Anul 2019 a fost proclamat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept An omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și An comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești. Astfel, în Patriarhia Română, pe tot parcursul acestui an atenţia ne este aţintită asupra Satului Românesc, asupra a ce a însemnat el pentru poporul şi ţara noastră, ce înseamnă astăzi şi cum ne raportăm la el.

Constituie o evidenţă de necontestat faptul că satul a fost locul de plămădire al fiinţei noastre naţionale, că este spaţiul şi modul de viaţă şi de raportare la existenţă care şi-a pus pecetea asupra tuturor românilor, chiar dacă unii dintre ei locuiesc de câteva generaţii la oraş. Viaţa în comunităţile săteşti ne-a format ca popor. Acolo am învăţat să trăim în interdependenţă unii de alţii, ritmic şi ciclic, ţinând seama atât de legea dumnezeiască, cât şi de rânduiala universului. În aceste comunităţi, construite în jurul bisericilor, aşezate pe cât posibil la un loc înalt şi frumos în centrul satului şi înconjurate de mormintele părinţilor şi strămoşilor, am înţeles că Dumnezeu trebuie să stea în centrul vieţii noastre, El fiind Creatorul şi Tatăl nostru. De asemenea, am înţeles că toţi, vii şi răposaţi, suntem fii Săi, chemaţi să ne împlinim destinul pe acest pământ, trăind cu iubire şi bunătate faţă de aproapele nostru, pentru ca aceste trăsături să se înveşnicească în noi spre a ne bucura cu toţii de comuniunea veşnică cu Dumnezeu şi cu toţi cei care se vor învrednici de Împărăţia cerurilor. Raportarea la Dumnezeu era determinantă şi ordonatoare pentru viaţa acestor comunităţi, învățându-ne să preţuim omul de lângă noi şi conlucrarea cu el, să trăim bazaţi pe valori umane, ca statornicie, credinţă, dreptate, respect, iubire, răbdare, onoare, responsabilitate, capacitate de dăruire de sine jerfelnică, valori pe care se baza întreaga convieţuire socială, pe care acestea o făceau armonioasă, plăcută şi frumos formatoare a personalităţii oamenilor.

 Astăzi, în epoca globalizării şi a tehnologizării, deşi aproape jumătate din populaţia României trăieşte încă în mediul rural, satul este supus unui proces rapid de modificare şi adeseori de dezintegrare. Tehnicizarea şi industrializarea tot mai accentuată a agriculturii fac ca profilul ţăranului să se modifice; el se transformă tot mai mult în muncitor agricol sau în fermier. Legătura ţăranului cu pământul şi cu alţi ţărani este alterată, factorul care îl mişcă tot mai mult pe ţăranul actual fiind profitul material obţinut printr-o exploatare tot mai nemiloasă şi adeseori nocivă şi destructivă a naturii înconjurătoare. Multe influenţe ale modernităţii care vin dinspre zona urbană sunt preluate adeseori fără discernământ şi mai ales în ceea ce au negativ asupra sufletului tinerelor generaţii. Copii sau tineri care, în lipsa părinţilor plecaţi adeseori la muncă în străinătate, cresc fără afecţiunea părintească, formaţi de ce văd la televizor sau în internet, ajung la maturitate cu sufletele mutilate, iar adeseori sfârşesc în promiscuitate sau sunt exploataţi în interesul unor grupuri mai mari sau mai mici de oameni fără scrupule. Toate acestea fac ca săteanul gospodar, aşezat, cu simţ de răspundere, de odinioară, să fie înlocuit de nişte indivizi egoişti, pătimaşi, însinguraţi, labili psihic, indiferenţi faţă de binele general, cu o identitate nedefinită. În plus, multe sate, mai ales în zonele defavorizate economic, se golesc sau ajung chiar părăsite din pricina emigrării foştilor ţărani spre oraşe sau în străinătate.

Problema cea mai mare nu este atât că multe sate dispar, ci aceea că fostele comunităţi săteşti nu mai funcţionează ca „unităţi de viaţă”, ci sunt înlocuite de simple aşezări rurale, la fel de fragmentate interior ca şi marile aglomerări urbane. În noul tip de aşezare rurală, oamenii nu mai formează o comunitate şi, în general, nu-şi mai pot asigura traiul din munca la ţară, satul nemaifiindu-şi suficient. Tot mai adesea, „la ţară” locuiesc acum atât ţărani care supravieţuiesc acolo, cât şi mari fermieri, muncitori agrari, orăşeni care în casa de la ţară doresc să se recreeze bucurându-se de natura nealterată, uneori chiar străini care dezvoltă o afacere agrară sau zootehnică rentabilă, turişti, aşadar diverse categorii de oameni cu identităţi, obligaţii şi implicări diverse, cu ritm propriu de viaţă, care nu se cunosc, nu interacţionează între ele şi pentru care raportarea la Dumnezeu nu mai este un factor comun, formator şi coagulator, ci tot mai mult o chestiune privată, fără implicaţii sociale. Fragmentarea caracteristică lumii cosmopolite globalizate pătrunde astfel şi în interiorul satului, afectându-i structura, identitatea şi, prin urmare, face ca oamenii care trăiesc şi copiii care se nasc şi cresc la ţară să fie altfel decât odinioară. Mulţi au domiciliul la ţară fără a fi ţărani, fără a avea o legătură cu pământul, cu atât mai mult fără a mai fi membri ai unor comunităţi cu valori formatoare. Bineînţeles că vor mai rămâne încă şi sate asemănătoare cu ceea ce a fost satul tradiţional, însă transformarea ireversibilă a întregii lumi, deci şi a satului, este o evidenţă de care trebuie să ţinem seama.

