„Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, (Iisus) a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi sculându-se, s-a dus la casa sa.” (Matei 9, 6-7)

Din aceste două versete reiese prioritatea destinului veşnic faţă de cel vremelnic. Boala, vindecarea, sănătatea, de toate acestea Dumnezeu se foloseşte pentru a-l ajuta pe om să-L cunoască pe El, Creatorul, Tatăl şi ţinta finală a călătoriei sale în lume. Aş zice, parafrazându-l pe Sf. Ioan Gură de Aur, care se referea la închisori, cu cât vom avea mai multe catedrale, în care Dumnezeu să fie într-adevăr cinstit, cu atât ne vor trebui mai puţine spitale; care au necesitatea şi rolul lor. Cunosc ce înseamnă a fi tratat de un medic bun sau a ajunge la un spital cu medici competenţi şi standarde şi dotări moderne, însă prefer ca omul să se vindece, să se desăvârşească prin catedrale, adică prin înălţarea vieţii, prin împlinirea destinului, mai mult decât pe paturi de spitale. Vedem cum omul depărtat de Dumnezeu, de catedrale, zace tot mai mult în spitale. În ciuda progresului tehnic şi medical, suntem tot mai bolnavi, pentru că nu mai luăm viaţă din Cel care e Viaţa şi Sursa Vieţii. Trebuie spus şi că grija adevărată faţă de cel bolnav, o are doar omul care trăieşte raportându-se la Dumnezeu şi la destinul veşnic; şi prin acestea şi la aproapele lui. Altfel cade repede în urmărirea propriului interes. Iar asta se poate întâmpla şi în catedrale şi în spitale…

Doamne, ajută-ne să înţelegem că şi în catedrale şi în spitale ne îndreptăm spre Tine, dar dă-ne bucuria de a dori să trăim în catedrale; şi de a face şi din fiinţa noastră, chiar şi din spitale, catedrale, locuri ale preamăririi Tale! Bucuria din catedrale ne va învăţa şi adevărul despre spitale…

+ Sofian Braşoveanul