Starea întâi

 

1    În mormânt, Viaţă

Pus ai fost, Hristoase

Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti,

Plecăciunea Ta cea multă preamărind.

 

2    Dar cum mori, Viaţă,

Şi cum şezi în mormânt?

Şi împărăţia morţii Tu o zdrobeşti

Şi pe morţii cei din iad îi înviezi?

 

3    Te mărim pe Tine,

Iisuse Doamne,

Şi-ngroparea Îţi cinstim şi patimile,

Că din stricăciune Tu ne-ai izbăvit.

 

 

4    Cel ce-ai pus pământul

Cu măsuri, Hristoase,

Astăzi şezi în mic mormânt, Ziditorule

Şi din gropi pe cei ce-au murit înviezi.

 

5    I-i-suse al meu,

Împărat a toate,

De ce vii la cei din iad, o, Hristoase-al meu?

Vrei să dezrobeşti neamul omenesc.

 

6    Stăpânul a toate

Mort se vede acum

Şi deşertătorul gropilor celor morţi

Se încuie-n groapă nouă ca un om.

 

7    În mormânt, Viaţă,

Pus ai fost, Hristoase

Şi cu moartea Ta, pe moarte o ai pierdut

Şi viaţă lumii Tu ai izvorât.

 

8    Cu cei răi, Hristoase,

Ca un răufăcător

Socotit ai fost, dar ne-ai îndreptat pe toţi

Şi ne-ai scos din amăgirea celui rău.

 

9    Mai frumos cu chipul

Decât oamenii toţi,

Ca un om se vede mort şi fără chip.

Cel ce toată firea a-nfrumuseţat.

 

10   Iadul cum va răbda

Intrarea Ta, Doamne,

Şi cum nu se va zdrobi întunecându-se,

De-a luminii Tale fulgere orbind?

 

11   Dulcea mea lumină

Şi mântuitoare,

Cum în groapă întunecoasă Tu Te-ai ascuns

O, răbdare de nespus şi negrăit!

 

12   Nici lumea de duhuri

Nu pricepe, Doamne,

Nici mulţimea făr-de-trup poate povesti

Taina îngropării Tale, neştiind.

 

13   O, minuni străine!

O, ce lucruri nouă!

Cel ce-mi dă suflare mie se poartă mort,

Îngropat de mâinile lui I-o-sif.

 

14   În mormânt ai apus,

Dar de-al Tatălui sân

Nicicum nu te-ai despărţit, Hristoase al meu

Acest lucru e străin şi nefiresc!

 

15   Întreaga făptură

Recunoaşte în Tine:

Împărat adevărat, pe pământ şi-n cer,

Deşi în mormânt Te-ncui, Hristoase-al meu.

 

16   Tu-n mormânt fiind pus,

Ziditor Hristoase,

Temelia iadului s-a cutremurat

Şi-ale morţilor morminte s-au deschis.

 

17   Cela ce în palmă

Tot pământul ţine

Sub pământ acum cu trupul se află mort,

Slobozind pe morţii cei legaţi în iad.

 

18   Din stricare, Doamne,

Viaţa mea o ridici;

Căci murind acum, la cei morţi Te-ai coborât

Şi-ale iadului zăvoare le-ai zdrobit.

 

19   Ca lumina-n sfeşnic,

Se ascunde acum

Sub pământ, ca sub oboroc, Trupul Domnului

Şi din iad goneşte întunericul.

 

20   Mulţimea de oştiri,

Cea duhovnicească,

Împreună cu I-o-sif si Nicodim

Merg să-ngroape pe Cel ce e ne-ncăput.

 

21   Murind Tu de voie

În mormânt ai fost pus;

Şi pe mine ce-am fost mort, I-i-su-se-al meu,

De amara mea greşeală m-ai scăpat.

 

22   S-a schimbat făptura

Prin ale Tale patimi,

Căci cu Tine au pătimit toate câte sunt,

Ţiitor a toate cunoscându-Te.

 

23   Luând în pântece

A vieţii piatră,

Cel a toate mâncător, iadul, a vărsat

Pe toţi morţii ce din veac i-a înghiţit.

 

24   În mormânt nou Te-au pus,

Înnoind, Hristoase,

Firea oamenilor, prin învierea Ta,

După cum se cade unui Dumnezeu.

