Omul este îngerul care s-a născut cu o aripă frântă şi cu una uitată. - Sandu Tudor

Despre importanţa lui Sandu Tudor în cultura română există dubii şi astăzi, cu atât mai mult cu cât cercetările cu privire la Asociaţia „Rugul Aprins“ sunt încă la început. Cine îl judecă după poeziile din perioada laică sau după eseurile sale teologice, rămase la moartea sa în stadiul de ciorne şi publicate haotic, fără discernământ filologic, după 1990, poate pe bună dreptate să-l considere un scriitor minor, care nu merită o cercetare exhaustivă.

***

24 decembrie 1896 – 17 noiembrie 1962

- jurnalist

- poet şi eseist religios

- liderul Grupului „Rugul Aprins“

- condamnat în anul 1958 la 25 de ani de închisoare

- decedat în anul 1962, la închisoarea din Aiud, în urma torturilor

- reabilitat juritic în anul 1996

Cronologia vieţii şi a operei

        Omul este îngerul care s-a născut cu o aripă frântă şi cu una uitată.

Sandu Tudor

            Despre importanţa lui Sandu Tudor în cultura română există dubii şi astăzi, cu atât mai mult cu cât cercetările cu privire la Asociaţia „Rugul Aprins“ sunt încă la început. Cine îl judecă după poeziile din perioada laică sau după eseurile sale teologice, rămase la moartea sa în stadiul de ciorne şi publicate haotic, fără discernământ filologic, după 1990, poate pe bună dreptate să-l considere un scriitor minor, care nu merită o cercetare exhaustivă. Dar, pe măsură ce tot mai mulţi cercetători se conving de impactul pe care l-a avut în epocă „Rugul Aprins“, iar poezia religioasă a liderului mişcării este publicată în condiţii optime şi comentată, se impune şi o reevaluare a întregii personalităţi a lui Sandu Tudor. Aşadar, acest scriitor merită să fie cunoscut în special ca jurnalist şi ca poet religios, prin poeziile sale scrise după intrarea în monahism şi care nu au fost publicate înainte de 1990.

            Înainte de a trece la prezentarea succintă a vieţii şi operei sale, credem că este necesar să facem câteva precizări cu privire la numele său. Dacă documentele oficiale consemnează numele Alexandru Teodorescu, ca autor de articole şi volume va apărea cu diverse semnături. Cel mai frecvent foloseşte pseudonimul Sandu Tudor, numele său de gazetar şi poet, pentru ca după intrarea în monahism să se prezinte şi să se semneze monahul Agaton (numele de rasofor) de la Mănăstirea Antim, respectiv părintele Daniil Sandu Tudor de la Rarău (numele primit după depunerea voturilor monahale). În relatarea noastră vom folosi în special numele Sandu Tudor sau Daniil Sandu Tudor, pentru că perioada în care a purtat numele de Agaton a fost scurtă (1948 – 1955), peste acest interval suprapunându-se şi prima sa detenţie (1949 – 1952).

ÎPS Antonie Plămădeală începe volumul memorialistic Rugul Aprins cu prezentarea lui Sandu Tudor, „liderul grupului Rugul Aprins“. În Prefaţă îl caracterizează ca fiind un „om greu, un om care nu semăna deloc cu cei din vremea sa. A fost un om mare care şi-a găsit împlinirea în viaţa monahală. Ceea ce scriu eu aici va fi doar o mărturie simplă despre un om mare.“[1] În acest volum găsim un Memoriu scris de însuşi Sandu Tudor, pe când era anchetat de către organele statului în anul 1949, ale cărui date le vom folosi în continuare. Le vom completa cu cele din alte surse, în încercarea de a stabili adevărul istoric.

Sandu Tudor, pe numele de botez Alexandru Teodorescu, s-a născut pe 24 decembrie 1896. Deşi în Memoriu se consideră „fiu de intelectual sărac, tatăl meu nefiind decât un simplu şi cinstit magistrat, care trăia numai din mica sa leafă“[2], ÎPS Antonie Plămădeală precizează că acesta „era însă fiu de mic moşier, tatăl său fiind Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Ploieşti“. Aşadar, şi-a putut face o cultură aleasă în familie, mai ales că avea la dispoziţie „o bibliotecă personală de peste 8.000 de volume, aduse în cea mai mare parte din Franţa“[3].

ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, care în perioada consolidării Grupului „Rugul Aprins“ în jurul Mănăstirii Antim ocupa funcţia de bibliotecar patriarhal, în Prefaţa la volumul de versuri Acatiste[4] aminteşte şi el faptul că Sandu Tudor avea o bibliotecă vastă, care mai târziu a fost donată Mănăstirii Antim. Pentru a nu fi socotit burghez, Sandu Tudor omite din Memoriul adresat autorităţilor comuniste aceste amănunte de ordin material. Succintul text, ce datează din perioada pe când jurnalistul intrase deja în monahism la Mănăstirea Antim, este redactat întocmai pentru a atrage simpatia guvernului proaspăt instalat.

Relatarea sa continuă cu participarea la Primul Război Mondial. Iată ce scrie acesta: „Războiul m-a luat de pe băncile şcolii, ca să-i plătesc birul, în ultimul an de liceu. În 1916, la vârsta de douăzeci de ani eram sublocotenent pe front.“[5] Studiile liceale le-a făcut la Ploieşti. În 1921 revine de pe front şi se înscrie la Academia de Belle-Arte, pe care o abandonează în scurt timp. Sandu Tudor părăseşte Bucureştiul şi se stabileşte pentru o perioadă de timp la Constanţa, oraş în care părinţii săi aveau o locuinţă. „Aici, ca fost ofiţer pe front, pot să intru în Serviciul Maritim Român îmbarcându-mă ofiţer asistent (1922-1924).“[6]

Dornic de a-şi continua studiile, în anul 1924 se întoarce în Bucureşti şi urmează cursurile Facultăţii de Filozofie. Intră în publicistică în calitate de colaborator al revistei „Gândirea“, semnând pentru prima dată cu pseudoninul Sandu Tudor poezii scurte, de inspiraţie religioasă. Scriitorul va colabora şi cu alte publicaţii literare precum: „Mişcarea literară“, „Convorbiri literare“, „Contimporanul“. Aflându-se într-o situaţie materială „destul de precară“, reuşeşte să fie numit profesor suplinitor la liceul rural din Pogoanele, Judeţul Buzău. Activitatea profesională o îmbină cu cea filantropică. Iată ce ne mărturisește: „Lucrez activ ca director al operei de ajutorare studenţească, însă cu totul dezinteresat şi gratuit, această activitate desfăşurându-se în cadrul Asociaţiei Studenţilor Creştini.“[7] André Scrima precizează în Taina Rugului Aprins că asociaţia era afiliată organizaţiei internaţionale a tineretului Y.M.C.A., iar „întrunirile prilejuiau cunoştinţe şi prietenii pe scară europeană“[8].

În paginile revistei „Gândirea“, Sandu Tudor semnează o serie de poezii religioase. În anul 1925 adună toate textele şi formează volumul Comornic. Tot în această revistă publică şi două texte de proză cu temă religioasă: Gleb şi Pentru Alonie, cuviosul cel cu straie mândre. Remarcăm deschiderea pe care ziaristul o propune cititorilor spre explorarea universului eclezial, pentru că viaţa monahală până la acea dată era un subiect puţin abordat în publicistica românească.

Începând cu anul 1927, scriitorul face parte din comitetul de conducere al revistei „Gândirea“. În acelaşi an publică în paginile sale un amplu text religios, intitulat Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou, din Basarabov. În anul 1928, înmânează această poezie de rit bizantin Sfântului Sinod spre cercetare, mai exact, spre analiză din perspectiva canoanelor Bisericii Ortodoxe Române. Nu după mult timp, Sfântul Sinod, apreciind valoarea „atât din punct de vedere literar, cât şi al păzirii intacte a învăţăturii Sfintei noastre Biserici, aprobă cu elogii tipărirea lucrării“[9]. Actul acesta, semnat de Preşedintele Pimen, Mitropolitul Moldovei, în data de 13 iulie 1928, certifică decizia Bisericii de a introduce ampla compoziţie în rândul rugăciunilor cultului ortodox „spre folosul credincioşilor“.

