„Viaţa noastră autentică, în înviere, tinereţea şi supleţea noastră spirituală vor constitui cea mai evidentă dovadă a Învierii lui Hristos, mărturia noastră adusă lumii de astăzi”.

-Părinte Serafim, sunteţi un călugăr tânăr, care a trăit destul de multă vreme între tineri, situaţia fiind valabilă şi la timpul prezent. Aţi putea să ne spuneţi care credeţi că ar trebui să fie raportul dintre un tânăr şi societate, dintre tineri şi lumea care-i înconjoară?

-Mai întâi aş dori să fac o precizare. Având în vedere tinerii, eu o să mă refer aici la tineri creştini, o să-i am în vedere în primul rând pe ei, idealurile lor, aceasta neînsemnând nicidecum o excludere a celorlalţi, ci dimpotrivă, o invitaţie adresată tuturor la a trăi tinereţea la cele mai înalte cote ale ei, o tinereţe în şi pentru Înviere. Aş dori ca cele spuse de mine să fie percepute ca pornind de la o persoană care are aceste două calităţi: este monah şi tânăr, de la un om care nu vrea să prezinte celor la care vor ajunge aceste cuvinte doar un moralism uscat şi steril, ci de la unul care are şi el frământările, căutările, experienţele lui şi, de ce nu, poate chiar şi unele soluţii. Aş aminti aici un cuvânt al Părintelui Teofil Părăian, călugărul atât de cunoscut, îndrăgit şi dorit de ascorişti, cuvânt pe care l-a spus unui inginer care nu prea era de acord cu cele afirmate de Părintele şi care l-a întrebat: „Părinte, dar dumneavoastră când aţi ajuns la concluziile acestea?” Părintele i-a răspuns: „N-are importanţă când am ajuns eu la ele; important este că tu poţi să începi cu ele”.

Trăim din păcate într-o societate în care deşi majoritatea oamenilor declară o apartenenţă la religia creştin-ortodoxă, în realitate cei mai mulţi nu trăiesc deloc creştineşte, poate chiar anticreştin, conştient sau nu, unii se cred credincioşi, dar, cum ar zice Sf. Ap. Pavel, sunt „mai rău decât necredincioşii” şi destul de puţini se străduiesc să trăiască conform cerinţelor Evangheliei. Astfel societatea, în ansamblul ei, este necreştină şi anticreştină, lucru uşor observabil dacă urmărim comportamentul membrilor ei, sau mai ales ultimele legi adoptate sau proiectate, cum sunt de exemplu cele referitoare la legalizarea homosexualităţii şi mai recent a prostituţiei, legi care, sub masca eliberării omului, îl conduc spre cea mai cruntă robie, spre promiscuitate şi în final spre moarte. Cauza nu este alta decât slăbirea credinţei, aceasta fiind la rândul ei o urmare a înmulţirii relelor. Sfântul Vasile cel Mare în repetate rânduri în opera sa citează pe Sf. Ap. Pavel, spunând în contextul tulburărilor din vremea lui că „din pricina înmulţirii fărădelegii iubirea multora se va răci”. În acest context salvarea din această degradare la care s-a ajuns nu poate veni decât printr-o viaţă raportată la Dumnezeu, la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a înviat biruind moartea şi, prin aceasta, deschizându-ne şi nouă calea spre înviere şi viaţa veşnică.

Din păcate cei mai mulţi tineri sunt atraşi de anumite curente, mode, false modele, care sunt proiectate azi cu atâta insistenţă. Am amintit mai înainte îndrumarea Părintelui Teofil de a valorifica nişte concluzii. Trebuie mare atenţie în alegerea acestor concluzii, a modelelor pe care le urmăm. Deoarece chiar din nişte alegeri făcute la repezeală, fără discernământ, sub influenţa a tot felul de factori se nasc eşecurile multora. Se propun astăzi tot mai multe căi – una mai adevărată decât alta – cu pretenţia că ar aduce fericirea. Aş recomanda din toate puterile ca cineva, înainte de a apuca pe un drum, să privească mai întâi în viaţa altora, unde i-a condus acel drum pe cei care l-au urmat. Sunt oare chiar aşa de fericiţi cei prezentaţi de mass-media, actori, staruri, oameni putrezi de bogaţi (foarte grăitoare expresie), sportivi etc., sau în spatele unor apariţii de scenă, a unei măşti pe care o afişează, se ascunde de fapt neîmplinirea, nemulţumirea şi singurătatea. Înainte de a se apuca cineva de fumat să se informeze bine asupra consecinţelor lui, înainte de a începe consumul de alcool să privească unde au ajuns cei ce au consumat aşa ceva, cei ce sub pretextul libertăţii vor să se apuce de sex să cerceteze şi consecinţele acestuia, să ştie că toţi cei ce urmăresc doar sexul automat îi transformă pe semenii lor din persoane în obiecte de satisfacere a poftelor lor şi ca urmare nu vor avea parte de comuniune, iar odată cu ofilirea frumuseţii trupeşti se vor trezi în cea mai amară singurătate. De asemenea înainte de a începe cineva consumul de droguri, de cele mai multe ori la invitaţia celor care doresc să le vândă sau să-i posede sexual mai uşor, să-şi pună mai întâi întrebarea dacă este gata să accepte desfiinţarea sa ca persoană şi în cele din urmă moartea, având în vedere faptul că cei ce ajung la dependenţa de droguri doar într-un procent insignifiant mai pot să le părăsească, iar urmarea acestui consum este cea mai mare mizerie încheiată cu o moarte deloc demnă de un om. În plus, toţi cei ce se simt atraşi de astfel de căi, să ia aminte şi la cuvintele Sf. Ap. Pavel, care spune că nici desfrânaţii, nici beţivii, nici adulterii, nici mincinoşii, nici lacomii nu vor avea moştenire în împărăţia lui Dumnezeu.