 

25   Pe pământ ai venit,

Pe Adam să-l mântui.

Şi pe-acesta negăsind, jos Te-ai pogorât;

Pân la iad, Stăpânul meu, l-ai căutat.

 

26   Pământul de frică

S-a mişcat, Cuvinte,

Şi luceafărul lumina sa şi-a ascuns.

Apunând a Ta lumină sub pământ.

 

27   Ca un om ai murit

De-a Ta voie, Doamne,

Dar ca Dumnezeu pe morţi din groap-ai sculat

Şi din întunericul păcatelor.

 

28   Varsând râu de lacrimi

Peste Tine, Doamne,

Cea curată, ca o maică, a glăsuit:

„Oare, cum Te voi îngropa, Fiul meu?“

 

29   Ca grăuntul de grâu,

Ce-ncolţeste-n pământ,

Spic aducător de rod nouă Te-ai făcut,

Înviind pe toţi urmaşii lui Adam.

 

30   Sub pământ Te-ai ascuns

Ca un soare, acum,

Şi-ntr-a morţii noapte neagră Te-ai învelit;

Ci răsari, Hristoase-al meu, mai strălucit!

 

31   Cum ascunde luna

Faţa sa de soare,

Aşa groapa Te-a ascuns şi pe Tine-acum,

Cel ce prin trupeasca moarte ai apus.

 

32   I-i-sus, Viaţa

Gustând moarte acum,

Pe toţi oamenii de moarte i-a izbăvit

Şi viaţă tuturor le-a dăruit.

 

33   Pe întâiul Adam,

Prin păcat omorât,

La viaţă ridicându-l cu moartea Ta,

Adam nou în trup Te-ai arătat acum.

 

34   Cereştile cete

Mort întins pentru noi,

Te-au văzut, Stăpânul meu, şi s-au spăimântat

Şi cu aripile s-au acoperit.

 

35   Pogorându-Te mort,

De pe lemn, Cuvinte,

I-o-sif cel cu bun chip Te pune-n mormânt;

Ci-nviază, Doamne, mântuind pe toţi!

 

36   Bucurie, Doamne,

Fiind îngerilor,

Întristare lor acum le-ai pricinuit,

Cu trup mort, ca pe un om, văzându-Te.

 

37   Suind Tu pe cruce,

Împreună-ai suit

Şi pe muritorii vii; iar stând sub pământ,

Ai sculat de-acolo pe cei adormiţi.

 

38   Ca un leu, Tu, Doamne,

Adormind cu trupul,

Ca un pui de leu Te scoli, Cela ce-ai fost mort,

Lepădând şi bătrâneţea trupului.

 

39   Cela ce din coasta

Lui Adam cel dintâi

Pe strămoş-ai plăsmuit, eşti în coastă-mpuns

Şi izvor curăţitor ne izvorăşti.

 

40   Se-njunghia în taină

Mai-nainte mielul,

Iar acum Tu, pătimind fără să cârteşti,

Eşti făţiş junghiat şi firea curăţeşti.

 

41   Cine dar va spune

Chipul groaznic şi nou?

Cel ce stăpâneşte toate făpturile

Pătimeşte azi şi moare pentru noi.

 

42   Cuprinzându-i spaima,

Îngerii au strigat:

„Cum se vede mort Stăpânul a tot ce-i viu

Şi de ce-n mormânt se-ncuie Dumnezeu?“

 

43   Din coasta Ta, Doamne,

Cea însuliţată,

Izvorăşti mie viaţă, prin viaţa Ta,

Şi mă înnoieşti şi mă viezi cu ea.

 

44   Răstignit pe cruce

Ai chemat pe oameni,

Iar curată coasta Ta împungându-se

Tuturor iertare dai, Iisuse-al meu.

 

45   Cel cu chip cuvios

Te găteşte-ngrozit

Şi Te-ngroapă, ca pe-un mort, cu smerenie,

De-ngroparea Ta înfricoşându-se.

 

46   Sub pământ, de voie

Pogorând ca un mort,

Tu ridici de pe pământ, Hristoase, la cer

Pe cei ce de-acolo au căzut demult.

 

47   Deşi Te-au văzut mort,

Dar eşti viu Dumnezeu

Şi ridici de pe pământ, Hristoase, la cer

Pe cei ce de-acolo au căzut demult.