Precizăm faptul că în Memoriul amintit jurnalistul nu face nici o referire la perioada colaborării sale la revista „Gândirea“, omiţând legătura pe care a avut-o cu aceasta. Nu spune nimic nici despre volumul de versuri Comornic şi nici despre călătoria sa la Muntele Athos. Cât despre Acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov îl caracterizează, cu reţinere, ca fiind „un poem religios fără prea mari pretenţii“.  Memoriul datează din perioada când Nichifor Crainic, directorul publicaţiei „Gândirea“, fusese deja arestat. Prin urmare, din modul în care îşi concepe această prezentare se observă vădit faptul că se aştepta în orice clipă să fie anchetat.  

În anul 1928 Sandu Tudor obţine licenţa în Filozofie, fiind desemnat de către Universitatea din Bucureşti „secretar al Oficiului Universitar, de ajutorare studenţească“[10]. Tot în acest an este invitat la Chişinău de către decanul Institutului Teologic Gala Galaction, fiind numit subdirector al Internatului Teologic din Chişinău.

În anul 1929 primeşte propunerea făcută de Mitropolitul Tit Simedrea de a pleca într-un pelerinaj spiritual la Muntele Athos. În urma călătoriei revine în ţară „cu o bogată experienţă, care va avea puternice urmări în viaţa mea de mai târziu“[11]. Cu această ocazie, într-un jurnal de călătorie ziaristul consemnează cele mai importante evenimente la care a participat. Revenit în ţară, după opt luni de şedere la Muntele Athos, va publica în „Gândirea“, de-a lungul câtorva numere, Cartea Muntelui Sfânt. Sandu Tudor a fost primul ziarist român care a adus la cunoştinţă cititorilor problemele materiale şi juridice cu care călugării români se confruntau la Muntele Athos. Marea noapte de Aur a Maicii Domnului. 40 de zile în Sfânta Agură, o continuare a jurnalului său, va vedea lumina tiparului mult mai târziu, mai exact în anul 1999. Probabil că ziaristul a dorit să păstreze doar pentru sine câteva amintiri din această călătorie iniţiatică.

Prin anul 1930 Sandu Tudor, în urma unui conflict intern, părăseşte revista „Gândirea“. În anul 1932, din veniturile sale proprii, scoate un ziar cu tentă culturală, pe care îl intitulează „Floarea de foc“. Problemele pe care le abordează sunt, după cum însuşi mărturiseşte, „creştine, dar de stânga“. În Memoriul citat face o precizare dictată de noua conjunctură politică: „colaborez activ la lupta clandestină a comuniştilor, cu care am legături directe“[12]. Printre colaboratorii revistei se numărau: Alexandru Sahia, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Paul Sterian.

Dacă în acele timpuri mulţi dintre ziariştii noştri se fereau să facă afirmaţii dure la adresa autorităţilor (începuse perioada domniei cu tentă despotică a lui Carol al II-lea), Sandu Tudor, în stilul său inconfundabil de tăios, pamfletar, a semnat numeroase articole virulente la adresa guvernului, ajungând, în cele din urmă, să fie urmărit de Siguranţa Statului (denumire sub care a funcţionat serviciul secret al României, până în anul 1940).

În anul 1933, scoate o nouă publicaţie, intitulată sugestiv „Credinţa“ care va apărea zilnic până în 1938, când, la ordinul lui Octavian Goga, ajuns prim-ministru, ziarul va fi suspendat. Ziarişti precum: Zaharia Stancu, Cicerone Teodorescu, Alexandru Mironescu, Eugen Jebeleanu, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu s-au numărat printre colaboratorii săi. După câţiva ani, mai exact în 1936, revista „Floarea de foc“ devine „Suplimentul literar de Duminică“ al ziarului „Credinţa“, care după câteva numere îşi va înceta definitiv activitatea. Sandu Tudor îşi caracterizează ziarul „Credinţa“ ca fiind „cotidian popular de stânga, în acelaşi spirit ca şi Floarea de foc“[13], în care „toate nevoile şi problemele muncitoreşti îşi găsesc loc“[14]. În paginile ziarului se dezbăteau probleme politice, acte de jaf, viol, prostituţie, crime, sport şi cultură. În fiecare număr, „Credinţa“ avea şi o pagină destinată spiritualităţii ortodoxe. Sandu Tudor acorda o mare atenţie comunicatelor de presă date de Sfântul Sinod, precum şi problemelor ecleziale de ordin administrativ.

