În decembrie '89, fiind proaspăt admis la matematică, urmam stagiul militar la termen redus. În zilele Revoluției, în misiunile pe care le-am avut, am simțit ceva ce nu voi uita niciodată. Am simțit că pot muri fără teamă și fără părere de rău pentru viața mea, dacă moartea mea poate ajuta cumva, cât de puțin ca cei de acasă să trăiască liberi și în siguranță. Ulterior am înțeles că mulți alți militari din timpul Revoluției au simțit ceva asemănator. De atunci încoace, în momentele mai grele ale istoriei noastre recente, mă doare țara mea!

Anul acesta ar fi trebuit să sărbătorim centenarul, dar suntem tot mai aproape de un parastas. Pentru că țara e tot mai bolnavă, iar unirea dintre noi a murit.

Politicienii se ceartă între ei, partidele se demonizează între ele, ziariștii și televiziunile ne ostilizează, hrănind dușmănia dintre noi. Breslele ne despart în patronate și sindicate, în corporații și bugetari. Guvernanții îi cred proști pe contestatarii lor, contestatarii le doresc politicienilor moartea sau penitență. În Piață a devenit o regulă ca 100 de frați de-ai noștri huligani să compromită marșul a 100 de mii de frați români veniți să își exprime nemulțumirile. Ne împărțim pumni și picioare, fumigene și invective.

În '89 am simțit că ne luam destinul în mâini. Astăzi avem aproape 30 de ani de libertate, în care am strâns mai multe certuri și dezbinări politice! În atât de puține privințe ne-am vindecat ca neam!

Tot mai des, în fața copiilor mei, resimt o imensa rușine de… țara mea. În doi-trei ani, ei fac vârsta la care s-ar cuveni ca eu să le predau țara, în cea mai importantă ștafetă a vieții lor. Să preia România, și să o ducă mai departe. Însă țara este pe moarte, cu toate că încercăm să o salvăm pomenind trecutul ei glorios. Cât ar mai putea străluci luminile acelui trecut, într-un prezent atât de întunecat? Cât ar mai putea să răzbată eroismul și dăruirea strămoșilor noștri, care au murit ca să ne știe împreună, în ura și dezbinarea care arde astăzi între noi?

Mă doare țara strămoșilor mei! Mă doare țara mea! Mă doare țara copiilor mei!

Însă, deși e dramatic tot ce se întamplă, nimic nu e surprinzător. Cel puțin așa apar lucrurile prin ochiul limpede al vieții spirituale. Întradevar, unitatea dintre noi nu e posibilă decât în Dumnezeu. Nu ne unește PIB-ul sau salariile crescute, cum nu ne unesc nici câteva tratate de pace semnate cândva. Nici măcar stramosii noștri, care au murit eroic pentru unitatea noastra, nici măcar ei nu ne pot uni.

Viața spirituală e singura care ne poate uni. Pentru că doar în virtutea ei, fiecare dintre noi se auto-constrange să spună cuvinte și să facă fapte ziditoare, ștergând de bunăvoie răutățile pe care le are pentru ceilalți. Privind duhovnicește, drumul către unirea noastră începe în fiecare dintre noi, cu reunificarea lăuntrica a propriilor puteri. Adunarea ființei mele din risipire este primul pas către putința de a mă uni cu semenii mei și cu neamul meu. Fragmentarea și risipirea ființei mele cauzate de păcatul meu, sunt rănile pe care trebuie să le vindec mai înainte de a-i întampina pe ceilalti. Mândria, răutatea, setea de putere și poftele mele, judecarea altora, dorințele mele nemăsurate și ura, toate mă risipesc, mă împart, mă consumă în lupte străine. Aceste scăderi ale mele mă țin captiv, departe de cel mai important front pe care ar trebui să lupt: dobândirea virtuților și viața luminată de ele. Aceste slăbiciuni pe care nu le-am biruit înca mă împiedică să dăruiesc ceea ce am mai bun semenilor mei, dezinteresat, și plin de bunătate.

Și spiritualitatea extremului orient, și antichitatea greacă și, cu mai multă putere, nevoitorii creștinii, au afirmat deja acest lucru. Urmând lui Iisus Hristos, sfinții creștini au oferit cea mai convingătoare dovadă a faptului că izbânda în lupta cu relele lumii nu poate începe decât prin constatarea că cel mai mare păcătos sunt chiar eu. Sfinții ne încredințează de ceea ce Hristos Însuși a spus, că piedica este în noi, și izbânda asupra răului, oricare ar fi el, nu poate fi posibilă decât în Dumnezeu.

Teritoriul luptei mele cu răul lumii nu este decât însăși viața mea. Sunt chemat să războiesc mai înainte păcatul meu și slăbiciunile mele, răutatea și limitările mele egoiste, manifestate în raport cu toți oamenii. La celebrarea unirii cu ceilalți, pentru o Românie sănătoasă, nu pot veni îmbrăcat cu hainele omului vechi.

Ultimii 30 de ani sunt o lecție dramatică despre ceva bine cunoscut: Ne va fi imposibil să ne unim fără o preocupare reala pentru valorile vieții spirituale. Ne va fi imposibil să ne unim între noi, fără Dumnezeu! Va fi cu neputință să ne împăcăm fără pocăință! Nu vom putea izbândi, politicieni și magistrați, ziariști și cititori, bugetari și corporatiști, patroni și angajați, intelectuali și oameni simpli, în lupta cu relele istoriei, fără recunoașterea propriei noastre finitudini!

Nicicând, ăn ultimii 30 de ani, nu a fost nevoie de mai multă pocăință și smerenie trăită autentic, în interioritatea fiecărui român, ca în aceste zile. Nicicând în ultimii ani nu am avut nevoie de mai multă rugăciune unii pentru alții, ca acum!

Ideea că putem face o lume mai bună fără oameni îmbunătățiți lăuntric este o iluzie!

Autor: pr. diac. Adrian Sorin Mihalache. Text preluat de aici