Stimate Doamne Preotese,

Mă bucur foarte mult să pot participa la această primă întâlnire internațională a Grupului de preotese „Sfânta Nona”. M-am bucurat de cele prezentate până acum referitor la activitatea grupului, respectiv la identitatea, greutățile și așteptările doamnelor preotese. Eu voi încerca să vă vorbesc având în vedere teologia vieții. Nu voi ține, prin urmare, o conferință teologică, ci cred că este mult mai important să vedem cum aplicăm teologia în practică. Dorința mea este să încercăm să sintetizăm cele pe care le întâmpină o preoteasă în viață; atât greutățile, cât și căile de soluționare a lor. Bineînțeles că tot ce vă voi spune are o anumită relativitate și unele limitări, pentru că n-am putut să am în vedere toate aspectele vieţii preotesei, dar, plecând de la cele expuse, veţi putea şi voi să identificați diverse aspecte, probleme, greutăți, situații ale vieţii voastre, să le înțelegeți mai bine şi să căutaţi soluții pentru ele.

1. Abruptețea începerii misiunii ca preoteasă

Tema întâlnirii noastre este „Preoteasa în Occident în căutarea identității și a sensului vieții”, iar eu am pus prezentării mele titlul „Despre viața și misiunea preotesei în Occident”. Primul lucru pe care doresc să-l pun în atenție este abruptețea începerii misiunii unei preotese. Aceasta este, mai întâi, o fată credincioasă care se căsătorește cu un absolvent de teologie. Dacă el este hirotonit, ea se găsește, dintr-o dată, în postura de preoteasă. Nu are, în general, o pregătire în acest scop, cum are el; are eventual experiența vieţii în Biserică sau într-o familie de preoți. Sunt și unele preotese care au studiat teologie pastorală, asistență socială, litere sau artă, patrimoniu etc., specializări care au tangențe mai apropiate sau mai depărtate cu teologia pastorală. Dar sunt și altele fără astfel de studii, cum este cazul şi aici: specialiste IT, medici etc., care pur și simplu, prin hirotonia soțului, lor intră într-o lume nouă, cu provocările ei.

Ca orice om, preoteasa este, mai întâi de toate, o persoană în căutare de sine, în căutarea propriei identități, a propriei împliniri, a propriului drum, a propriei chemări. Și își pune întrebarea: „Cine sunt eu?”. Fac aici o paranteză. La un moment dat, în timp ce eram călugăr în mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, am fost solicitat să-l înlocuiesc pe părintele Teofil Părăian, care trebuia să le vorbească unor tineri veniți la mănăstire, pe tema „Cine sunt eu, ce spun eu despre mine”. Vă dați seama, ce înseamnă, să trebuiască să înlocuiești un titan, cum era părintele Teofil, la o astfel de conferință... Şi am început prin a spune: „Eu nu sunt părintele Teofil; eu sunt eu”. Așa cred că trebuie să faceţi și fiecare dintre voi, să vă căutați propriul drum, cum trebuie să ni-l căutăm fiecare om, fără a încerca să copiem pe alții sau să facem ce au făcut alții, ci, eventual, orientându-ne după ce au făcut ei, dar căutându-ne propriul parcurs.

2. Viaţa preotesei – o căutare şi o devenire umană

Mai întâi, viața preotesei este o căutare și o devenire umană. Aceasta, în cazul ei, implică o devenire ca soție de preot, o devenire ca mamă - vedeți că cele mai multe sau multe din voi ați renunțat la profesii după ce aţi adus pe lume copii - și, în multe cazuri, și o devenire din punct de vedere profesional. Toate acestea, bineînțeles, se împletesc, se combină, uneori se înlocuiesc, se susțin una pe alta. Îmi aduc aminte acum, - pentru că are de-a face și cu viața interioară a preotesei, și a noastră, a tuturor -, că, la un moment dat, venise la Părintele Teofil Părăian, la spovedit, o femeie din Moldova și i-a spus Părintelui câte acatiste și paraclise face, iar Părintele, după ce a ascultat-o, i-a zis: „Dragă, acatistele și paraclisele părinților mei suntem eu și frații mei!”. Așa să înțelegeți cele care aveți mai mulți copii: jertfa voastră primordială este aceea pentru ei, iar rugăciune este și creșterea copiilor prin raportare la Dumnezeu.