Zarist de temut, când profesorul Constantinescu-Iaşi este arestat, Sandu Tudor îi ia apărarea semnând numeroase articole împotriva autorităţilor. În urma vâlvei create, profesorul este eliberat. Împreună cu Constantinescu-Iaşi şi Alexandru Mihăileanu, duce o puternică luptă antifascistă, ajungând să fie urmăriţi de Siguranţa Statului. „Reuşesc să tipărească clandestin Buletinul Antifascist, semnând cu propriul nume articolele de fond.“[15]

În Memoriul amintit, Sandu Tudor face intenţionat această precizare, urmărind de fapt să eludeze orice legătură posibilă cu Partidul Legionar. Mai mult, precizează şi faptul că, chiar dacă vremurile erau tulburi, continuă să lupte, „cu mai multă putere şi succes, [...] împotriva antisemitismului“[16]. Ziarul „Porunca Vremii“, care ducea la rândul său o politică de extremă dreptă, „cel mai înverşunat duşman“ al „Credinţei“, pune la cale un complot în urma căruia, „din iniţiativa acestor huligani, ziarul este ars în pieţele Capitalei, fiind catalogat drept cotidian vândut «jidanilor»“.[17] Urmărind să câştige simpatia destinatarului, îşi continuă confesiunea cu povestirea unui episod mai puţin cunoscut. „Dorind să cunosc amănunţit tot ceea ce se petrece în universul sovietic, fac parte din delegaţia română care trebuie să meargă la Congresul Teatrului din 1933, de la Moscova. Siguranţa Generală nu-mi vizează paşaportul, aşa că nu pot pleca. Mă văd însă peste o săptămână publicat în Journal de Moscou ca sosind acolo cu restul delegaţiei române.“[18]

Cele două jurnale ale sale, „Floarea de foc“ şi „Credinţa“, deveniseră, în 1934, printre cele mai căutate ziare ale epocii, depăşind cu mult prin cota de vânzare unele dintre marile publicaţii interbelice. În felul acesta, în scurt timp redactorul-şef a ajuns să deţină o avere personală substanţială. Petre Pandrea, André Scrima, Mihail Sebastian, Nicolae Carandino, în scrierile lor amintesc cu fină ironie faptul că Sandu Tudor, în perioada sa de glorie, obişnuia să colinde străzile Bucureştiului la volanul autoturismului său personal mergând la operă şi teatru „în frac şi mănuşi“. Mai mult, redactorul-şef îşi cumpărase şi un aeroplan. Precizăm că de o asemenea achiziţie se bucurau Regele României, marele bancher Aristide Blank şi alţi câţiva oameni de afaceri.

Deşi nu îi era prieten, Nicolae Carandino, în volumul său memorialistic, De la o zi la alta, îl evocă printr-un portret măgulitor: „Era un bărbat frumos, cu părul roşcat, cu ochi albaştri şi cu barbişon, privea lumea cu un sentiment de supremă superioritate şi purta, permanent, la subsuoară, o carte de filozofie. Femeile îl priveau cu interes, cu admiraţie şi capitaliştii cu oarecare spaimă. Sandu Tudor nu «ajunsese» încă, dar se afla pe drum. Poezia era pentru el şi în acelaşi timp un «violon d'Ingres» şi o treaptă. Confuz şi confuzionist, omul însă era baiat bun. Degaja o simpatie umană mai presus de principii şi de comportamente. Fiindcă destinul lui Sandu Tudor n-a fost banal. Îl cunoscusem ca poet barbar în «Ritm de hun», apoi ca mistic neoortodox în poemele aparute prin diversele publicaţii. Dar Sandu Tudor avea în plus idei sau pretindea că are. Ceea ce nu avea, în mod indiscutabil – atât în gândire, cât şi în lirică – era un fir conducător. Floarea de foc a oglindit cu fidelitate felul de a fi al directorului său, lipsa unui program, a unui profil. Se întâlneau în paginile ei cele mai contradictorii semnături ale generaţiei, iar titlul spunea, cu oarecare emfază, ceea ce directorul urmărea să realizeze: o împlinire sau cel puţin o afirmare a tineretului de pretutindeni respins. Era pe undeva, nemărturisită, o supraveghere, dacă nu chiar o subvenţie, de sorginte religioasă, dar cine dintre noi avea timp, în acei ani, să controleze intenţiile şi subsidiile publicaţiilor la care colabora, de vreme ce avea asigurată o coloană unde scria ce-i trecea prin cap? Deocamdată se mulţumea să vaticineze în conferinţele redacţionale, fie ca să ne dovedească existenţa lui Dumnezeu, fie ca să comenteze ultima carte a lui Maritain.“[19]