Faţă de tot ce-l înconjoară, tânărul care îşi doreşte fericirea izvorâtoare doar dintr-o viaţă în comuniune cu Dumnezeu, va trebui să aibă o privire critică, atentă, să nu se lase amăgit de unele aparenţe, ci să pătrundă profunzimea lucrurilor, să trăiască viaţa plenar; să aleagă deci tot ce e bun şi să evite răul, cum spune Psalmistul: „Fereşte-te de rău şi fă bine”.

-Dar oare de ce societatea după 2000 de ani de creştinism a ajuns aşa de necreştină?

-Pentru că, după cum deja am amintit, din pricina înmulţirii fărădelegii iubirea, credinţa multora s-a răcit. Doar o lipsă de trăire autentică a creştinismului, falsitatea, fariseismul, egoismul, răutatea, în general păcatele creştinilor au putut conduce pe unii să afirme chiar că Dumnezeu ar fi murit. De ce? Fiţi atenţi la nuanţă; s-a afirmat chiar că deşi Dumnezeu ar putea fi o putere, o energie, situată undeva departe de noi, sigur El a uitat lumea, iar aceasta îşi este sieşi suficientă, nemaiavând nevoie de El. Cum s-a putut ajunge la aşa ceva? Ştim că Dumnezeu este viaţă, este lumină, este dragoste. Ori, Nietzsche, nevăzând în viaţa aşa zişilor creştini toate acestea, nu a făcut în cele din urmă decât o constatare: în oamenii aceştia Dumnezeu e mort şi ei sunt morţi pentru Dumnezeu. Să nu credeţi cumva că vreau să fac aici o figură de stil. În veacul al patrulea de exemplu, când creştinătatea din partea orientală a imperiului Roman era bântuită de arianism, Sfântul Atanasie cel Mare era privit drept stâlpul, reazimul Ortodoxiei, iar credincioşii, atâta vreme cât îl ştiau pe el că este în viaţă, ştiau că Ortodoxia este apărată şi că Dumnezeu este viu. Iată deci că Dumnezeu este viu, sau este văzut ca viu prin oamenii care îl manifestă prin viaţa lor. Când aceştia nu mai sunt, este evident că intervine o absenţă a lui Dumnezeu din viaţa noastră. Iar situaţia grea în care ne aflăm nu este altceva decât o urmare a păcatelor noastre şi ale înaintaşilor noştri.

-Şi ce credeţi că ar trebui să facă tinerii pentru a se apropia din nou de Dumnezeu?

-Dacă pricina depărtării de Dumnezeu este păcatul, atunci să elimine această cauză.

-Uşor de zis, greu de făcut!

-N-am spus că ar fi uşor. Mântuitorul chiar vorbeşte de urmarea căii celei „înguste”, de intrarea pe poarta cea „strâmtă”. Este greu, mai ales la început şi mai ales pentru cineva care a dus mai întâi un alt fel de viaţă. De acea eu am mare încredere în tineri. Cred că nu întâmplător, două din cele trei învieri din morţi săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos au fost făcute în legătură cu tineri. E vorba de fiica lui Iair şi de fiul unei văduve din Nain, iar al treilea înviat din morţi a fost Lazăr, prieten al Mântuitorului, care se găsea şi el undeva la graniţa dintre tinereţe şi maturitate. Să nu uităm apoi de faptul că ucenicul iubit al Domnului Hristos era un tânăr, că Mântuitorul a chemat la sine pe copii şi i-a binecuvântat, că pe tânărul bogat, care dorea se intre în viaţa veşnică, chiar dacă n-a putut să se lepede de bogăţie în momentul când Mântuitorul i-a spus că aceasta este condiţia de a-L putea urma şi a desăvârşirii, Domnul Hristos l-a privit cu drag pentru faptele sale pozitive, pentru viaţa lui curată. Foarte important, chiar dacă atunci nu putea face mai mult, Mântuitorul l-a îndrăgit pentru ceea ce făcuse.