a) Devenirea ca preoteasă

Pe lângă devenirea umană, în cazul de faţă, avem de a face și cu o viață și o devenire ca preoteasă. Ce este specific preotesei? La fel ca în cazul oricărei creștine, viața preotesei presupune în primul rând credință, iubire, răbdare împreunată cu nădejde, toate acestea într-un grad mult mai înalt decât la cineva fără responsabilitățile unei preotese. De asemenea, presupune noblețe și înțelepciune. Și m-aș opri la aceste ultime două caracteristici, pentru că celelalte vă sunt, cu siguranță, mai des aduse în atenție. Gândul meu se îndreaptă, în mod deosebit, spre copiii care se nasc și cresc aici, atât cei din familiile de preoți, cât și toți ceilalți copii din parohiile noastre. În tipul de societate actuală, în care, în educarea copilului, nu mai poți să folosești constrângerea, cred că ceea ce îi poate ține pe copii în biserică este iubirea părinților lor, izvorâtă din credință, precum și o viață trăită de aceştia cu noblețe, cu frumusețe. Pe mine, când eram mai tânăr, m-a preocupat mult tema modelului. Eu însumi fiind elev și student, am avut mereu unii profesori sau profesoare de care îmi plăcea din punct de vedere uman și profesional. Să știți că, dacă mă vedeți aici, aceasta se datorează cu siguranță și părintelui din satul în care m-am născut şi mi-am petrecut copilăria. Practic, la noi în sat, în mintea și inima mea de copil, erau mai ales trei oameni de care îmi plăcea ființial: preotul, un om cu prestanță, un om în cuvântul şi sfatul căruia te puteai încrede, și două profesoare. Din acest motiv am şi dorit să devin preot sau profesor. Profesoratul nu a funcționat, pentru că erau condițiile de dinainte de revoluție, nu le amintesc acum, dar a funcționat, în cele din urmă, partea cealaltă, preoția. Ulterior, am fost la studii, în multe locuri, și am putut vedea ce impact are simpla prezență a unui om deosebit, care se comportă bine la locul lui, care poate fi un model în ceea ce face. Și asta se întâmplă, să știți, și în familie, și în Biserică. Dacă reușim să fim părinți, să fim mame cu iubire și cu o viață aleasă, putem fi siguri că şi pruncii ne vor urma. Toţi oamenii, și noi, cei maturi, în continuare, dar mai ales copiii, căutăm frumosul, căutăm binele, iar când îl găsim, ne atrage și mergem spre el. Dacă în viața noastră, în viața familiilor și a parohiilor noastre acest frumos lipsește, copiii îl vor căuta în altă parte. Deci nu văd altă cale și cred că este chiar bine așa, pentru că nici noi nu ne-am bucura să fim ținuți în Biserică prin constrângere și nu cred că am vrea să îi ținem pe alții cu de-a sila. Ci iubirea lui Dumnezeu trebuie sesizată de către cei mici, de oamenii din jurul nostru, tocmai în iubirea și în frumusețea vieții noastre. Și cred că e un element pe care voi, chiar mai mult chiar decât preoții, soții voștri, având delicatețea, sensibilitatea feminină, sunteți chemate să-l înțelegeți și să-l cultivați. Și să aveți siguranța că astfel vom reuşi! Să folosiți tot ce știți că este frumos în tradiția și cultura noastră, în Biserica noastră, cum este și portul popular, la anumite sărbători, împodobirea sărbătorilor, a hramurilor parohiale, a celorlalte momente importante din viaţa unei comunităţi parohiale. Cu cât mai mult frumos, cu cât mai multă cultură izvorând din tradiția poporului nostru, cu atât mai semnificative vor fi rezultatele.