 

48   Deşi Te-au văzut mort,

Dar eşti viu Dumnezeu

Şi pe oamenii cei morţi, pe toţi înviezi,

Omorând de tot pe-al meu omorâtor.

 

49   O, ce bucurie

Ce dulceaţă multă,

A fost ceea ce-a umplut pe toţi cei din iad,

Strălucind lumina Ta-n adâncul lui.

 

50   Îngroparea-Ţi laud,

Patimilor mă-nchin;

Şi puterea Îţi măresc, Milostivule,

Prin care de patimi am fost dezlegat.

 

51   Asupra Ta, Doamne,

Sabie-au ascuţit

Şi-a puternicului sabie s-a tocit.

Iar cel din Eden se biruieşte-acum.

 

52   Văzând Mieluşeaua

Pe-al său Miel înjunghiat,

Doborâtă de dureri striga şi-ndemna

Ca şi turma să se tânguie cu ea.

 

53   În mormânt de Te-ngropi,

Şi în iad de cobori,

Iar mormintele, Iisuse, le-ai deşertat

Şi întregul iad, Hristoase, l-ai golit.

 

54   De-a Ta voie, Doamne,

Pogorând sub pământ,

Pe toţi oamenii din moarte i-ai înviat

Şi la slava Tatălui i-ai înălţat.

 

55   Unul din Treime,

Cu trupul, pentru noi,

Defăimată moarte rabdă, binevoind,

Se cutremură şi soare şi pământ.

 

56   Ca un vinovat, stă

Cel Preadrept la Pilat

Şi la moartea cea nedreaptă e osândit

Şi Judecătoru-i osândit pe lemn.

 

57   Plăsmuind pe Adam

Din pământ cu mâna,

Pentru dânsul Te-ai făcut om firesc în trup

Şi de bunăvoia Ta Te-ai răstignit.

 

58   Ascultând, Cuvinte,

De al Tău Părinte,

Pân-la iadu-ngrozitor Tu Te-ai coborât,

Înviind tot neamul muritorilor.

 

59   „Vai Lumina lumii!

Vai a mea Lumină!

O, Iisus-al meu! O, Fiule preadorit!“

Cu amar striga Fecioara şi jelea.

 

60   Vino, necurate,

Ucigaş ucenic,

Şi pricina răutăţii arată-mi-o:

Pentru ce-ai ajuns tu pe Hristos să-L vinzi?

 

61   Iubitor de oameni

Te prefaci, nebune,

Orb, nemernic, ne-mpăcat, vânzătorule,

Tu, ce Mirul ai voit să-L vinzi pe bani.

 

62   Cu ce preţ ai vândut

Sfântul Mir cel ceresc?

Sau ce lucru de El vrednic în schimb ai luat?

Nebunie-aflaşi, preablestemat satan!

 

63   De iubeşti pe săraci

Şi mâhnit eşti de mir

Ce se varsă, curăţind suflet păcătos,

Cum pe-arginţi pe-a tuturor Lumină vinzi?

 

64   „O, Cuvinte, Doamne,

A mea bucurie,

Îngroparea-Ţi de trei zile cum voi răbda?

Mi se rupe inima ca unei maici.“

 

65   „Cine-mi va da lacrimi

Şi izvor nesecat,

Ca să plâng pe I-i-sus, dulcele meu Fiu?“,

A strigat Fecioara, Maica Domnului.

 

66   O, munţi şi vâlcele

Şi mulţimi de oameni,

Tânguiţi-vă şi plângeţi cu mine toţi

Şi jeliţi cu Maica Domnului ceresc!

 

67   „Când am să Te mai văd,

Veşnică Lumină,

Bucuria şi dulceaţa sufletului“,

A strigat Fecioara, tânguindu-se.

 

68   Deşi ca o piatră

Tare şi tăioasă,

Ai primit a Te tăia, dar ne-ai izvorât

Râu de viaţă vie, veşnice Izvor.

 

69   Ca dintr-o fântână,

Din îndoitul râu,

Ce din coasta Ta a curs, noi ne adăpăm

Şi viaţa veşnică o moştenim.