De ce această încredere în tineri, în tinereţe? Pentru că la tinereţe cineva trăieşte viaţa în ce are ea mai frumos, mai adevărat, mai curat şi cu atât mai necesar pentru o reuşită. Pentru că atunci cineva are puterea de a se entuziasma pentru idealuri nobile, înalte, pentru că atunci are puterea interioară de a se dărui pentru a împlini ceva măreţ. Aş asemăna tinereţea cu apa cea vie pe care Mântuitorul a venit să ne-o ofere tuturor. Toţi la tinereţe suntem plini de acea apă vie, de o forţă clocotitoare a vieţii, de acea forţă de înnoire a omenirii prin ideal şi jertfă. Ori creştinismul se bazează chiar pe aceste forţe, el fiind o tinereţe veşnică, o primăvară a vieţii umane, o înviere continuă a umanităţii. Ce este creştinismul dacă nu o chemare a omului la tinereţe, la înnoire spirituală, la a se înnoi, la a fi tânăr şi a vieţui veşnic. Prin urmare, întâlnirea dintre creştinism şi tinereţe nu este altceva decât o întâlnire dintre două tinereţi. Şi creştinismul a dat tinereţii cele mai înalte idealuri. Să gândim mai întâi la Jertfa Mântuitorului. Părintele Teofil caracterizează adesea Crucea Mântuitorului drept „faţa lui Dumnezeu întoarsă către oameni”, adică simbolul iubirii capabile de jertfă. Să ne gândim la atâţia martiri, în mare parte tineri, care au suferit cu bucuria nădejdii învierii şi a vieţii veşnice înfricoşătoarele chinuri ale martiriului. Să ne gândim la atâţia tineri care s-au dăruit total unei vieţi ascetice în vederea curăţirii de orice rău, a învierii şi a vieţii veşnice în comuniune cu Dumnezeu. Tinereţea este prin ea însăşi o primăvară a vieţii, un simbol al învierii, iar creştinismul nu este decât o înviere şi o continuă primăvară sufletească.

-Cum credeţi că ar putea să trăiască tinerii învierea?

-Mitropolitul Nicolae Mladin spunea că ucenicul Ioan cu capul aplecat pe pieptul, pe inima lui Iisus este simbolul relaţiei dintre tineret şi creştinism, sau dintre tineret şi Hristos. Bineînţeles că noi fizic n-o să putem să ne aplecăm cu capul pe pieptul Domnului Hristos, dar putem să-L primim pe Domnul Hristos întreg în pieptul nostru, în fiinţa noastră în Sf. Împărtăşanie, să-L purtăm în noi, să nu ne despărţim de El niciodată.

Aş dori să exemplific cu o imagine. Când Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul s-au dus la studii superioare în Atena, au găsit acolo un mediu de viaţă păgân, un mediu spiritual caracterizat de filozofia antică şi de noile curente sincretiste. Luând în consideraţie influenţa pe care o manifesta asupra sufletelor lor însetate de cunoaştere acea vrajă a artei filozofice, acest mediu exercita asupra lor o puternică atracţie, îndemnându-i să-şi însuşească şi să exprime şi ei modul de viaţă al Atenei de atunci. Dar ei nu s-au lăsat furaţi de filozofie şi de arta retorică, atât de preţuite în acea vreme, ci privind mai adânc şi-au dat seama că de fapt ele sunt doar realizări omeneşti. Câtă vreme au stat la Atena, viaţa lor era organizată având în centru Biserica şi şcoala. Restul vieţii ateniene, petrecerile, teatrele, chefurile, tot ceea ce distra spiritul – deci îl împrăştia, pentru că asta înseamnă de fapt distracţie – toate acestea le rămăseseră străine, erau inexistente pentru ei. Pentru toate măsura lor era folosul pe care li-l putea aduce un lucru în apropierea de Dumnezeu şi în sporirea în virtute. Astfel au reuşit să termine studiile cu idealul de a urma după aceea viaţa monahală, adevărata filozofie, adevărata înţelepciune, ceea ce au şi făcut ulterior.

Mai târziu Sf. Vasile avea să scrie chiar o omilie referitoare la folosul pe care îl pot avea tinerii din citirea literaturii păgâne, în care îi sfătuia pe tineri să ia din literatura păgână tot ce e bun şi frumos şi să evite ceea ce e dăunător sufletului creştinului.

Ceva ce ar putea să vă intereseze de asemenea. La scurt timp după sosirea la Atena – suntem în anul 351/352 – câţiva studenţi credincioşi, având în centru pe cei doi, Vasile şi Grigorie, au organizat prima grupare a studenţilor creştini, grupare ce, prin înalta ţinută a membrilor ei s-a făcut curând cunoscută, conform mărturiei Sf. Grigorie Teologul, nu doar în Atena, ci în întreaga Grecie. Ar fi extraordinar ca orice student teolog, orice ascorist şi cât mai mulţi tineri să citească, nu doar panegiricul rostit de Sf. Grigorie Teologul în cinstea Sf. Vasile, în care zugrăveşte atât de frumos viaţa lor de tineri, animaţi de cele mai înalte idealuri, ci cât mai multe vieţi ale marilor sfinţi, în care se găsesc pilde de adevărată înaltă trăire creştină pe care ar putea să le urmeze.

