A fi creştin astăzi. Iată o chestiune care ne preocupă pe fiecare dintre noi tot atât de intens pe cât ne interesează destinul nostru veşnic. Comemorarea, anul trecut, a 1700 de ani de libertate religioasă şi de manifestare neîngrădită sau chiar favorizată a creştinismului, iniţiată de Sfântul Constantin cel Mare prin Edictul de la Mediolan, precum şi pomenirea, anul acesta, a 300 de ani de la martiriul voievodului Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii şi ginerele său la ordinul „înaltei” Porţi otomane şi în faţa privirii (nu ştim dacă sau cât de) nepăsătoare, dar oricum acedică şi neputincioasă a ambasadorilor „marilor” Puteri creştine ale Europei de atunci, fac ca chestiunea pe care o avem în atenţie să dobândească un plus de actualitate.
În condiţiile create de actuala libertate de mişcare şi de muncă la nivel european cât şi global precum şi de plecarea din Ţară a multor confraţi ai noştri, ne vedem tot mai mult confruntaţi şi cu problematica trăirii credinţei noastre creştine ortodoxe în spaţii eterodoxe. În general, cei care pleacă fac aceasta în căutarea unor condiţii materiale de viaţă mai bune. Întâlnirea cu spaţiul occidental provoacă mai întâi un sentiment de admiraţie. Admiraţie faţă de aşezarea acestei societăţi, faţă de gradul înalt de civilizaţie şi democraţie la care s-a ajuns, faţă de – cum altfel – nivelul ridicat de viaţă al oamenilor precum şi faţă de realizările tehnice atotprezente, admiraţie faţă de amabilitatea afişată a oamenilor, faţă de confortul atât de ispititor pentru fiecare dintre noi. Curând însă românul creştin ortodox plecat de acasă constată şi greutăţile depărtării de casă şi de cei dragi, ale traiului într-o societate care îi este totuşi străină, căreia adesea nu-i înţelege bine nici limba, darmite modul de gândire şi simţire, într-o lume care are regulile ei, nu toate bune, între oameni pe care nu-i cunoaşte şi care adeseori, deşi îi acceptă alteritatea, îl constrâng, chiar fără a vrea aceasta, prin modul de alcătuire şi funcţionare a lumii lor, să devină tot mai mult după chipul şi asemănarea lor. Părintele Arsenie Boca a exprimat această stare de lucruri prin sentinţa: „În România e mai bine pentru suflet; în Occident e mai bine pentru trup”.
Câteva caracteristici şi principii de funcţionare ale societăţii occidentale actuale şi ale raporturilor interumane din mijlocul ei – caracteristici care devin tot mai mult şi ale spaţiului nostru românesc –, fac ca dorinţa cuiva de a trăi o viaţă creştină după rânduielile noastre ortodoxe să implice o mărturisire conştientă, consecventă şi cu multă înţelepciune a iubirii sale faţă de Dumnezeu. Ne vom ocupa de ele pe rând pentru a aduce un spor de claritate în perceperea lor atât pentru cei care au ales deja calea străinătăţii cât şi pentru cei care se gândesc la acest lucru, în vederea facilitării raportării la această societate şi a conştientizării vieţii mărturisitoare pe care suntem chemaţi să o ducem în lumea la care ne este luarea aminte.
Venind dintr-un spaţiu în care Ortodoxia era la ea acasă, în care totul în jur poartă pecetea acesteia, iar relaţiile interumane sunt destul de calde, românul ortodox se confruntă în Occident destul de rapid cu un spaţiu mult mai secularizat, cu o societate, de la caz la caz, pluriconfesională, multireligioasă, indiferentă sau chiar ostilă faţă de elementul religios. Credinţa religioasă în Occidentul european este tot mai mult împinsă din spaţiul public spre sfera privată a omului. Convieţuirea oamenilor de credinţe şi confesiuni diferite sau lipsiţi de credinţă religioasă, proveniţi adeseori din medii sociale, culturale, religioase foarte diferite, deşi, pe de o parte, este o realizare demnă de apreciere, face, pe de altă parte, ca relaţiile interumane să rămână distante, fiecare să rămână în lumea lui, cu universul propriu. Microuniversuri spirituale se află astfel îngrămădite laolaltă, fără însă a interacţiona, decât în măsura în care această interacţiune este impusă de convenienţele sociale sau de relaţiile de serviciu. Bineînţeles că şi credinţa cuiva care nu şi-a pus întrebări referitoare la ea, nu a trecut-o prin filtrul reflecţiei, se poate clătina întâlnindu-se cu o varietate de alte credinţe care toate se pretind adevărate. De asemenea, faptul că în spaţiul public se vorbeşte destul de puţin despre religie, că manifestarea religioasă este privită adeseori ca ceva perimat, învechit, conjugat cu mirajul bunăstării materiale, face ca adeseori românul venit în căutarea unei situaţii mai bune de viaţă să amâne manifestarea religioasă sau chiar s-o uite pentru un timp.