 

70   Voind Tu, Cuvinte,

În mormânt Te-ai văzut;

Dar eşti viu şi Te ridici din morţi, precum ai spus,

Cu-nvierea Ta, Mântuitorule.

 

71   Te cântăm, Cuvinte,

Doamne al tuturor,

Împreună şi cu Tatăl şi Duhul Sfânt

Şi-ngroparea Ta cea sfântă preamărim.

 

72   Fericimu-te toţi,

Maica lui Dumnezeu,

Şi-ngroparea de trei zile noi o cinstim

A Fiului tău şi-al nostru Dumnezeu.

 

73   În mormânt, Viaţă,

Pus ai fost, Hristoase,

Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti

Plecăciunea Ta cea multă preamărind.

 

Starea a doua

 

1    Cuvine-se, dar,

Să cădem la Tine, Ziditorul,

Cela ce pe cruce mâinile Ţi-ai întins,

Şi-ai zdrobit de tot puterea celui rău.

 

2    Cuvine-se, dar,

Şă-Ţi dăm slav-a toate Ziditorul,

Căci din patimi Tu ne-ai scos, prin patima Ta,

Şi din stricăciune toţi ne-am izbăvit.

 

3    Soarele-a apus

Iar pământul s-a clătit, Cuvinte,

Apunând Tu, ne-nseratul Soare, Hristos,

Şi cu trupul în mormânt punându-Te.

 

4    Somn învietor

În mormânt dormind, Hristoase Doamne,

Din cel greu somn al păcatului ai sculat

Întreg neamul omenesc cel păcătos.

 

5    „Una-între femei

Te-am născut Fiu fără de durere;

Dar acum sufăr dureri prin patima Ta.“

Cea curată, mult jelindu-se zicea.

 

6    Sus văzându-Te

De Părinte nedespărţit, Doamne,

Iară jos cu trupul mort, sub pământ fiind,

Serafimii s-au înfricoşat acum.

 

7    Răstingnindu-Te,

S-a rupt tâmpla templului prin mijloc

Şi şi-ascund luminătorii lumina lor,

Sub pământ Tu, Soare, ascunzându-Te.

 

8    Cela ce cu-n semn

A făcut la început pământul,

Azi apune sub pământ, ca un muritor.

Îngrozeşte-te de-aceasta, cerule!

 

9    Sub pământ apui

Cela ce-ai făcut pe om cu mâna,

Ca pe oameni să-i înalţi din căderea lor,

Cu puterea Ta atotputernică.

 

10   Veniţi să cântăm

Lui Hristos cel mort, Ce-i plâns cu jale,

Ca femeile, ce mir au adus atunci,

S-auzim cu ele: „Bucuraţi-vă!“

 

11   Cu adevărat,

Nesecat Mir eşti, Cuvinte Doamne;

Pentru aceea şi femeile mir Ţi-aduc,

Celui viu, ca unui mort şi îngropat.

 

12   Cu-ngroparea Ta

Ai zdrobit de tot iadul, Hristoase,

Şi cu moartea Ta pe moarte ai omorât

Şi din stricăciune lumea mântuieşti.

 

13   Râu de viaţă eşti

Ce din Tatăl curgi, Înţelepciune,

Iar în groapă apunând, viaţă dăruieşti

Celor din adâncurile iadului.

 

14   „Ca să înnoiesc

Firea oamenilor cea zdrobită,

Eu cu moartea Mi-am rănit trupul Meu, voind;

Deci jelind, nu-ţi bate pieptul, Maica Mea.“

 

15   Sub pământ apui

Cel ce eşti Luceafăr al dreptăţii,

Şi pe morţi i-ai ridicat, ca dintr-un somn greu,

Alungând din iad tot întunericul.

 

16   Bob cu două firi

Dătătorul de viaţă, astăzi

În adânc pământ cu lacrimi se seamănă;

Răsărind El iar lumea va bucura.

 

17   S-a temut Adam,

Dumnezeu umblând în rai, atuncea,

Iar acum s-a bucurat c-ai venit la iad:

Căci căzând atunci, acum s-a ridicat.

 

18   Maica Ta acum

Vărsa râuri de lacrimi, Hristoase,

Şi-a strigat când Te-a văzut cu trupu-n mormânt:

„Înviază, Fiule, precum ai spus!“

 

19   Iosif Te-a ascuns,

Cu evlavie, în groapă nouă;

Şi cântări dumnezeieşti, de-ngroparea Ta,

Ţi-a cântat, cu lacrimi împletindu-le.