-Dar în condiţiile grele din ţara noastră, aflată în această lungă tranziţie, credeţi că s-ar mai putea trăi înălţimea şi puritatea acestor idealuri?

-Dar oare creştinii din timpul prigoanelor, care erau despuiaţi de orice avut, chinuiţi şi omorâţi pentru faptul de a fi creştini, aveau condiţii mai bune ca noi? Esenţialul nu îl constituie un cadru istoric, social, economic, ci dragostea, entuziasmul nostru, credinţa, capacitatea noastră de autodepăşire şi dăruire pentru un ideal. Să nu uităm că veacul de aur al istoriei creştine, numit astfel pentru autenticitatea vieţii ortodocşilor, dar mai ales pentru că a dat la începutul lui un nor de martiri, iar în a doua parte acea pleiadă de mari Sfinţi Părinţi, adânci gânditori, care au aprofundat şi clarificat învăţătura creştină, precum şi mulţimea nenumărată de asceţi şi monahi, a fost totuşi pentru creştini un veac de prigoană; la început, până în anul 313, din partea păgânilor, iar după 330 din partea arienilor susţinuţi de împăraţi arieni şi majoritari în toată partea de răsărit a imperiului. Şi cred că tocmai acea prigoană i-a ţinut treji pe creştini, i-a făcut să-şi pună toate nădejdile doar în Dumnezeu, pentru că omeneşte situaţia era de multe ori disperată. Şi dacă au biruit, aceasta s-a datorat autenticităţii lor.

Condiţiile economico-sociale din ţara noastră sunt grele? Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru ce avem, să trăim autentic creştinismul şi să nădăjduim în El. Iată că în Europa Occidentală şi în SUA există condiţii economice, dar moral, spiritual oamenii sunt în majoritate debusolaţi. Grecia, ţară cu o puternică tradiţie ortodoxă, în care în ultimii ani a fost impus modelul de viaţă occidental, în general se află în aceeaşi situaţie, deşi, să nu uităm, există încă destui oameni, destui tineri, care păstrează încă tradiţia ortodoxă, străduindu-se să ducă un mod de viaţă autentic creştin. În societăţile occidentale de obicei oamenii au de toate şi nu se mai gândesc decât cum să se distreze, cum să petreacă mai mult, ce metode de distracţie să mai inventeze să mai iasă dintr-o plictiseală de moarte, care cuprinde pe toţi cei care-şi pierd sensul vieţii. Dacă vrem să nu ajungem astfel, atunci să ţinem la relaţia noastră cu Dumnezeu, să stăm la pieptul Lui.

Se duce o campanie susţinută pentru dezintegrarea poporului nostru; dacă noi vom fi credincioşi, dacă vom face voia lui Dumnezeu şi vom nădăjdui în El, sigur nu ne va lăsa. Nu putem împiedica aplicarea la noi a unei legi păgâne – deşi poate că ar fi cazul să ne împotrivim mai mult –, se vrea acum legalizarea prostituţiei, ei bine, nici un român ortodox să nu desfrâneze, şi atunci legea va fi invalidată. Dacă noi ne vom comporta ca fii ai lui Dumnezeu în această lume care luptă împotriva Lui, sigur nici El n-o să-şi uite copiii şi o să le vină repede în ajutor. Sf. Ap. Pavel spune: „Voiesc să fiţi înţelepţi spre bine şi nevinovaţi la rău, iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana”.

-Este totuşi destul de greu pentru un tânăr plin de dorinţa de viaţă să poată să se conformeze principiilor creştine, dacă avem în vedere presiunea pe care o exercită întregul mediu asupra lui.

-Da, dar este singura cale de a ajunge la fericire, la o viaţă în înviere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru a învia a răbdat mai întâi patimile şi răstignirea. Iubirea Lui pentru noi a trecut printr-o probă foarte dificilă, probă care a arătat-o adevărată. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu iubitor, care se jertfeşte din dragoste pentru omul pe care l-a zidit, este, cum adesea şi cu drag repetă Părintele Teofil, Dumnezeul care spală picioarele omului. Dumnezeu este iubire, sfinţenie, libertate, jertfă, puritate, iar toţi sfinţii, martirii, monahii au tins continuu spre dobândirea într-o măsură cât mai mare a acestor calităţi.