Ar fi bine ca fiecare să conştientizăm cât mai repede faptul că, veniţi în lume şi crescuţi într-un anumit spaţiu şi timp, avem fiecare dintre noi o anumită moştenire genetică, socială, culturală, spirituală, care toate se alcătuiesc la devenirea noastră, ne configurează identitatea şi în absenţa cărora aceasta are de suferit. Ori, dacă acasă identitatea ţi se alcătuieşte într-un firesc al dezvoltării, în străinătate elementele constitutive ale acesteia trebuie mai bine conştientizate şi cultivate. Acest lucru este perfect valabil mai ales cu referire la identitatea noastră religioasă, la marile întrebări referitoare la destinul nostru, la sensul vieţii noastre pe pământ, pentru că în funcţie de răspunsurile pe care ni le dăm urmează şi stabilirea priorităţilor din viaţa noastră. Iar faptul ca cineva să-şi neglijeze sau să-şi uite anumite caracteristici ale propriei identităţi îl conduce mai devreme sau mai târziu la o situaţie de criză şi are consecinţe şi asupra celor din jurul lui, mai ales asupra copiilor lui. Astfel, oricine are în vedere faptul de a trăi o perioadă mai scurtă sau mai lungă din viaţă în străinătate ar fi bine să-şi pună problema unei asumări conştiente a devenirii sale în noile condiţii de viaţă.
Am spus deja că trebuie avută în vedere raportarea la un mediu de obicei foarte secularizat care parcă devorează tot ce întâlneşte. Trebuie ca cineva să ţină cu maximă tărie la nişte principii de viaţă proprii, dacă vrea să nu fie înghiţit de moara secularismului. Lucru nu tocmai uşor dacă ne gândim că avem tentaţia să copiem ceea ce se întâmplă în jurul nostru, că modul de viaţă individualist, consumist, egoist şi indiferent la nevoile semenilor constituie o mare ispită pentru românul care s-a smuls, s-a dezrădăcinat de acasă, din propria sa comunitate, pentru a-şi găsi pe cont propriu, individualist, împlinirea.
În aceste condiţii, faptul de a-ţi trăi credinţa ortodoxă înseamnă o asumare responsabilă a moştenirii proprii, o viaţă în acord cu ea precum şi faptul de a o transmite mai departe urmaşilor, adică a duce un mod de viaţă mărturisitor. Căci mărturisire este faptul de a te manifesta ca om credincios într-un cadru în care ceilalţi sunt indiferenţi religios sau chiar manifestă dispreţ faţă de manifestările religioase. Mărturisire este ca, la sfârşit de săptămână, când colegii de serviciu sau de şcoală pleacă în vacanţă, să alegi a merge duminica zeci sau uneori chiar sute de kilometri pentru a participa la o Sfântă Liturghie ortodoxă. Mărturisire este ca, într-un context individualist, să contribui conştient şi susţinut la formarea unei comunităţi româneşti ortodoxe, să nu te gândeşti doar la propăşirea proprie, ci să-i ai în atenţie pe semenii tăi cu nevoile şi neputinţele lor. Mărturisire este ca, atunci când în jur bisericile (evanghelice sau catolice) sunt transformate în spaţii profane sau chiar demolate pentru că oamenii cred că nu mai au nevoie de ele şi nu le mai înţeleg rostul, tu să te implici cu toate puterile în construirea unei biserici, care să devină centrul şi luminătorul comunităţii din care faci parte.