b) Preoteasa ca maică duhovnicească

În plus față de acestea, viața și devenirea preotesei presupun încă ceva: orice preoteasă este chemată să fie, într-o anumită măsură, maică-preoteasă, să fie mamă a credincioaselor din parohie, să fie o maică duhovnicească. Prin faptul că este soția preotului, preotesei i se acordă un statut, o competență, o încredere și i se cere și o asistență duhovnicească din partea femeilor. Multe se rușinează să-l întrebe pe preot anumite chestiuni și vin mai ușor la ea. Uneori, i se cere mijlocirea. Alteori, chiar și preotul, soțul ei, îi solicită să transmită ea unele mesaje pe care lui i-ar fi mai greu să le transmită. E firesc, în unele aspecte ale vieții, ca ea să aibă mai multă competență și expertiză, fiind înzestrată, ca femeie, cu mai multă sensibilitate, cu aplecare spre purtarea de grijă ocrotitoare. Să vă povestesc cum se întâmplă acest lucru în practică. Eu sunt episcop și stau să ascult multe spovedanii. Ei, se întâmplă să stau la câte o spovedanie o jumătate de oră cu o femeie care se spovedește, îmi spune greutățile, necazurile ei. După aceea, respectiva femeie merge, vorbește cu una din măicuțele noastre și, în cinci minute, îi spune acesteia poate de două ori mai multe lucruri decât mi-a spus mie în jumătate de oră. Ulterior, se întâmplă că maica respectivă mă întreabă ce mai face doamna spovedită. Eu sunt foarte atent ca nu cumva să divulg ceva din secretele spovedaniei și constat că, de fapt, n-am ce divulga, deoarece maicii respective femeia i-a putut spune mult mai multe și mult mai deschis decât mie. Cred că aveți toate experiențe asemănătoare. Bineînțeles că trebuie să fim cu maximă atenție la păstrarea secretului spovedaniei, însă, totodată, voi, preotesele, primiți multe din secretele oamenilor, fie ele neputințe, fie lucruri de taină, fie realizări chiar; toate cele ce țin de viața oamenilor. Oamenii, mai ales femeile, vi se destăinuie în calitatea voastră de preotese, iar cu lucrurile pe care vi le spun nu puteți face ce vreți, ele nu sunt ale voastre, sunt ale lor și vi le încredințează, încredințându-le cumva preoției la care sunteți părtașe și voi, prin faptul că sunteți preotese, încredințându-le lui Dumnezeu și chemându-vă cumva să le fiți alături, ca cineva din partea lui Dumnezeu. Să aveți conștiința aceasta, că sunteți împreună-lucrătoare la taina preoției cu preoții, soții voștri hirotoniți. Mi-aduc aminte că eram la facultate la Sibiu și părintele profesor Ilie Moldovan, fost profesor de teologie morală, ne spunea: „Domnule, - cum spunea dânsul - nu există o taină a hirotoniei întru preoteasă pentru soția de preot, dar tot ceea ce se cere preotului, mai puțin slujirea liturgică, se cere, de fapt, și preotesei.” Ea este chemată la aceeași înălțime duhovnicească a vieții și la aceeași maternitate spirituală, în cazul ei, cum este și părintele chemat la o paternitate spirituală. Și, ca maică duhovnicească în parohie, slujirea preotesei necesită asumare ocrotitoare a credincioaselor, ascultare compătimitoare și ocrotire nediscriminatorie, pe cât ne este posibil, pentru că toți avem și identitatea și neputințele noastre, dar trebuie să ne străduim „să ne facem tuturor toate” (Vezi I Cor. 9, 22), răspunzând, pe cât posibil, solicitărilor tuturor celor care apelează la noi.

3. Sectoare ale competenței preotesei

Am notat și câteva sectoare ale competenței preotesei. Pe unele le-am amintit deja. Bineînțeles că, deşi nu le poate realiza pe toate la cel mai înalt nivel, preoteasa îl completează, îl suplinește sau îl înlocuiește pe preot în următoarele: în comitetul de femei, care este deja o chestiune consacrată; în grija față de cei necăjiți, respectiv în activități social-caritative; în activități culturale și în activități catehetice, în care multe sunteți implicate și, cum am zis, cu sensibilitatea și maternitatea voastră îl ajutaţi, fiecare, și îl completaţi pe soţul vostru, preotul paroh.

4. Greutăţi ale vieţii de preoteasă

În continuare, doresc să pun în atenție și câteva greutăți ale vieții de preoteasă.

a) Lipsa de pregătire

În multe cazuri, prima din greutățile care trebuie surmontate este lipsa de pregătire. Aceasta este suplinită în cazul în care preoteasa a studiat teologia sau a crescut într-o familie de preot, cum am spus. Sunt și alte profesii care au complementarități cu statutul de preoteasă, însă în toate cazurile e vorba de o cale, de o situație nouă.

b) Crucea care trebuie purtată continuu

În plus față de greutățile oricărei femei, soții, mame, care exercită o anumită profesie, apar specificități ale misiunii, ale slujirii de preoteasă. Cred că una din ele este aceea că statutul de preoteasă este o cruce care trebuie dusă continuu. Este ceva asemănător crucii monahale sau celei preoțeşti, o responsabilitate pe care nu o poți lăsa jos. Bineînțeles că sunt și alte responsabilităţi, cum e cea de soție, cum e cea de mamă, pe care nu e bine să le lași și pe care oamenii, totuşi, le mai lasă. Bineînțeles că nu este bun lucrul acesta, dar în situația preotesei, a preotului, a monahului, este mult mai vizibil și are impact mult mai mare. Dacă o faci, ai de suferit atât tu, cât și comunitatea, uneori cu urmări catastrofale și ireversibile. Atunci, situația aceasta a purtării continue a crucii, a crucii slujirii de preoteasă, devine uneori grea, devine împovărătoare. Tocmai de aceea mă bucur de această întâlnire și poate ajută Dumnezeu ca, prin intermediul Grupului „Sfânta Nona”, să faceți întâlniri cel puțin anual; poate reușim şi în Germania, în cadrul Arhiepiscopiei, să organizăm întâlniri anuale și pentru preotese, pentru că preotul, în general, e tot pe drum, prezent la multe întâlniri, slujbe, reprezentări, pe când preoteasa trebuie să se sacrifice, stând cu copilașii acasă, fapt care presupune o tensiune continuă, pe care, la un moment dat, nu mai știe cum să o poarte, sau poate nu mai găsește în sine puterea de a o purta. Eu înțeleg foarte bine lucrul acesta, pentru că îl observ îndeaproape. Sunt tot pe drum, cu părintele diacon, de exemplu, și mă gândesc cu multă apreciere la soția lui, care îl susține stând acasă cu copilașii și de aceea, cu prilejul întâlnirii noastre, m-am bucurat să poată ieși și ea, respectiv și celelalte doamne preotese de la noi, pentru că avem nevoie toți și de o rupere de ritm, de o alternanță. Aceasta, chiar dacă ești tot în misiune, chiar dacă e tot greu ceea ce faci, însă te ajută, te relaxează cumva. Această alternanță, această schimbare de mediu, de situație te ajută să te repoziționezi. Ai parte de experiențe care te îmbogățesc și te întăresc să porți crucea care trebuie dusă continuu, pe care nu o poți lăsa.