Cu dispariţia ţăranului, aşa cum l-am cunoscut, dispar şi o serie de valori. Cei conştienţi de însemnătatea pentru poporul nostru a modului de viaţă al comunităţilor rurale vom face tot posibilul pentru a sprijini pe mai departe aceste comunităţi. Totuşi, ţinând seama de schimbările pe care satul le va suferi în actualitate şi în viitor, preocuparea noastră trebuie să fie nu atât menţinerea în viaţă a unor forme, acolo unde ele nu mai sunt viabile, cât mai ales identificarea şi cultivarea valorilor care au generat formele respective. Formele sunt efemere, valorile eterne.

Scriu aceste lucruri ca om care m-am născut şi am crescut la ţară, care iubesc şi preţuiesc ţăranul şi viaţa la ţară, care mă bucur de câte ori îi pot vizita pe ai mei în casa părintească din satul natal, dar care trăiesc în diaspora, fiind tot mai conştient de însemnătatea valorilor cultivate în comunităţile noastre săteşti în special pentru poporul român, dar şi pentru cei în mijlocul cărora trăim. În mijlocul unei lumi globalizate şi cosmopolite, pe noi românii ne adună laolaltă, pe de o parte, provenienţa şi identitatea, dar pe de altă parte, trebuie să ne unească mai ales o părtăşie de valori asumate şi privirea spre nişte ţeluri comune.

Având în vedere toate acestea, consider că, pe lângă îngrijirea şi păstrarea a tot ce a mai rămas din satul românesc, pe lângă susţinerea pe care o putem acorda ţăranilor, meşteşugarilor, instituţiilor de la ţară, pe lângă promovarea creaţiilor populare, de o frumuseţe adeseori extraordinară, mărturie a unui suflet creştin delicat şi echilibrat, atât în comunităţile noastre diasporale, dar şi în Ţară suntem chemaţi să formăm ceea ce aş numi „sate spirituale”, adică comunităţi bazate pe valorile constitutive nouă, unite acum şi potenţate de asumarea unui destin comun raportat la Dumnezeu.

Unirea oamenilor ca o familie în jurul lui Dumnezeu a generat obştile noastre săteşti, cu toate regulile şi creaţiile izvorâte din sufletele lor. Această poziţionare a noastră va genera şi acum, în comunităţile diasporale sau în Ţară, chiar în comunităţile urbane, alte cadre de comuniune bazate pe credinţa asumată în Hristos. Această credinţă a generat satul nostru tradiţional, obştile săteşti şi tot ea, asumată de noi astăzi, va genera noi forme de comuniune, pe care însă, nemaiavând cadrul susţinător al satului de odinioară, trebuie să le asumăm şi cultivăm continuu. Centrul satului spiritual trebuie să fie locuit de Hristos. Celelalte îşi vor găsi locul prin comuniunea cu şi corecta raportare la El. Privirea spre Hristos şi prin El spre acelaşi destin veşnic, părtăşia aceloraşi valori, iubirea aproapelui înţeleasă ca asumare responsabilă a lui în faţa veşniciei, trebuie să-i facă pe oameni să dorească să acţioneze împreună, să-şi creeze sisteme de viaţă care să-i unească, să le dea posibilitatea de a vieţui împreună pentru a putea atinge ţelurile propuse. Este vorba de o organizare care să răspundă necesităţilor, cerinţelor oamenilor de acum, oriunde ar fi ei, care să-i adune laolaltă pe copii, pe tineri, pe oamenii cu diferite pregătiri şi profesii, specialişti în diferite domenii, pe vârstnici.

Având aşadar în atenţie valorile satului românesc, identificându-le şi preţuindu-le, chemarea noastră este să le cultivăm şi să le transmitem mai departe. Credinţa în Dumnezeu şi vieţuirea în comuniune cu El şi cu semenii, care au generat şi caracterizat satul românesc, împreună cu toate valorile născute în interiorul satului, care ni s-au transmis ca moştenire, identificate, asumate şi transformate în viaţa noastră, vor face ca satul să fie mai departe viu în noi, oriunde am trăi, în mod creator, înfrumuseţând şi inspirându-ne viaţa.

(Cuvânt de întâmpinare apărut în revista Deisis Numărul 27/2019, Revistă de Cultură și Spiritualitate cu text paralel româno-german)