 

20   Doamne, Maica Ta,

Pironit văzându-Te pe cruce,

De amară întristare, sufletul ei

S-a pătruns de cuie şi de sabie.

 

21   Maica Ta, văzând

Adăparea Ta cu fiere, Doamne,

Cel ce eşti dulceaţa lumii noastre întregi,

Faţa ei cu-amare lacrimi a udat.

 

22   „Rău m-am întristat

Şi rărunchii mi se rup, Cuvinte,

Junghierea Ta nedreaptă văzând-o“,

Zis-a Preacurata, tânguindu-se.

 

23   „Cum am să-Ţi închid

Ochii dulci şi-a Tale buze, Doamne,

Şi cum dar ca pe un mort Te voi îngropa?“

Iosif a strigat, înfiorându-se.

 

24   Jalnice cântări

I-o-sif şi cu Nicodim cântă

Lui Hristos ce s-a-ngropat, acum, în mormânt

Şi cu dânşii cântă cetele cereşti.

 

25   Sub pământ apui

Tu, Hristoase, Soare al dreptăţii;

Deci şi buna Maica Ta, care Te-a născut,

De dureri se stinge, nevăzându-Te.

 

26   Iadul s-a-ngrozit,

Dătătorule de viaţă, Doamne,

Când prădată şi-a văzut bogăţia lui

Şi-nviaţi pe morţii cei legaţi din veac.

 

27   Soare luminos

După noapte străluceşte, Doamne;

Iar Tu, după moartea Ta, străluceşti mai mult,

Înviind din groapă ca un Dumnezeu.

 

28   Ziditorule,

Primindu-Te-n sân pământul

S-a clătit de frica Ta, Preaputernice,

Şi pe morţi cutremurul i-a deşteptat.

 

29   O, Hristoase-al meu!

I-o-sif şi Nicodim cu miruri,

Într-un chip deosebit, acum Te gătesc

Strigând: „O, pământe-nfricoşează-te!“

 

30   Doamne, ai apus

Şi cu Tine-a soarelui lumină;

Iar făptura de cutremur cuprins-a fost,

Făcător al tuturor vestindu-Te.

 

31   Piatra cea din unghi

O acoperă piatra tăiată

Şi pe Domnu-L pune-n groapă un muritor.

Înfioară-te, de acum, pământule!

 

32   „Vezi-ne aici:

Ucenicul cel iubit şi Maica

Şi cu dulce glas răspunde-ne, Fiule!“

A strigat Curata, cu amar plângând.

 

33   Nici chip ai avut,

Nici frumseţe, când pătimeai, Doamne;

Dar mai mult ai strălucit, când ai înviat,

Şi cu sfinte raze ne-ai împodobit.

 

34   Ai apus în trup,

Sub pământ, nestinsule Luceafăr;

Şi aceasta neputând vedea soarele,

În amiază-zi el s-a întunecat.

 

35   Luna, soarele

Se întunecă-mpreună, Doamne,

Şi robi binevoitori Ţi s-au arătat

Şi în mantii negre s-au înveşmântat.

 

36   „Chiar de-ai şi murit,

Dar sutaşul Dumnezeu Te ştie;

Iar eu cum Te-oi pipăi, Dumnezeul meu,

Mă cutremur“, a strigat cel cu bun chip.

 

37   A dormit Adam

Şi din coasta lui îşi scoase moarte;

Tu dormind acum, Cuvinte-al lui Dumnezeu,

Lumii viaţă izvorăşti din coasta Ta.

 

38   Ai dormit puţin

Şi-ai dat viaţă la cei morţi, Hristoase,

Şi-nviind ai înviat pe cei adormiţi,

Ce-adormiseră din veacuri, Bunule.

 

39   De ai şi murit,

Dar ai dat vinul de mântuire,

Viţă, care izvorăşti viaţă tuturor,

Patima şi Crucea Ta Ţi le slăvesc.

 

40   Cum pot suferi

Cereştile cete îndrăzneala

Celor ce Te-au răstignit, Dumnezeule,

Când Te văd gol, însângerat şi-osândit?