c) Situarea sub continua observare din partea femeilor din parohie

Preoteasa se situează continuu sub lupa observatoare și iscoditoare a celorlalte femei din parohie. Să știți că acesta este un normal al vieții. Vă spun că și voi sunteți iscoditoare, toate femeile, un pic mai mult decât bărbații, sunt iscoditoare și e firesc să vă confruntați cu iscodirea tuturor femeilor din parohie, pentru că preotul şi preoteasa fiind cei care învață, sunt nevoiţi uneori să mustre spre îndreptare, şi atunci parohienii, respectiv parohienele își pun întrebarea: „Părintele, preoteasa fac oare ceea ce ne învață pe noi?” Și vai lor dacă nu vor face! Deci e o situație care - să nu vă supărați - ține de realitatea vieții, pe care trebuie să o știți și să o aveți în vedere, ridicându-vă, pe cât posibil, la înălțimea pe care o cere slujirea noastră. În toate profesiile există o deontologie, există limitări, există avantaje sau dezavantaje, care trebuie înțelese și trebuie să ne raportăm la ele așa cum sunt. Degeaba ne plângem, n-are rost să încercăm să schimbăm lucrurile, căci nu se poate, ci situația trebuie acceptată cu tot ceea ce ține de ea.

d) Chemarea de a da soluţii

După aceea, sunt multe situații, greutăți în care parohia, comitetul de femei, femeile, așteaptă de la preoteasă un răspuns, o coordonare, o îndrumare, ea fiind nevoită adeseori să găsească o soluție la problemele care apar. Şi trebuie să găsească! Parcă acasă la ea nu-i tot așa? Și pentru soţ trebuie să găsească, adeseori, o soluție, și pentru copii trebuie să găsească o soluție... Ca preoteasă, femeia se află, să zicem, într-un cadru mai lărgit, dar esenţa chestiunii rămâne aceeaşi. Pentru toate trebuie să găsești o soluție. Ce poţi să faci? Cauți soluția!

e) Starea de permanenţă în slujire

Ca şi preotul, preoteasa se găseşte într-o stare de permanență în slujire. Chiar și când e în concediu, preoteasa este tot preoteasă și este chemată să se comporte ca atare și să răspundă și la eventuale solicitări care pot apărea. Dar, chiar dacă nu apar solicitări, ea nu poate să uite nicăieri, cum nici preotul nu are voie să uite, cine este, în ce slujire se află, și trebuie să trăiască ca atare oriunde ar fi.