Din păcate – şi asta şi ca urmare a unor tendinţe pietiste din cadrul Bisericii – creştinismul a ajuns să fie privit ca un fel de stare de inerţie, imagine cu totul falsă. Părintele Serafim Popescu de la noi de la mănăstire spunea că „creştinismul e viaţă, nu-i gheaţă”. Dacă în zilele noastre, când se pune atâta accent pe faptul de a ne iubi, distra împreună, sfinţii au o tendinţă de a ocoli lumea, ei ocolesc doar negativul din ea, sau mă rog, chiar lumea în general, dar nu pentru că o urăsc, ci cu scopul de a se curăţi, pentru a putea fi liberi de patimile, care altfel i-ar stăpâni şi dirija în acţiunile lor, pentru a putea ajunge la o dragoste curată. Sfântul nu se retrage din lume de dragul retragerii, ci pentru a se purifica şi a dobândi ochi curaţi cu care să privească lumea, pentru a o putea iubi cu adevărat.

Să exemplific puţin. În societăţile moderne foarte mulţi tineri au părăsit Biserica în numele unei închipuite libertăţi, dar au sfârşit în singurătate, gelozie, despărţiri, care-i rănesc pe viaţă, dacă nu chiar în moarte. Au părăsit pe Cel Care este Dragostea adevărată şi izvorul dragostei şi s-au dus să înveţe singuri sau de la nişte oameni împătimiţi despre dragoste. Crezând că iubesc şi că sunt liberi, au ajuns în amara robie a patimilor şi a urii. Să-mi spună că nu-i aşa toţi cei care, bolnavi de SIDA de exemplu, contactează sau continuă o „prietenie”, fără a-şi anunţa partenerul că îl expun morţii prin fiecare apropiere pentru „dragoste”. E vorba doar de un exemplu; lista ar putea fi foarte lungă. Pentru a putea iubi cineva curat, trebuie deci să se curăţească de răutatea din el, să se unească cu sursa libertăţii şi a dragostei, cu Dumnezeu.

Sf. Isaac Sirul spune că vinul care veseleşte inima omului, despre care se vorbeşte în psalmi, este dragostea lui Dumnezeu şi dragostea omului faţă de aproapele. El spune că din acest vin, din această dragoste, au băut desfrânaţii şi s-au ruşinat, au băut păcătoşii şi au uitat calea rătăcirii lor, au băut beţivii şi au început să postească, au băut bogaţii şi au dorit sărăcia, au băut săracii şi s-au îmbogăţit de nădejde, au băut cei simpli, cei neînvăţaţi şi au devenit înţelepţi. Să facem efortul de a ne purifica de toată zgura din noi şi vom ajunge cu toţii să privim lumea cu ochi curaţi, să nu mai fim robi ai egoismului nostru, să iubim cu adevărat. Mitropolitul Nicolae Bălan spunea că cea mai frumoasă podoabă a unui tânăr este inima curată şi mintea trează. Să ne îmbrăcăm deci în haina curăţiei şi a dragostei. Tânărul poate ajunge – şi ar trebui să ajungă – să privească o fată de exemplu cum ar privi o floare. Cineva recomanda tinerilor ca atunci când vor vrea să dea alesei lor primul sărut, să se gândească la faptul că vor săruta un chip, o icoană a lui Dumnezeu. Nu suntem oare toţi chipuri, icoane ale lui Dumnezeu? Şi te gândeşti cum este astăzi batjocorită această icoană, cum mulţi o calcă în picioare, transformând-o în mijloc, obiect de satisfacere a plăcerilor. Te gândeşti la acele distracţii, în timpul cărora tinerii se agită, se excită, se tulbură la maximum în ritmurile unor sunete la intensitate maximă, vătămătoare ale sensibilităţii umane, numite muzică, după terminarea căreia nu se aleg decât cu un sentiment de neîmplinire, cu un gol interior şi cu o minte zdruncinată. Şi întreb: care-i adevărata viaţă, adevărata dragoste? Aceea pe care o strigă afişele pornografice? Sigur nu. Este aceea în comuniune cu Dumnezeu, în linişte, în libertate, în ordine, în armonie, dar pentru realizarea căreia este atât de necesară jertfa, omorârea egoismului din noi. Această biruinţă asupra egoismului, asupra plăcerilor de moment este atât de necesară pentru păstrarea purităţii şi a tinereţii noastre!

-Există o cale de biruire a egoismului? Cum poate cineva să fie liber, să iubească curat?

-Calea este tocmai acest efort ascetic de a birui patimile care ne caracterizează, această jertfă de sine însuşi. Toate patimile noastre, lăcomia, desfrânarea, mânia, întristarea, trândăvia şi mândria, absolut toate ne îngrădesc libertatea. Părinţii filocalici le caracterizează drept mânere de care vrăjmaşul ne prinde, ne ţine în stăpânirea lui şi ne conduce unde vrea el. Şi din păcate astăzi, în numele libertăţii şi iubirii, aceste patimi ale oamenilor sunt exploatate la maxim, sunt provocate, stimulate, astfel încât omul ajunge sclavul propriilor lui plăceri şi comodităţi. Prin urmare, pentru a putea fi liber cineva trebuie să se elibereze de aceste mânere, lucru într-adevăr anevoios, care presupune mai întâi smerenie, recunoaşterea faptului că eşti bolnav, apoi trezvie, urmărire continuă a gândurilor, efortul de a te depăşi, de a împlini voia lui Dumnezeu, de a fi în armonie cu El şi cu întreaga creaţie. Pentru a putea face aceasta este nevoie mai ales de sinceritate cu noi înşine, cu Dumnezeu şi cu semenii. Pentru că doar printr-o privire sinceră putem recunoaşte adevărul lui Dumnezeu, putem vedea adevărata noastră stare sufletească, putem recunoaşte bolile de care suferim, vindecarea neputând începe decât odată cu stabilirea diagnosticului. Apoi, pe măsura curăţirii de patimi şi a înaintării în virtute, putem vedea lucrurile clar în adevărata lor valoare, ajungem ca toate ale noastre să fie curate, să iubim curat. Pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu ne asemănăm cu El, vedem lumea cu ochii Lui.