 

41   În batjocură

Tu îmbraci pe Împodobitorul,

Care cerul a-ntărit şi-a împodobit

Tot pământul, într-un chip preaminunat.

 

42   Ca un pelican

Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte;

Şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii, care au murit,

Răspândind asupra lor izvoare vii.

 

43   Oarecând Navi,

Opri soarele, zdrobind duşmanii;

Iar Tu, Soare, ascunzându-Ţi lumina Ta

Ai zdrobit pe-al iadului stăpânitor.

 

44   Nu Te-ai despărţit

De-al Părintelui sân, Milostive,

Chiar binevoind a lua chip de muritor;

Şi în iad, Hristoase-al meu, Te-ai pogorât.

 

45   Tins fiind pe lemn,

Cel ce spânzuri pământul pe ape,

În pământ, fără suflare, acum cobori;

Care lucru nerăbdându-l, tremura.

 

46   „Vai, o, Fiul meu!“,

Preacurata jeleşte şi zice

Că „pe Care-L aşteptam ca pe-un Împărat

Osândit acum pe cruce Îl privesc!“

 

47   „Astfel mi-a vestit

Gavriil, venind din cer la mine:

El mi-a spus că-mpărăţia Fiului meu

Este o împărăţie veşnică.“

 

48   Vai, s-a împlinit

A lui Simeon proorocie,

Că prin inima mea sabie a trecut;

O, Emanuile, Cel ce eşti cu noi!

 

49   Fariseilor!

Ruşinaţi-vă măcar de morţii

Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,

Cel pe Care, plini de pizmă, L-aţi ucis.

 

50   S-a cutremurat

Şi lumina soarele şi-a stins-o,

Când în groapă Te-a văzut neînsufleţit;

Nevăzuta mea lumină, Bunule!

 

51   Cu amar plângea

Preacurata Maica Ta, Cuvinte,

Când pe Tine Te-a văzut acum în mormânt;

Ne-nceput şi negrăite Dumnezeu.

 

52   Maica Precista

Omorârea Ta văzând, Hristoase,

Cu adânc-amărăciune, Ţie-Ţi grăia:

„Să nu zăboveşti, Viaţă, între morţi!“

 

53   Iadul cel cumplit

Tremura, când Te-a văzut pe Tine,

Veşnic Soare al măririi, Hristoase-al meu.

Şi în grab-a dat din el pe cei legaţi.

 

54   Iadul cel cumplit

Mare şi grozav-acum se vede:

Căci al vieţii Dătător moarte-a suferit,

Voind El să dea viaţă tuturor!

 

55   Coasta Ţi-au împuns,

Mâinile Ţi-au pironit, Stăpâne;

Şi cu rana Ta din coastă ai vindecat

Ne-nfrânarea mâinilor strămoşilor.

 

56   Oarecând jelea

Toată casa pe fiul Rahilei;

Iar acum pe al Fecioarei Fiu îl jelesc

Maica Lui şi ceata ucenicilor.

 

57   Palme şi loviri

I s-au dat lui Hristos peste faţă,

Celui ce cu mâna Sa pe om plăsmui

Şi-a zdrobit cu totul ale fiarei fălci.

 

58   Toţi cei credincioşi,

Cu-ngroparea Ta scăpaţi de moarte,

Îţi cinstim, Hristoase-al nostru, cu laude,

Răstignirea şi-ngroparea Ta acum.

 

59   Ceea ce-ai născut,

Preacurată Fecioară, Viaţa,

Potoleşte dezbinarea-n Biserică

Şi dă pace, ca o bună, tuturor.

 

60   Cuvine-se, dar,

Să cădem la Tine, Ziditorul,

Cela ce pe cruce mâinile Ţi-ai întins

Şi-ai zdrobit de tot puterea celui rău.

 

Starea a treia

 

1    Neamurile toate

Laudă-ngropării

Ţi-aduc, Hristoase al meu.

 

2    Arimatianul

Jalnic Te pogoară

Şi în mormânt Te-ngroapă.

 

3    De mir purtătoare,

Mir Ţie, Hristoase,

Ţi-aduc cu sârguinţă.

 

4    Vino-ntreagă fire,

Psalmi de îngropare

Lui Hristos să-I aducem.