O deosebită mărturisire o presupune faptul de a-ţi educa creştineşte copiii. Îmi amintesc un cuvânt citat adesea de Părintele Teofil Părăian: „Mai ales două lucruri nu pot face oamenii fără credinţă: să crească copii buni şi să suporte o suferinţă grea”. Şi, într-adevăr, pentru a creşte copii buni este necesar să trăieşti mai întâi tu ca părinte având o orientare, iar apoi să te străduieşti să dai o orientare în viaţă şi copiilor. Ori această orientare este foarte greu de găsit în lipsa credinţei, pentru că doar raportându-ţi viaţa la Dumnezeu, căutând să-ţi descoperi destinul vremelnic şi veşnic, poţi trăi orientat spre împlinirea acestuia, te poţi raporta corect la tine însuţi, la semeni şi la întregul univers. Şi este cu adevărat o cruce ca în mijlocul societăţii de consum, care încearcă pe toate căile să-ţi stimuleze poftele şi să-ţi exacerbeze egoismul, să-ţi asumi asceza înţelegerii adevăratelor tale necesităţi şi a luptei împotriva patimilor. Cu mult mai greu este însă să poţi transmite aceste valori adevărate copiilor care la şcoală şi în interacţiunea cu colegii lor sunt formaţi după chipul societăţii în care trăiesc. Este dificil ca atunci când copilul învaţă la şcoală că toate religiile sunt egale, toate fiind drumuri pentru a ajunge în vârful muntelui care ar fi Dumnezeu, să-i explici că religia ortodoxă oferă trăirea autentică a relaţiei cu Dumnezeu. E distrugător pentru sufletul lui fraged ca profesorii să-i spună că Dumnezeu este probabil o idee, o putere, dar să-l malformeze continuu cu poveşti despre vrăjitoare sau alte monstruozităţi. Este greu să-l înveţi a se înţelege pe sine şi a se raporta la lume corect, dacă la şcoală învaţă că fiecare om nu este ce se naşte, ci ceea ce simte sau alege el însuşi să fie. Este greu, dar totuşi nu imposibil. Iar posibilă această educaţie este făcută de o viaţă trăită de părinţi cu credinţă, cu nobleţe sufletească, cu dragoste şi cu multă înţelepciune, care să-i determine pe copii să-şi dorească să stea sub ocrotirea părinţilor, să-i asculte şi să-i urmeze.
O adevărată mărturie de credinţă o constituie faptul de a nu-ţi petrece timpul „liber” omorându-l sau făcând toate nebuniile asemenea celor din jurul tău, ci făcând ceva cu folos. Acum când scriu aceste rânduri ne găsim în săptămâna dinaintea Postului Mare. În toate ţările din vestul Europei se „propovăduieşte” prin toate canalele media destrăbălarea carnavalului care premerge aici începutul postului care nu mai există. Şi nu e uşor când întreaga clasă merge la carnaval să-ţi convingi copilul să rămână departe de această manifestare dăunătoare; şi să le poţi eventual argumenta şi profesorilor lui această atitudine spunându-le adevărul fără a le răni prea tare orgoliul. O aşezare solidă în sânul familiei şi în relaţia cu Dumnezeu îi e necesară unui tânăr pentru a rezista îndemnurilor colegilor la diferite aventuri de fiu risipitor sau la experienţe extatice provocate prin consumul de droguri.
Având în vedere cele de mai sus, ne putem lesne imagina şi greutatea mărturisirii pe care este chemat să o dea un preot ortodox în Occident. Pentru că el trebuie să lupte mai întâi cu greutăţile lui şi ale propriei familii, iar apoi cu ale credincioşilor pe care-i păstoreşte şi care, adesea, poartă urmele dezrădăcinării şi ale greutăţilor cu care se confruntă. Mai mult, ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe, el are de dus şi greul dialog cu celelalte confesiuni creştine, fiind dator a mărturisi cu înţelepciune adevărul de credinţă care nu este posesia lui, dând mărturie despre frumuseţea Ortodoxiei fără a-i brusca pe ceilalţi cu propria mărturisire. Despre greutatea slujirii în condiţii de misionarism, în biserici puse la dispoziţie de alte confesiuni creştine, în care trebuie să-şi ducă în maşină duminical cele necesare slujirii, înfruntând adesea mari lipsuri materiale, ce mai putem spune, decât că toate acestea constituie o asumare mărturisitoare a Crucii lui Hristos, asumare ce presupune o jertfă adeseori mare.
De cele mai multe ori alegerea locului unde trăim nu ne aparţine sau suntem constrânşi de situaţii foarte dureroase să luăm calea străinătăţii. Să avem atunci încredinţarea că al lui Dumnezeu este întregul pământ, că binecuvântarea Lui se va revărsa oriunde asupra noastră dacă o căutăm şi să spunem cu Psalmistul: „În tot locul stăpânirii lui, binecuvintează suflete al meu, pe Domnul.” Şi să-i rugăm pe sfinţii care au trecut prin greutăţi asemănătoare cu ale noastre să ne îndrume şi să ne apere cu rugăciunea lor. O vor face cu siguranţă.
Episcop-vicar + Sofian Braşoveanul
27 februarie 2014
(apărut în Telegraful Român, Publicaţie bisericească a Arhiepiscopiei Sibiului, anul 162, nr. 9-12, 1 şi 15 martie 2014, pg. 1, 5,7.)