Începând cu anul 1939, Sandu Tudor este concentrat pe front. În anul 1941 este numit profesor şi comandant la o şcoală tehnică de moto-mecanizare. În ziua de 12 noiembrie 1942 este arestat de Siguranţa Generală, „împreună cu alţi scriitori de stânga“.  La presiunea Ministrului de Război, este în scurt timp eliberat. Până în anul 1944 rămâne înregimentat. Întors la Bucureşti, încearcă să-şi reia cariera de jurnalist dar, după cum însuşi mărturiseşte, „vechiul regim nu mi-a îngăduit aceasta“[20].

La sugestia Mitropolitului Tit Simedrea, îşi cheamă toţi prietenii să participe la o serie de conferinţe publice cu caracter cultural–religios organizate în cadrul Mănăstirii Antim. Gruparea, intitulată sugestiv „Rugul Aprins“, era formată din câţiva călugări din cadrul mănăstirii cărora li s-a adăugat un grup de mireni, prieteni mai vechi ai lui Sandu Tudor. Printre aceştea se numărau: Vasile Voiculescu, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Gheorghe Dabija, Ion Marin Sadoveanu, Anton Dumitriu şi alţii.[21]

În Prefaţa la volumul Scrieri, avându-l drept autor, Alexandru Dimcea, deţinătorul manuscriselor acestuia, precizează că „prima conferinţă de la Mănăstirea Antim a fost ţinută de Sandu Tudor şi avea ca temă Călătoria spre locul inimii. A urmat Alexandru Mironescu cu Descoperirea de sine şi părintele Benedict Ghiuş cu Viaţa lăuntrică în lumina Liturghiei.“[22] Până în anul 1948 au mai susţinut conferinţe publice: Ion Marin Sadoveanu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Paul Constantinescu şi alţii.

În anul 1946, Sandu Tudor, în urma celui de-al treilea divorţ, ia hotărârea să se călugărească. Astfel, îşi vinde autoturismul, avionul, casele de pe Calea Victoriei, împreună cu alte bunuri de mare valoare şi intră în monahism, în cadrul Mănăstirii Antim. Banii pe care i-a obţinut din vânzarea bunurilor îi donează locaşului de cult, grav avariat în urma războiului.[23] Aşezarea sa în noul spaţiu nu este lipsită de pitoresc: „cu un fel de calmă excentricitate, îşi rânduise chilia de «frate» în chiar turla clopotniţei, deasupra bolţii de intrare în incinta mănăstirii“[24]. Era înconjurat de câteva „obiecte, puţine, de veche şi hieratică frumuseţe – icoane, sfeşnice, cădelniţe şi câteva mii de cărţi, elegant legate în pânză beige-sable. Spaţiul chiliei se destăinuia, parcă, şi ca popas al unei confrerii de peste timp, necunoscută de proprii ei trăitori, dar care, îndreptându-se către zenitul Fiinţei, navigau sub aceleaşi constelaţii.“[25] Tânărul călugăr, pe atunci, André Scrima şi-l aminteşte pe Sandu Tudor ca fiind „un om mult prea complex (la început) şi, lăuntric, tumultos, rafinat până la o discretă sofisticare încântând pe unii şi deconcertând pe alţii. [...] Omul avea o privire necontenit aţintită spre nevăzutul ce dă sens realului nostru prea vizibil, [...] sub chipul poemului, al eseului sau al unui foarte original tip de meditaţie, condusă între reflecţia strictă şi intuiţie sub călăuzirea inteligenţei simbolice, venea înspre noi neaşteptatul.“[26]

ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, în Prefaţa la volumul de versuri Acatiste, aparţinând lui Sandu Tudor, ne furnizează şi el câteva informaţii privitoare la firea sa: „Citea enorm şi vorbea colosal, mai târziu am aflat că scria imens, făcând parte probabil din categoria celui ce a spus că nu poate gândi decât cu creionul în mână. [...] Fiind un interlocutor înverşunat: îşi apăra părerile cu necruţare, cu intoleranţă, şi nu se sfia să-şi prelungească argumentele cu invective din cele mai contondente, astfel, răbufnea pamfletarul de altădată, inteligent şi tăios, de la Credinţa.“[27]

În anul 1948 sunt scoase în afara legii toate asociaţiile, de orice natură, incluse fiind şi cele culturale sau cu specific religios.[28] Cu toate acestea, întâlnirile din cadrul Rugului Aprins au continuat să se desfăşoare într-un spaţiu mult mai restrâns, cu precădere la domiciliile lui Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu şi Barbu Slătineanu.[29]

Sandu Tudor, devenit între timp rasoforul Agaton, este arestat în 1949 pe când se afla la Mănăstirea Crasna. „A fost condamnat la doi ani de închisoare pentru delictele de instigare la cercetări abuzive şi lovirea inferiorului, pe care le-a săvârşit în timpul războiului, pe timpul când era militar.“[30] În acest proces, inculpatul a fost apărat de către un avocat de origine evreiască. Cum „Credinţa“ fusese o publicaţie de stânga, „în amintirea articolelor publicate în sprijinul clasei muncitoreşti“, avocatul a reuşit să-l sensibilizeze pe judecător. În apărarea sa a adus pe masa procurorului „două articole publicate în anul 1936, unde ar fi fost într-adevăr greu de descoperit orice iz fascist: Gorila cu cască şi mască (în care polemistul Sandu Tudor comenta agresiunea lui Mussolini împotriva Etiopiei) şi Bestia blondă, bestia brună (o critică la adresa lui Hitler şi a lui Mussolini).“[31] Astfel, procurorul a fost nevoit să caute alte acuzaţii. Procesul s-a încheiat cu sentinţa: „cinci ani de temniţă grea“, din care a executat doi ani la Canalul Dunăre – Marea Neagră. André Scrima îşi aminteşte că, „după eliberare ne-a împărtăşit inutila oroare a închisorilor regimului, fără să-şi fi pierdut liniştea interioară şi nici ascuţimea cuvântului“[32].

În anul 1952, după ce petrece o perioadă de timp în cadrul Mănăstirilor Neamţ şi Slatina, Sandu Tudor se stabileşte definitiv la Schitul Rarău, locaş de cult aflat în vârful muntelui Rarău. Aici se consacră întru totul „rugăciunii, meditaţiei, dar şi literaturii, compunând numeroase versuri, mai ales poeme filocalice, rămase în manuscris“[33]. De câteva ori pe an, părintele Daniil Sandu Tudor obişnuia să coboare din vârful muntelui la Bucureşti, fiind găzduit vreme de câteva zile de Alexandru Mironescu. Cu această ocazie se întâlnea cu mai vechii săi prieteni. La întruniri participau, pe lângă gazdă, un grup restrâns de călugări din anturajul Rugului Aprins şi câţiva scriitori. Discuţiile aveau un caracter preponderent literar. „Se citeau şi se comentau texte având un conţinut mistico-ascetic şi care în condiţiile de atunci nu se mai puteau publica.“[34]

Începând din vara anului 1946, părintele Daniil Sandu Tudor începe să lucreze la un amplu poem, de rit bizantin, dedicat „Rugului Aprins al Maicii Domnului“. La această poezie mistică, intitulată Imnul Acatist al Rugului Aprins, a lucrat până în anul 1948. Pentru un timp, manuscrisul a circulat printre prietenii săi sub formă de samizdat. Treptat, poezia a fost îmbunătăţită cu alte metafore – simbol, ajungând la douăsprezece condace şi treisprezece icoase. La această ultimă variantă a lucrat până în momentul arestării sale din anul 1958. Considerăm că, din toată creaţia sa artistică, acest poem este cel mai valoros, atât din punct de vedere estetic cât şi religios. 