-Lucrurile acestea sunt oare posibile pentru toţi creştinii sau doar pentru monahi?

-Sunt posibile tuturor, însă monahii le au în vedere în mod special. Cred însă că absolut toţi creştinii ar trebui să le urmărească cu aceeaşi fervoare, deoarece constituie singura modalitate a apropierii de Dumnezeu. Nu te poţi apropia de Cel curat, de Cel ce este dragoste, frumuseţe, armonie, atâta vreme cât trăieşti în murdărie, în ură, în dezordine. Deci orice creştin, orice om care vrea să se apropie de Dumnezeu, trebuie să se asemene cât mai mult posibil cu El. Şi să nu uităm că la această înălţare spirituală suntem invitaţi cu toţii, că asemănarea cu Dumnezeu şi comuniunea cu El este ţinta spre care trebuie să năzuiască toţi oamenii. Să nu uităm de asemenea că efortul nostru este binecuvântat şi susţinut de Dumnezeu, Tatăl nostru, Care ne aşteaptă, doreşte să reverse asupra noastră a tuturor harul Său, doar cu o condiţie: să fim gata să-l primim şi să conlucrăm cu El.

La tinereţe, omul are cu mult mai multe posibilităţi de a pune acest început bun al conlucrării cu Dumnezeu. Tânărul este modelabil, sufletul lui mai pur, mai fraged, voinţa este mai puternică, entuziasmul mai mare, capacitatea de jertfă la fel. Dacă tinereţea fizică va fi conjugată cu frumuseţea morală a creştinismului, amândouă vor da omului, tânărului o adevărată icoană a frumuseţii, a purităţii, se va restabili în el chipul, icoana lui Dumnezeu. Ar fi minunat să ajungem cât mai mulţi să avem acea puritate şi frumuseţe a tinereţii, să privim lumea cu ochii cu care o priveşte Dumnezeu, să o iubim cu o dragoste purificată asemănătoare dragostei lui Dumnezeu.

Pentru a exemplifica mai bine aceste lucruri aş dori să vă spun o poezie de Vasile Militaru, intitulată „Hristos a înviat”.

Hristos a înviat! Ce vorbă sfântă,
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi,
şi-n suflet parcă serafimi îţi cântă,
De câte ori creştine o auzi.

Hristos a înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în adevăr,
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic şi de măr.

În stupii de albine fără greş,
În vântul care suflă mângâios,
În ramura-nflorită de cireş.
Dar vai! In suflet ţi-a-nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta creştine
Cât bine ai făcut sub cer umblând ?
Te simţi măcar acum pornit spre bine ?
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând ?

Simţi tu topită-n suflet vechea-ţi ură ?
Mai vrei pieirea celui plin de har ?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură ?
Iubirea pentru semeni, o simţi jar ?

O, dac-aceste legi de-a pururi sfinte,
În aur măcar azi te-au îmbrăcat,
Cu serafimi în suflet, imn fierbinte,
Ai drept să cânţi: Hristos a înviat.

Este o dovadă minunată şi elocventă a faptului că pentru a participa la Învierea Mântuitorului trebuie să înviem şi noi, să omorâm în noi omul păcatului pentru a învia împreună cu Hristos, pentru a participa la tinereţea spirituală dumnezeiască. Să ne folosim deci de toate mijloacele pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru însănătoşirea şi înălţarea noastră spirituală, pentru învierea şi viaţa noastră. Se ne curăţim de păcate prin Sf. Spovedanie, să ne unim cu Domnul Hristos prin Sf. Împărtăşanie, pentru ca El să lucreze înlăuntrul nostru schimbarea, înnoirea noastră.

-Aţi putea să ne spuneţi ceva referitor la modul în care un monah poate trăi o tinereţe spirituală, având în vedere singurătatea monahilor, retragerea lor, asprimea vieţii pe care o duc?