f) Singurătatea

O altă greutate de purtat este o oarecare singurătate. În spaţiul german, există chiar o expresie, „Verdammt zur Einsamkeit” (condamnat la singurătate), provenind din filmul „Der Dornenvogel”. Preoteasa se află în situația de a nu putea să împărtășească anumite aspecte ale vieții cu alte credincioase din parohie, care au altă situație și care n-o pot înțelege întru totul. De aceea, nu e bine să le împărtășească, pentru că, vedeți, în orice prietenie umană, dacă-ți deschizi sufletul în faţa cuiva și, la un moment dat relațiile cu persoana în fața căreia ți l-ai deschis se schimbă, ești atacat și rănit; cu atât mai vulnerabilă, prin datele situației, este o preoteasă. De asemenea, vă spun un alt cuvânt important, pe care să-l țineți minte de la părintele Teofil: „Dragă, păcatele nu se spun, ci se spovedesc”. Încercați să aveți în vedere chestiunea asta și să nu spuneți lucrurile ce țin de slujirea ca preoteasă celor care nu le pot înțelege, nefiind în aceeași situație. Bineînțeles că poți să ai o anumită comunicare, împărtășire cu cei/cele care nu au slujirea aceasta, însă ea este totuși limitată și limitarea aceasta o obligă pe preoteasă să-și poate crucea într-o anumită singurătate; singurătate și izolare care sunt mult accentuate, în cazul nostru, de traiul în diaspora. În Ţară se ajunge mai ușor la o vecină preoteasă, iar contextele cultural-sociale sunt şi ele asemănătoare; într-un fel sunt cele de la oraș, altfel sunt cele de la țară. Aici avem un mixaj din toate punctele de vedere, care face grea și comunicarea preoteselor care sunt cât de cât aproape spațial, dar s-ar putea să fie cu o structură, cu o moștenire social-culturală, intelectuală, profesională, cu un mod de viață diferit, ceea ce le face să interacționeze mult mai greu unele cu altele. Aici, la întâlnire, sunteţi, de fapt, foarte puține preotese din Germania, raportat la numărul total al acestora. Nici din celelalte țări nu sunteți foarte multe. De ce? Pentru că există barajul acesta, foarte greu de depășit, constituit de identitatea noastră cu multe valențe: sociale, culturale, profesionale, intelectuale, umane. Și atunci cred că și Grupul „Sfânta Nona”, și modul în care ne vom organiza pe viitor, și întâlnirile, pe care să ne ajute Dumnezeu să le facem cât mai des, pot contribui la a vă asigura o platformă, pe care, având-o, cele cu structură umană, cu calități asemănătoare, să vă puteți apropia cât de cât.

g) Perceperea mai intensă a greutăților pe măsura înaintării în vârstă

Mai există un aspect de care trebuie să ţinem seama: greutăţile expuse mai sus sunt tot mai dificil de purtat pe măsură ce înaintăm în vârstă. Majoritatea celor prezente aici sunteți tinere. Asta spune ceva şi despre scăderea entuziasmului, poate despre dezamăgirea celor în vârstă, respectiv despre faptul că ele nu mai cred că se pot schimba multe în viața lor și de aceea nu sunt aici. Apreciem entuziasmul tinereții și încercăm să-l susținem, e de datoria noastră să-l susținem. Viața în diaspora e o cruce grea și omul, la tinerețe, în general, crede că poate să facă multe prin puterile lui și se străduiește pentru aceasta, dar pe măsură ce trec 10,15, 20, 30 de ani în diaspora, ca oriunde, dealtfel, vedem că lumea nu se schimbă după cum am dori noi să o schimbăm sau după cum am crezut că o putem schimba, nici realitățile din viața noastră poate nu sunt aşa cum am crezut cândva, în tinereţe, și atunci încep să intervină decepţiile, deziluziile, crizele. De aceea vedeți că oamenii, pe la 40, 50 de ani, fac diverse chestiuni necugetate, unii divorţează, pentru că ajung la o criză de identitate, pentru că au crezut că viața lor va fi într-un fel și au ajuns să se confrunte cu greutățile, greşelile, eşecurile, potrivniciile care o fac diferită. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, faptul de a trăi în această însingurare, departe de rude, departe de cei apropiați sufletește e o povară tot mai greu de dus. Şi vă spun lucrul acesta ca să căutați, pe cât posibil, să aveți prietene apropiate, cu structură sufletească asemănătoare cu a voastră, cu care să aveți idealuri comune, ca să puteți păstra această apropiere. Pentru că avem nevoie de apropierea umană. Cu cât înaintăm în vârstă, ne dăm seama tot mai mult de această necesitate a comuniunii cu cei dragi, cu rudele, cu prietenii, cu cei apropiaţi sufleteşte.

5. Calea de urmat. Soluţii la greutăţile existente

Primordială cred că este raportarea la Dumnezeu a întregii realități, prin rugăciune și poziționare în viață, prin asumare și dăruire jertfelnică în tot ceea ce ține de viața preotesei. Această raportare la realitate, rugăciunea, poziționarea în viaţă se referă la faptul că e soție de preot, se referă la soțul ei, preot al comunității, la copii, la carieră, la enoriași, la credincioasele din parohie, la greutăți, la realizări, la eşecuri şi împliniri. Să știm că și greutățile survin cu îngăduința lui Dumnezeu, și realizările sunt din darul Lui. Cum spunea Înaltpreasfințitul Părinte Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, „Să nu amețești când ești pe vârful muntelui și să nu disperi în adâncul prăpastiei”, să știi că peste tot te însoțește, ocrotitor, Dumnezeu. Și, vă rog, ţineţi minte că Dumnezeu ne este mai intim nouă decât ne putem fi noi înșine, ne cunoaște mai bine, este prezent în noi și ne susține din interiorul nostru în toate împrejurările vieții. Să aveți încrederea asta și rugăciunea către El, să vă însoțească tot timpul, dar, mai ales, atunci când simțiți că vă este greu. Aveți încrederea că Dumnezeu vă știe greutatea și că aceasta are un rost.