 

5    Pe Cel viu cu miruri,

Ca pe-un mort să-L ungem,

Cu mironosiţele.

6    Fericitul Iosif,

Trupul ce dă viaţă,

Al lui Hristos, îngroapă.

 

7    Cei hrăniţi cu mană;

Oţet şi cu fiere

Ţi-aduc, Hristoase al meu.

 

8    Ca rob făr-de minte,

A trădat Iuda

Pe-Adâncu-nţelepciunii.

 

9    Rob ajunge-acuma

Vicleanul de Iuda,

Cel ce-a vândut pe Domnul.

 

10   Iosif şi Nicodim,

Pe Domnul îngroapă,

Cu toată cuviinţa.

 

11   Slavă Ţie, Doamne,

Cel ce dai viaţă

Şi-n iad, puternic, cobori.

 

12   Maica Preacurata

Se jelea, Cuvinte,

Văzându-Te mort acum.

 

13   „Primăvară dulce,

Fiul meu preadulce,

Frumseţea unde Ţi-a apus?“

 

14   Plângere pornit-a

Maica Precurata,

Când ai murit, Cuvinte.

 

15   Vin cu mir să-L ungă,

De mir purtătoare,

Pe Hristos, Mirul ceresc.

 

16   Cu moartea pe moarte

O omori Tu, Doamne,

Cu sfânta Ta putere.

 

17   Piere-amăgitorul,

Scapă amăgitul

Cu-nţelepciunea-Ţi, Doamne.

 

18   Cade vânzătorul

În fundul gheenei,

În groapa stricăciunii.

 

19   Curse de ciulini sunt

Căile lui Iuda,

Celui nebun şi viclean.

 

20   „Fiule din Tatăl,

Împărat a toate,

Cum ai primit patima?“

 

21   Maica Mieluşeaua,

Mielul ei pe cruce

Văzându-L, s-a tânguit.

 

22   Trupul ce dă viaţă

Iosif împreună

Cu Nicodim îngroapă.

 

23   Mult înlăcrimată

A strigat Fecioara,

Rărunchii pătrunzându-şi:

 

24   „O, a mea lumină,

Fiul meu preadulce,

Cum Te-ai ascuns în groapă?“

 

25   „Nu mai plânge Maică;

Pe Adam şi Eva

Ca să-i slobod, Eu sufăr.“

 

26   „Fiul meu, slăvescu-Ţi

Înalta-ndurare

Prin care rabzi acestea.“

 

27   Cu oţet şi fiere

Te-au adăpat, Doamne,

Gustarea veche s-o strici.

 

28   Te-ai suit pe cruce,

Cel ce altădată

Umbrişi poporul sub nor.

 

29   De mir purtătoare,

Venind l-a Ta groapă,

Ţi-aduceau, Doamne, miruri.

 

30   Scoală-Te-ndurate,

Şi pe noi ne scoate

Din a gheenei groapă!

 

31   „Doamne, înviază“,

Zicea, vărsând lacrimi,

Maica Ta ce te-a născut.

 

32   Înviază-n grabă,

Alungând durerea

Curatei Tale Maice!

 

33   Prinse-au fost de frică

Cereştile cete,

Când Te-au văzut mort, Doamne.

 

34   Iartă de greşale,

Pe cei ce, cu frică,

Cinstesc a Tale patimi.

 

35   O, înfricoşată,

Străină vedere;

Pământul cum Te-ascunde.

 

36   Altădată-un Iosif

Ţi-a slujit în fugă,

Şi-acum Te-ngroapă altul.

 

37   Plânge, Te jeleşte,

Preacurata-Ţi Maică,

Fiind Tu mort, Cuvinte.

 

38   Spaimă ia pe îngeri

De grozava-Ţi moarte,

O, Făcător a toate!

 

39   Până-n zori, cu miruri,

Ţi-au stropit mormântul

Cele înţelepţite.

 

40   Pace în Biserici,

Lumii mântuire,

Prin înviere-Ţi dă-ne!

 

41   O, Treime Sfântă,

Tată, Fiu şi Duh Sfânt,

Lumea o mântuieşte.

 

42   Robilor tăi, Maică,

Dă-le ca să vadă

Scularea Fiului tău!

 

43   Neamurile toate

Laudă-ngropării

Ţi-aduc, Hristoase al meu.