-Da. Pentru un om care gândeşte cu criteriile lumeşti monahul este un izolat, un însingurat, un om care lâncezeşte între pereţii mănăstirii şi e întru totul nefolositor. Acest lucru se întâmplă însă doar în capul celor ce au un criteriu nesigur sau cu totul fals de judecată, criteriu insuflat de societatea necreştină în mijlocul căreia trăim. Am amintit deja că această societate pune atâta accent pe dragoste, pe comunicare, pe acţiuni umanitare, însă, din păcate, idolatrizând omul, cultivându-i egoismul, patimile, pe care să i le poată exploata. În aceste condiţii oamenii trăiesc o însingurare colectivă. Deşi sunt mulţi la un loc, sunt totuşi singuri; iar dragostea necontrolată, nepurificată sfârşeşte în cel mai crunt egoism, astfel că persoana iubită este transformată în obiect de satisfacere a propriilor plăceri, noţiunea de jertfă lipsind din preocupările, din sfera de gândire a omului modern care caută doar comodităţi, plăceri cât mai multe şi mai ieftine.

Ce face însă monahul? El se retrage tocmai pentru a se putea interioriza, pentru a se întâlni cu el însuşi şi cu Dumnezeu, pentru a se curăţa de patimi, de egoismul atât de distrugător pentru sufletul uman. Aş putea spune că monahul se jertfeşte continuu – sau ar trebui s-o facă – pentru a învia. El stă în ascultarea unui părinte duhovnicesc, învaţă să-şi înfrângă propriul eu, duce o luptă susţinută cu tot ce e negativ în el, în scopul curăţirii şi al apropierii de Dumnezeu. Pe măsura acestei curăţiri şi apropieri de Dumnezeu el dobândeşte posibilitatea de a iubi curat şi adevărat, astfel că ajunge la o adevărată comuniune cu semenii, cu întreaga lume pe care nu o iubeşte pentru posibilitatea de a-i satisface anumite interese sau plăceri, ci pentru că nu poate trăi altfel decât iubind. Avva Dorotei, căutând să exemplifice acest lucru, asemăna lumea cu un cerc al cărui centru este Dumnezeu. Noi oamenii, care ne aflăm în acest cerc, cu cât suntem mai departe de centru suntem mai depărtaţi şi între noi şi cu cât ne apropiem de centru ne apropiem şi unii de alţii.

Iată că în fond monahii fac ceea ce toţi creştinii sunt datori să facă. Doar că ei, monahii, fac aceasta cu mai multă intensitate, se dedică total acestei meniri a omului, de a se apropia, asemăna şi uni cu Dumnezeu. Ei se eliberează de multe impedimente pe care lumea, viaţa în societate le pune în calea acestui efort şi, sub protecţia oferită de mănăstire, merg spre Dumnezeu cu ascensorul. Părintelui Teofil îi place atât te mult să caracterizeze mănăstirea drept: „tinda raiului”, „poarta cerului”, „casa lui Dumnezeu" şi „locul împlinirilor” şi spune că toţi creştinii sunt candidaţi la rai. Dar, pe când credincioşii simpli pot trăi pe pământ cu gândul la cer, monahii au posibilitatea să trăiască pe pământ ca în cer. Iar dacă fac lucrul acesta, mănăstirea este cu adevărat o casă a lui Dumnezeu, o tindă a raiului, un loc al împlinirilor. Spune Părintele de asemenea că în mănăstire trebuie să se întâmple minuni; nu minuni la care s-ar aştepta oamenii, minuni pe care uneori le caută cu lumânarea, ci minunea transformării lăuntrice, minunea schimbării spre bine, a înnoirii interioare, a realizării omului împărăţiei lui Dumnezeu.

La apariţia monahismului, acest mod de viaţă era numit filozofie, deci iubire de înţelepciune, iar ceea ce azi numim filozofie, un sistem teoretic fără un corespondent în viaţa celui care îl profesează, se numea sofism. Cineva care începea modul de viaţă ascetic, monahal, considera că începe adevărata filozofie, că îmbrăţişează un mod de viaţă, care să-l conducă la înţelepciune. Monahul trebuie prin excelenţă să fie un om care iubeşte înţelepciunea, frumosul. Însăşi termenul „călugăr” înseamnă „bătrân frumos”. Aş zice chiar frumos şi bun pentru că adjectivul „kalos” din greaca veche are ambele valenţe, de frumos şi bun. Chiar la tinereţe călugărul se numeşte bătrân frumos, pentru că de la tinereţe trebuie să fie caracterizat de înţelepciunea bătrânilor şi de bunătatea şi frumuseţea sufletească, izvorâtoare din Dumnezeu cu Care călugărul se uneşte.