Deci devenirea preotesei se face ca om, femeie, soție de preot, mamă, maică preoteasă, în care toate aceste caracteristici se întrepătrund, se împlinesc și se susțin reciproc. Așa este devenirea, le implică pe toate. Nu poți să lași una la o parte, ci trebuie să le ai pe toate în atenție, bineînțeles, uneori dând mai multă atenție, prioritate unui aspect. Când ai un copil micuț, un bebeluș, de exemplu, trebuie să te grijești în primul rând de el și după aceea de aspectele parohiei, iar părintele, soţul-preot ar trebui să înțeleagă și el, să susțină această situaţie, inclusiv episcopul sau mitropolitul, respectiv noi toți. Să vă bucurați dacă aveți soţi preoți care vă înțeleg, care vă susțin, și să îi ajutați, în același timp, să vă înțeleagă.

În toate, preoteasa trebuie să fie și smerită. Nu știu, însă, dacă aveți o idee clară despre smerenie. Părintele Teofil avea o definiție a smereniei pe care eu, la început, o contestam în mintea mea de tânăr neexperimentat. Spunea că „Smerit este acela care își ține locul”. Sunteți de acord cu asta? Mie mi se părea iniţial că e totuși un pic mândru cel care-şi ține locul, dar părintele avea și completarea că „dacă nu-ți ții locul, nici ceilalți nu știu să se orienteze, nu știu care e locul lor”. Şi atunci, când ești smerit și-ți ții locul, înțelegi care e locul tău, unde-i locul tău - nu în sensul să fii apucător -, dar îți înțelegi poziția, iar asta înseamnă că-ți înțelegi și datoria și îi ajuți și pe ceilalţi să-și înțeleagă datoria și poziția. În biserici, sunt multe aspecte pe care voi le percepeţi de la locul vostru, adeseori din spatele bisericii, și într-un fel se vede situația din spate și într-altul din față. Cu o mască vin credincioasele și credincioșii la spovedit, la părintele și cu o altă măscuță sau fără mască stau de vorbă cu preoteasa la intrare în biserică, și atunci preotul poate să profite, în sens bun, foarte mult din experiența, din știința soției lui preotese, să-i fie de folos. Nu trebuie să ziceți doar „Sărut-mâna, părinte”, ci „Sărut-mâna, părinte, lucrurile stau așa și ar trebui să le rezolvăm împreună”. Da? Doamne-ferește să vă îndemn eu la neascultare! Nu! Ci vă îndemn la împreună-slujire conștientă și cu demnitate împreună cu soții voștri, pentru că voi trebuie să aveți puterea să le spuneți, cu dragoste, uneori, când ei au tendința să vadă puțin falsificat adevărul, că lucrurile nu stau doar așa cum le văd ei, ci că există și alte aspecte nesesizate de ei. Dar pentru asta trebuie să le câștigați încrederea, trebuie să deveniți cât mai lipsite de patimi, pentru că dacă în voi este invidie, este mândrie, este egoism, soţii preoţi vor vedea acestea în voi când doriţi să le atrageţi atenţia asupra unor stări de lucruri negative și nu vă vor asculta. Prin urmare, sunteți constrânse, pentru a-i putea ajuta în misiune, să fiți pe același drum al desăvârșirii umane, iar atunci soţii vă vor putea înțelege. Altfel nu. Pentru că, dacă le spuneți ceva contrar celor crezute de ei lor, care văd realitatea altfel dinspre altar spre biserică, se enervează şi, în cazul că găsesc ceva negativ să vă poată reproșa vouă, o vor face spunându-vă că n-aveți dreptate. Dar dacă văd că faceți asta fără patimă, că o faceți în duhul adevărului și al răbdării și cu nădejdea binelui şi dorinţa îndreptării aspectelor deficitare, vrând să-i ajutați - și trebuie să vedeți cum faceți ca ei să înțeleagă că vreți să-i ajutați atât pe ei, cât şi parohia, nu să vorbiți mânate de patimă -, atunci puteți deveni colaboratorii lor de nădejde. Și să vă ajute Dumnezeu, pentru că nu e ușor!

