ORTHODOXEs KIRCHENZENTRUM MÜNCHEN

Sprache auswählen

Scriu aceste rânduri pornind de la observația că, printre credincioșii ortodocși, în ciuda poziției oficiale a Bisericii Ortodoxe Române cu privire la COVID-19, lucrurile tind să scape de sub controlul rațiunii și al bunului simț. Constat formarea în timp de pandemie a unui curent „teologic” compus dintr-un amalgam valoric caracterizat prin concentrarea pe neesențial în pofida esențialului, separarea (aproape dogmatică) ortodoxiei (dreapta credință) de ortopraxie (dreapta făptuire), confuzii uimitoare între concepte fundamentale, și până la încurcarea credinței cu obscurantismul și a lucrării harului cu magia.

Cred că, în acest context, teologii trebuie să reacționeze și să contribuie, după putere și măsură, la procesul de clarificare a lucrurilor. În continuare, departe de a trata întreg spectrul problematic provocat de pandemia actuală, care într-adevăr pune Biserica într-o situația cu care nu s-a mai confruntat în trecutul recent, voi încerca să extrag câteva idei care provoacă (mai ales pe rețelele de socializare) emoții puternice, împingând spre acțiuni iresponsabile. Miza acestor zile este, în mod clar, una etică. Ce hotărâri iau? Cum îmi organizez viața astfel încât, prin acțiunile mele, să nu-i pun în pericol pe cei din jurul meu? În continuare, mă voi referi doar la un exemplu, pe care îl voi analiza succint.

#stau_acasă vs. #deschideți_bisericile_de_Înviere. Este statul acasă o lepădare de credință? Trebuie mărturisit Hristos prin mersul la Biserică cu orice preț?

Poate cea mai gravă confuzie este falsa opoziție dintre #stauacasa și #deschidetiBisericiledeInviere, confuzie care duce la încurcarea prevenției cu persecuția. Pentru unii, faptul că preoții nu săvârșesc Liturghia cu credincioșii de față reprezintă cedarea Bisericii în fața „persecuției” statului. Conform acestei logici, Biserica ar trebui să se împotrivească și să permită accesul poporului la Liturghie cu orice preț. O asemenea supoziție este fundamental falsă, fiindcă motivația Bisericii nu este una de complacere în fața puterii lumești, ci de prevenție. Miza teologică a acestei însingurări (apropo, recomandată în spiritualitatea creștină în anumite circumstanțe) este, de fapt, mărturisirea lui Hristos, nu lepădarea de El. Voi explica. Conform referatului Facerii, omul deține un statut special în creație, prin aceea că este purtător al „chipului lui Dumnezeu” (Fc 1,28). Drept urmare, el posedă, pe lângă rațiune și libertate, și o serie de drepturi inalienabile și inviolabile. Texte celebre din Biblie ni-L prezintă pe Dumnezeu în ipostaza Sa de identificare cu cei slabi, săraci, vulnerabili, cu cei care au nevoie de ajutor (cf. Mt 25, 31-46; Lc 10, 25-37). Prin urmare, există o anumită grijă – de sorginte divină (!) – de care creștinii trebuie să țină cont atunci când se raportează la semenii lor. Revenind la contextul actual, statul acasă pe care Biserica Ortodoxă îl recomandă are la baza întruparea ideei biblice conform căreia Dumnezeu îi protejează, din iubire, pe cei a căror demnitate umană este în pericol (un singur exemplu: Ieșirea poporului lui Dumnezeu din robia egipteană). Protejarea sănătății ține de demnitatea umană pentru că vizează viața, darul lui Dumnezeu, pe care numai El îl dă și îl ia. Pentru că am adus deja în discuție problematica „pericolului”, susțin cu toată convingerea că ideea conform căreia, la Biserică coronavirusul nu se poate transmite, ține de domeniul magiei, nu de cel al credinței – o asemenea idee este de fapt deja infirmată de cazul personalului infectat dintr-o parohie bucureșteană. Totodată, este absolut iresponsabil să pui riscul infectării pe umerii lui Dumnezeu, care „n-ar permite” așa ceva. Din contră: Lecția celei de a doua ispitiri a Mântuitorului este fără echivoc: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Mt 4,7). Ține de responsabilitatea umană (tot o consecință a „chipului lui Dumnezeu” din om) să ne ferim atât cât stă în puterea noastră de pericolele iminente. De aceea, oricât de banal ar părea, statul acasă salvează vieți – știm din scrierile Noul Testament că scopul Mântuitorului a fost acela de a vindeca, nu de a pune în pericol pe vreun semen de-al Său. Nu cred că se poate argumenta biblic sau patristic faptul că primejduirea vieții cuiva ține de spectrul mărturisirii credinței creștine.

E clar că o slujbă de Înviere fără credincioși e greu de imaginat. O asemenea situație stârnește, pe bună dreptate, emoții puternice. Însă dincolo de planul emoțional care este al meu, stă rațiunea (cu argumente din diferite tradiții de gândire; eu m-am concentrat pe cele creștine) care este a tuturora și ne unește într-un plan comun de înțelegere a realității. Astfel, trebuie să fim lucizi, împlinid în primul rând valorile biblice (o parte din ele descrise mai sus), și abia apoi să ne lăsăm influențați de emoțiile, obișnuințele și dorințele noastre. În plus, dacă ținem cont de porunca iubirii aproapelui (Mc 12:30-31) și de conținutul Predicii de pe Munte (Mt 5:48), creștinii ar trebui să fie purtătorii unui primat moral în lume. Acest primat constă în renunțarea/jertfirea, din iubire (filantropia), la propriile dorințe, chiar drepturi, pentru împlinirea nevoilor celuilalt, fapt ce așează Evanghelia în primul rând în planul schimbării vieții și prin ea și pe cea a aproapelui. Ulterior vine dimensiunea cultică (criticată aspru de profeți și de Mântuitorul Hristos atunci când a fost „decuplată” de la dreapta făptuire). Astfel, dacă Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu, care este fără de păcat, să moară pentru mântuirea lumii, trebuie să putem și noi renunța la o Înviere de dragul ocrotirii semenilor noștri vulnerabil. Astfel, avem șansa de a desăvârși Liturghia, împlinind Liturghia de după Liturghie.