În sihăstria Rarăului, părintele Daniil Sandu Tudor a scris şi alte poezii şi eseuri care aşteaptă să vadă lumina tiparului, multe dintre ele circulând în perioada comunistă sub formă de samizdat. Din această perioadă fac parte şi scrierile cuprinse în volumele eseistice Dumnezeu-Dragoste, Sfinţita rugăciune, Taina Sfintei cruci, Ce e omul ?,[35] texte de factură mistică ce propun lectorului avizat comentarea în manieră personală a unor teme antropologice, în viziune teologică. La o privire de ansamblu, volumele reprezintă înmănuncherea unor scurte fragmente care, fiecare în sine, încearcă să contureze tot atâtea repere ale devenirii spirituale.

Părintele Daniil Sandu Tudor a fost arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, pe când se afla în Bucureşti, într-o vizită la Alexandru Mironescu. A fost condamnat la douăzeci şi cinci de ani de temniţă grea. A trecut prin închisorile Uranus, Jilava, Gherla şi Aiud. În noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962, în urma unei bătăi crunte, a trecut la cele veşnice, pe când se afla în închisoarea Aiud.

Iată ce notează André Scrima, oarecum nostalgic, după 30 de ani de la dispariţia sa: „Sandu Tudor dăinuie în amintirea noastră ca unul dintre rarii oameni natural lipsiţi de vulgaritate. [...] La care am adăuga refuzul total al compromisurilor: în închisoare, şubrezit, supus presiunilor fizice şi morale pentru a semna compromisurile naţionaliste, patriotice, avantajoase, cu jalnicul regim politic al timpului, se cutremura la gândul că ar putea ceda din simplă slăbiciune. Moartea l-a găsit în această stare de rezistenţă.“[36]

[1] Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Editura Arhiepiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, p. 3.

[2] Ibidem., p. 7.

[3] Ibidem., p.10.

[4] Sandu Tudor, Acatiste: Imn-Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, Acatistul Sfântului Ioan Bogoslovul, Acatistul Preasfintitului Părintelui nostru Calinic Cernicanul, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 9.

[5] Antonie Plămădeală, op. cit., p. 7.

[6] Idem.,

[7] Idem.,

[8] André Scrima, op. cit., p. 131.

[9] Sandu Tudor, Scrieri 1, Editura Christiana, Bucureşti, 1999, p. 34.

[10] Antonie Plămădeală, op. cit., p. 7.

[11]  Sandu Tudor, Ce e omul ?, Editura Christiana, Bucureşti, 2003, p. 15.

[12] Sandu Tudor, Scrieri 1, ed. cit., p. 11.

[13] Antonie Plămădeală, op. cit., p. 8.

[14] Sandu Tudor, Scrieri 1, op. cit., p. 9.

[15] Idem.,

[16] Antonie Plămădeală, op. cit., p. 8.

[17] Sandu Tudor, op. cit., p. 10.

[18]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 9.

[19] Nicolae Carandino, De la o zi la alta, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1979, pp. 162, 163.

[20] Sandu Tudor, Scrieri 1, ed. cit., p. 10.

[21] Sandu Tudor, Acatiste, ed. cit., p. 6.

[22] Sandu Tudor, Scrieri 1, ed. cit., p. 11.

[23] Idem.,

[24] André Scrima, op. cit., p. 107.

[25] Idem.,

[26] Ibidem., p. 123.

[27] Sandu Tudor, Acatiste, ed. cit., p. 9.

[28] Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, ed. cit., p. 13.

[29] Sandu Tudor, Acatiste, ed. cit., p. 7.

[30] Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, ed. cit., p. 15.

[31] André Scrima, op. cit., p. 128.

[32] Idem.,

[33] Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, ed. cit., p. 16.

[34] Idem.,

[35] Sandu Tudor, Caiete 1, Dumnezeu-Dragoste, Editura Christiana, Bucureşti, 2000; Caiete 2, Sfinţita rugăciune, Editura Christiana, Bucureşti, 2000; Caiete 3, Taina Sfintei cruci, Editura Christiana, Bucureşti, 2001; Caiete 4, Ce e omul ? Editura Christiana, Bucureşti, 2003.

[36] André Scrima, op. cit., p. 127.