Trebuie să avem cu toții încredere în Dumnezeu-Tatăl nostru, Care este părinte atotiubitor și ocrotitor jertfelnic. Să vă rugaţi ca El să rezolve ceea ce pentru puterile noastre omenești este imposibil. El poate să o facă și o face. Și asta având în vedere și relația cu soțul-preot, care uneori poate să sufere și anumite crize, și în relația cu copiii, care știți că este o chestiune foarte complicată, complexă, să spunem, mai ales în zilele noastre. Vedeți că, de multe ori, copiii cresc și (uneori par că) se depărtează de părinţi, de Biserică, nu mai ascultă. Mai este un alt aspect, copiii de preoți sunt cam năzdrăvani, se spune. Credincioșii spun, în general, că nu sunt educați bine, că sunt educați posibil cu mândrie. Să știți că nu e doar asta, ci copiii sesizează foarte bine poziția de onoare pe care o au tatăl și mama lor în Biserică, iar în copii - cât sunt ei de mici - sunt prezente egocentrismul și mândria, și atunci ei caută toate căile pentru a se afirma și abuzează cumva de această situație a părinților lor. Iar voi, alături de soţii preoţi, trebuie să-i ajutați, să-i struniți continuu pe copii. Pe de altă parte, intervine cealaltă problemă a depărtării lor de Biserică, pe care n-o puteți gestiona decât cu încredere maximă în Dumnezeu și cu rugăciunea ca El să completeze ceea ce nu puteți voi. Să știți că, oameni fiind, suntem toți limitați, posibilitățile noastre sunt mărginite. Vă spun asta ca să nu puneți o presiune prea mare pe voi spre a încerca să faceţi ceea ce nu se poate face. Nu, nu putem mai mult decât ne este dat. O avem exemplu și pe Maica Domnului. Ca femei, priviți cât puteți de mult spre exemplul ei. Ea nu s-a implicat social să schimbe lumea, ci i-a trimis pe oameni către Fiul ei. Cred că asta este prima datorie a noastră, să-i îndemnăm pe oameni spre Domnul Iisus Hristos, spre Dumnezeu, spre comuniunea cu sfinții. Să facem tot ce simțim că putem, conștienți că rezultatul nu depinde de noi, în cele din urmă. Şi când vedem că rezultatul nu e cel pe care l-am fi dorit, să avem conștiința că există o rânduială a lui Dumnezeu în toate. Până la urmă, vedeți cum este lumea în jurul nostru. Putem să avem multe semne de întrebare, de ce o fi astfel. Știe doar Dumnezeu. Să nu uităm că El este la cârma lumii, nu noi, și atunci în toate insuccesele, unele aparente, să ne rugăm Lui și să-i încredințăm și soțul, și copiii, și situațiile din parohie; grele, negative, tot ce apare, cu credința că noi suntem chemați să ne facem partea noastră. Dumnezeu și-o face pe a Lui, cu siguranță, dar nu întotdeauna așa cum ne-am aștepta sau cum ne-am gândi noi că este bine. Și, pe lângă rugăciune, ne ajută și modelul, prietenia și mijlocirea Maicii Domnului - mai ales în cazul preoteselor -, dar și ale altor sfinți, ale altor sfinte, cum este și Sfânta Nona. Și atunci să știe fiecare preoteasă că, dacă cumva, omenește, i se pare că la un moment dat este singură, nu este nicidecum aşa. Poți să fii într-o anumită singurătate umană, dar poți să fii, concomitent, foarte aproape de Maica Domnului, de sfinți, cu care poți să întreții prietenia fără nicio oprelişte din lumea aceasta.

6. Umplerea cu sens a realității

Spunea cineva că omul care-și percepe viața ca fără de sens și goală nu este doar nefericit, ci incapabil de a trăi. Dacă nu mai avem un sens pentru viață, e clar că intrăm în criză, deci trebuie să căutăm să vedem care este sensul vieții noastre. Și aș zice că viața se trăiește, cum spunea părintele Stăniloae, ca răspuns la chemarea sau la provocările pe care Dumnezeu ni le adresează prin împrejurările vieții. Identitatea noastră, a tuturor, se conturează în devenire conștientă, pe baza unei întregi moșteniri pe care o purtăm în noi, în funcție de răspunsul pe care îl dăm, cu viața, la tot ceea ce întâmpinăm. Și identitatea presupune, pe de o parte, o modelare a noastră, involuntară şi adesea inconştientă, de către moștenirea genetică, culturală, de către oameni și împrejurări, de către provocări şi evenimente. Deci o modelare a noastră de factori externi, pe care nu-i putem influența, care sunt un dat. Și identitatea presupune și o automodelare a noastră sau o modelare de sine conștientă, pe care cei vechi o numeau „plugăria sufletului”. O modelare a ființei, care și ea presupune, la rândul ei, analiză și autoanaliză a noastră și a lumii, presupune identificarea caracteristicilor și oportunităților, a cadrului de viață în care ne aflăm, presupune lucrul cu sine și cu ceilalți. Și, pe măsură ce ne asumăm și împlinim toate acestea, ne dezvoltăm spre ceea ce Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Serafim prezenta astfel, cu referire la identitatea ortodoxă: „Suntem chemați să avem o identitate deschisă, o identitate care asumă ce este bun, o identitate integratoare”, mai ales în condițiile lumii contemporane cu multe valențe culturale, etnice, în care trăim, din care putem primi foarte mult, dar fiind atenți, în același timp, la ce primim, cu mult discernământ. Pentru că, poate trebuie spus și acest lucru, nu suntem aici în afara planului lui Dumnezeu. Am mai spus acest lucru în unele parohii, când am avut ocazia. De câte ori am mers la Schitul Prodromu din Sfântul Munte Atos, înainte să fi trecut la cele veșnice părintele Petroniu Tănase, care acum este propus spre canonizare, aveam discuții cu preacuvioșia sa. Grupul nostru de pelerini mergând de aici din diaspora, el ne spunea de fiecare dată că nu suntem în zadar aici, că Dumnezeu are cu noi un plan. Şi anume că suntem chemaţi să trăim Ortodoxia, să o mărturisim în viață, să o trăim, cum spunea părintele Rafael Noica, ca „firesc al vieții”, al omenescului, iar asta înseamnă și capacitatea de a învăța de la ce au ceilalți frumos și capacitatea de a dărui ce avem noi de folos. Presupune să nu avem complexe de inferioritate în fața celorlalți, pentru că avem bogăția noastră, identitatea noastră, cu multe valențe frumoase. Și suntem chemați la dăinuire şi dăruire, având conștiința că Dumnezeu are planul Lui cu noi aici, trebuie doar să ne străduim să-l împlinim.