Prin urmare, monahii se retrag, se însingurează într-adevăr, dar nu fac aceasta de dragul însingurării, ci pentru avantajele, pentru foloasele izvorâte dintr-o viaţă dusă în linişte. Se vorbeşte atât în zilele noastre despre progresul umanităţii şi se confundă de multe ori acest progres cu acela al tehnicii. Dacă tehnica progresează aceasta nu înseamnă că oamenii trăiesc la cote spirituale mai înalte, lucru uşor vizibil la o privire în jurul nostru. Apoi umanitatea nu progresează aşa, abstract, ci progresul ei înseamnă progresul oamenilor care o alcătuiesc. Asistăm în ultimul timp la o sălbăticire continuă a oamenilor în societăţile puternic dezvoltate economic. Oare progresul constă în perfecţionarea sistemelor de alarmă, a armelor de luptă împotriva terorii şi în mărirea numărului de agenţi de poliţie? Iată că monahii despre care unii cred că pierd vremea, sunt tocmai aceia care într-adevăr contribuie la ridicarea acestui nivel al umanităţii prin faptul de a fi ei înşişi mai buni, mai umani. Şi aceasta este de fapt o datorie a oricărui creştin. Părintele Stăniloae spunea că cu cât este cineva mai îndumnezeit, cu atât este mai uman şi cu cât este mai uman, cu atât este mai aproape de Dumnezeu.

-Ştim că vă preocupă problema importanţei modelului. Ce importanţă credeţi că are din această perspectivă o viaţă în înviere.

-Extraordinară. Cred că nici nu putem aprecia suficient valoarea unei astfel de vieţi. Pentru o corectă înţelegere trebuie mai întâi să spun că în jur de 90% din acţiunile noastre, din ceea ce facem în general, constituie o imitare a celor văzute la alţii. De aici deducem deja cât de mult poate influenţa în rău un model negativ, ce urmări catastrofale poate avea, dar şi consecinţele benefice ale vieţii unui om care trăieşte frumos, în comuniune cu Dumnezeu. Este tocmai motivul pentru care Biserica ne propune drept modele de urmat pe sfinţii care au trăit în mod plenar comuniunea cu Dumnezeu. Sfântul Serafim de Sarov spunea: „Dobândeşte Duhul Sfânt şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău”.

Astăzi, când societatea noastră în ansamblul ei este supusă unui proces de educare spre acţiuni care scad demnitatea umană, printr-o presă, literatură şi mai ales televiziune ce proiectează violenţa, plăcerea, patimile, pornografia, cu urmări catastrofale pentru sufletele tinere în care se imprimă aceste imagini negative, este nevoie mai mult ca oricând de influenţa benefică a unor modele pozitive. Din această pricină tinerilor teologi, ascorişitilor, tinerilor creştini în general le revine această sarcină, de a trăi plenar creştinismul, comuniunea cu Dumnezeu şi prin aceasta, de a fi „lumina lumii” şi „sarea pământului”. Dacă ceilalţi tineri vor vedea la noi acea prospeţime, nevinovăţie, puritate, tinereţe şi supleţe sufletească, izvorâte din starea noastră de oameni ai împărăţiei lui Dumnezeu, vor avea în noi un model de viaţă demn de urmat. E de ajuns aici să menţionez impactul pe care îl au asupra tinerilor, a oamenilor în general, marii noştri duhovnici. Ce caută oare atâţia tineri care umplu sălile de conferinţe la refuz pentru a-l întâlni de exemplu pe Părintele Teofil? Intenţionat am folosit cuvântul „întâlni”. Puteam spune „audia”, dar ei nu merg acolo în primul rând să audieze, ci să vadă, să întâlnească un om care e tânăr la 73 de ani. Cum e tânăr? E tânăr deoarece şi-a păstrat şi sporit neîncetat tinereţea spirituală. Ce găsesc tinerii la un astfel de monah? Găsesc cea mai autentică dovadă a faptului că Dumnezeu, pe care ei Îl caută, trăieşte, este prezent în noi. Găsesc un om care trăieşte în comuniune, în strânsă legătură cu Dumnezeu, un om care nu doar le spune nişte formule învăţate, citite undeva, ci le descrie experienţa vieţii lui, o mărturie că şi ei pot ajunge acolo unde a ajuns el. Găsesc un om care le vorbeşte despre un Dumnezeu bun, milostiv şi iubitor de oameni, despre un Dumnezeu, Care ne aşteaptă pe toţi să ne ridicăm la El, Care se pogoară El Însuşi pentru a ne ajuta în acest efort de înălţare. Găsesc un om, despre care ştiu că o să le spună adevărul, că nu o să-i înşele din pricina unor interese ascunse, ci o să facă tot posibilul pentru binele lor.

Iată aşadar, importanţa unei vieţi în înviere. Este cea mai autentică dovadă a Învierii Mântuitorului, Înviere care constituie fundamentul învierii noastre a tuturor. Să trăim deci la cote cât mai înalte, să sporim tinereţea noastră, punând-o în slujba lui Dumnezeu, să trăim ca fii ai învierii şi atunci lumea din jurul nostru se va împrospăta, va întineri, va învia, va veni şi ea să-L preamărească pe Cel ce este Învierea şi Viaţa. Viaţa noastră autentică, în înviere, tinereţea şi supleţea noastră spirituală vor constitui cea mai evidentă dovadă a Învierii lui Hristos, mărturia noastră adusă lumii de astăzi.

Autor: PS Sofian Brașoveanu
Tesalonic (aparut în Grai Românesc anul 4 2/2002)