoi prin cele mai evoluate din secolele următoare. Aceste manifestări au constituit etapele sau treptele de dezvoltare ale unităţii româneşti, marcată prin conştiinţa unităţii neamului şi exprimată prin unitatea limbii şi a credinţei. Aşa s-a pregătit Unirea Principatelor, care a născut speranţe şi pentru românii din afara lor, aşa s-a manifestat solidaritatea cu războiul de independenţă, iar atunci când evenimentele socio-politice au permis s-a realizat şi unitatea teritoriului locuit de români în graniţele aceluiaşi stat: România Mare de la 1 Decembrie 1918. Unitatea teritoriului locuit de români a fost o concluzie firească a unităţii neamului, limbii şi credinţei, un ideal purtat de secole în sufletele românilor, dar, în acelaşi timp, un coşmar obsedant pentru unele cancelarii europene sau o previzibilă realitate, privită cu simpatie de către altele.

Abstract

Mircea Basarab, Unity of Romanians (nation, language, faith) in the prefaces of the 16th and 17th centuries church books

The unity of the nation, expressed through the ethnic origin of the unity of language and belief, was already present and proeminent more than 350 years before 1 December 1918. This unity was easy to notice and follow in the spiritual manifestations and activities of the Romanians, ever since the beginning of printing in Romanian (16th century). Our old texts, dating back to the 16th century, could represent the steps or ages that led to our union, viewed in the era and the area they come from and which are memorable moments of the Romanian national unity. The author stops at Coresi’s prints, especially the Romanian ones, at the Homiliary of Varlaam, at the  Response to Calvinist Catechism, at the New Testament from Bălgrad (1648), at some texts from Metropolitan Dosoftei and at the Bible from Bucharest from 1688 .

Keywords: Unity of the Romanians, union of 1918, nation, church book prefaces, Coresian texts, Metropolitan Varlaam, New Testament from Bălgrad, Metropolitan Dosoftei, The Bible from 1688

^[1] Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Cluj-Napoca, 2016, pp. 89-90.

^[2] Stéphane Pierrée-Caps, Nation et peuples dans les constitutions modernes, Presses Universitaire de Nancy, f. a., vol. I, p. 18

^[3] Ibidem, p. 22-23

^[4] Jacques Maritain, L’Homme et l’État, la Stéphane Pierrée-Caps, op. cit, p. 30.

^[5] Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVII-lea, Bucureşti 1965, pp. 95-104.

^[6] P. P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti 1965, p. 72, 77, 115.

^[7] Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, istoria unei idei, ed. 2-a revizuită şi adăugită, Bucureşti 1993, p. 110.

^[8] Istoria literaturii române I, Bucureşti 1964, p. 308.

^[9] Bibliografia românească veche (BRV) I, Bucureşti 1903, p. 4.

^[10] P. P. Panaitescu, Începuturile…, pp. 128-129.

^[11] Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti 1981, p. 69.

^[12] A. Armbruster, Romanitatea…, pp. 111-112.

^[13] A. Armbruster, Romanitatea, p. 112; P. P. Panaitescu, Începuturile, p. 129.

^[14] Istoria literaturii I, p. 316.

^[15] Ibidem, p. 316.

^[16] N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Vălenii de Munte 1908, vol II, p. 320. Despre aspectul unităţii naţionale la mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei a sevedea şi M. Basarab, „Conştiinţa originii romane şi a unităţii naţionale în opera mitropoliţilor Varlaam şi Dosoftei”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1967.

^[17] În ceea ce priveşte răspândirea acestei cărţi a se vedea Pr. Paul Mihail, „Circulaţia Cazaniei Mitropolitului Varlaam în Biserica românească”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1957, nr. 10-12, pp. 820-828.

^[18] Atanasie Popa, Cazania lui Varlaam 1643, Timişoara, pp. 111-117.

^[19] Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu, Bucureşti 1955, p. 124.

^[20] Din scrisoarea de recomandare a Mitropolitului Varlaam către ţarul Mihail Feodorovici a se vedea Pr. Scarlat Porcescu, „Locul mitropolitului Varlaam în Biserica Ortodoxă şi în viaţa culturală a poporului român”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1957, n. 11-12, p. 850.

^[21] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Iaşi 2006, p. 63.

^[22] BRV, I, p. 224.

^[23] BRV I, pp. 226-228.

^[24] BRV I, pp. 225-228. Dosoftei citează răspunsul lui Teodor Balsamon, patriarhul Antiohiei, către Marcu, patriarhul Alexandriei, din care rezultă că preoţii ortodocşi din Siria, Armenia şi alte ţări ortodoxe pot liturghisi în limbile lor naţionale. Bazat pe acest fapt, Dosoftei tipăreşte fără nicio aprobare Liturghia în limba română în 1679. În Molitfelnicul din 1683, fila 25 v. este menţionată aprobarea pentru tipărirea în limba română, dată de patriarhul Partenie al Alexandriei, care se găsea în ţară pentru a strânge milostenii şi daruri.

^[25] BRV I, p. 230.

^[26] BRV I, p. 224.

^[27] A se vedea şi Istoria literaturii române, I, p. 446.

^[28] Antonie Plămădeală, Dascăli..., pp. 77-78.

^[29] Pentru prefeţele Noului Testament de la Alba Iulia ne-am servit de ediţia festivă apărută la Alba Iulia în 1988, iar pentru Biblia de la Bucureşti 1688 de reeditarea din 1988 de la Bucureşti.

^[30] Ioan-Aurel Pop, Din mâinile valahilor schismatici. Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), Litera, Bucureşti 2011, pp. 15-25; Adolf Armbruster, Romanitatea..., pp. 46-51; Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciadă şi imperiul mongol, Bucureşti, 1993.

^[31] Ioan-Aurel Pop, Din mâinile..., pp. 19-20.