7. Câteva chestiuni de întrajutorare organizatorică

Închei cu câteva aspecte referitoare la un cadru de întrajutorare organizată. La ce ne folosește atât Grupul „Sfânta Nona”, cât și întâlnirea preoteselor? Aș zice că la împrietenire cu alte preotese, la întrajutorare, la valorizarea experienței altora - pentru că fiecare poate să învețe ceva din experiența celorlalte -, la comunicare, la susținere reciprocă și la tot felul de asocieri pe care suntem chemați să le facem, gândindu-ne și la viața noastră din ultima parte a ei, respectiv la viața de după pensie. Cum va arata aceasta, în cazul în care vom fi sau nu aici, în diaspora. Sunt problematizări pe care trebuie să le avem în vedere. Acum sunteți toate tinere, puternice și frumoase, însă trebuie să ne gândim de acum la vremea când ne vom apropia de neputințele bătrâneților, la cum va arăta și cum va putea fi susținută viața noastră în lumea aceasta. Din acest motiv, dăruirea și entuziasmul de acum trebuie împreunate cu organizarea și crearea de cadre de viață pentru mai târziu.

Mi-am dat seama acum că am extins prezentarea mai mult decât planificasem, dar vă voi spune, totuși, în încheiere, şi o poezie frumoasă. Se numește „Laudă” sau „Metanie”, de Nichifor Crainic. Ea are în vedere misterul vieții, are legătură cu căutarea, cu devenirea de sine.

Tu, Cel ce Te-ascunzi în eterna-Ţi amiază
Și lumea o spânzuri în haos de-o rază, 
Metanie ție, Părinte. 
Izvod nevăzut al văzutelor linii, 
Mă scalzi și pe mine în unda luminii, 
Un mugur de carne fierbinte. 

Sunt duh învelit în nălucă de humă, 
Sunt om odrăslit dintr-un tată și-o mumă, 
Dar sunt nerăspunsă-ntrebare. 
Ce glas destoinic să-mi spună-ncotro e 
Oceanul de somn ce, icnind fără voie, 
M-a-mpins și pe mine-n mișcare? 

Nici maica nu știe ce tainică normă 
Îmi dete din carnea-i vremelnică formă, 
Neant înflorit în minune. 
Căci toate izvoadele umbrelor noastre 
Roiesc mai presus de arhangheli și astre 
Din veșnica ta-nțelepciune. 

În ceruri, Părinte, sunt abur în aburi 
Și-asemeni cu apa ce-ngheață pe jgheaburi 
Prind coajă de carne din spațiu. 
Tu cugeți, se naște; voiești și durează; 
Respiri și-nflorește; iubești și vibrează
De-adâncul luminii nesațiu. 

De Tine mi-e foame, de Tine mi-e sete, 
Fac dâră de umbră acestei planete 
Cu spumă de soare pe creste; 
Și-n saltul credinței gustând veșnicia, 
Din pulberea lumii îmi strig bucuria 
Că sunt întru Cel care este! 

Puzderii de stele ascunse-n amiază, 
Făpturile-n Tine de-a pururi durează 
Și-n spațiu vremelnic colindă. 
A fi, bucurie eternă și sfântă! 
O vrajă a toată lumina răsfrântă 
De-a gloriei tale oglindă.

Vă mulțumesc și să avem folos!

Episcop-vicar + Sofian Braşoveanul,

Heidelberg, 1 octombrie 2022